Oaia cu mielul, pilda de viata intr-o poveste

Povestea aceasta este despre o oaie si mielul iei, care traiesc intr-o lume unde sunt peste tot fluturi de plastic (fara viata) de diferite marimi, culori si forme. Acesti fluturi sunt doar purtati de curenti si aproape toate oile si berbecii din acea lume au ca principala preocupare si tel sa alerge si sa prinda fluturii, pe care apoi si-i pun ca acoperamant pe cap. Mai toti traiesc toata viata cu ochii pe sus si in goana dupa acei fluturi, uitand si calcand chiar fara sa stie natura frumoasa din jurul lor. De ce oare? Fiindca de generatii si generatii au mostenit, crescut si transmis acea idee ca asta e scopul vietii si marea lor valoare e caciula de fluturi pe cap. In lumea lor, de alergatori dupa fluturi, cel care are cel mai bogat acoperamant, cu cele multe culori si forme rare, acela este model stimat si laudat mai mult.
In aceasta lume s-a nascut si oaia din poveste, pe nume Oita, a fost crescuta si invatata in acelasi stil de viata, totusi, fiind o fire mai retrasa, petrecea timpul in locuri mai singuratice, cu putini fluturi, dar tot cu gandul si ochii la iei era, visand sa aiba si ea o podoaba bogata.
Dupa ce a cunoscut un Berbecut, s-au placut si Dumnezeu le-a dat sa aibe un Mielut, ca bucurie si scop natural in viata. Ei stiau si din instinct, si de la altii mai in varsta, ca un miel e cea mai frumoasa mostenire pe care o pot lasa, iar cu cat lana lui e mai curata, fina si stralucitoare cu atat el va fi mai de valoare pentru toti. Dar aceste adevaruri incepuse deja sa fie uitate si inlocuite cu mandria si valoarea fara viata ce credeau ca o da bogatia de fluturi.
Dupa putin timp Berbecut a plecat sa caute locuri cu fluturi multi si de culori rare, lasand-o pe Oita sa-l creasca pe Mielut. Berbecut venea din cand in cand acasa, mandru de fluturii de plastic pe care-i prindea, impartind din iei si Oitei si lu Mielut, apoi iar pleca, Oita ramanea singura, cu gandul si dorinta de a alerga si ea dupa culori de plastic, crezand ca asa se implineste scopul vietii. Dar nu putea deoarece il avea pe Mielut, el fiind mic, nu putea tine pasul cu ea. Fiind nestiutor in acea lume, isi murdarea adesea lana, iar Oita trebuia sa-l curete, lucru care incepuse sa-i displaca si o obosea fiindca gandul si dorinta iei era la fluturii. Asa ca s-a decis sa-l lase ziua pe Mielut intr-un loc special unde si alte oi isi lasau iezii, apoi ea sa alerge dupa fluturi.
Treptat Mielut, fiind neinvatat si dornic sa se bage peste tot, a ajuns sa se murdareasca de vopseluri greu de curatat, chiar sa adune ghimpi si scaieti in lana lui. Cand se regaseau seara, Oita tot obosita era, sau cateodata incantata sa arate ce a prins, il imbratisa pe Mielut si cat mai avea timp il curata de ce era mai usor. Dar trecand timpul in acest fel, scaietii si vopselurile din lana lui Mielut s-au acumulat si indesat incat Oita nu mai putea singura sa-l curete, chiar renuntase sa-l mai imbratiseze din cauza spinilor care o intepau.
Dupa un timp, cand caciula de fluturi de pe capul iei si a lui Berbecut incepuse sa fie mai bogata si se simteau admirati de ceilalti cu caciuli, s-au mai saturat de alergat si privit pe sus, si intorcandu-si mai atent ochii spre pamant si la Mielut, s-au ingrozit si ingrijorat de cum era, cu lana plina de tot felul de murdarii, scaieti si pe alocuri rupta, iar mai ingrijorator era ca Mielut nici macar nu-si dadea seama si nu-i pasa, deja incepuse si el sa fie cu ochii dupa fluturi. Uitandu-se si la ei insisi, au vazut ca si lana lor ajunsese la fel si s-a trezit in ei instinctul si cunostinta ca adevarata frumusete si comoara a lor era lana.
Ce sa faca acum? Au inceput sa-l curete pe Mielut, dar murdaria fiind veche si adancita, mai mult il ciunteau si el fugea sa scape.
Cercetand ei ce sa faca, doreau ca macar Mielut sa fie curat, au auzit de unele locuri unde cica in schimbul caciulilor le curata lana. Au mers acolo, unde tehnologii moderne, conduse tot de oameni cu fluturi de plastic la cap, le curatau chimic lana. Au mers acolo, si dupa ce au dat aproape tot din caciulile lor, au reusit sa se curete putin iar pe Mielut mai mult, dar mai ramasese scaieti adanci si chimicalele folosite degradase finetea lanii, facand-o aspra.
Mergand inapoi spre casa, abatuti si tristi ca toata viata alergase pentru podoaba caciulii, iar acum au ramas si fara ea si fara frumusetea lanii care era adevarata comoara; au observat o poiana linistita, plina de iarba si flori incantatoare, le-a placut mult si sau apropiat, de mult nu mai vazuse un loc ca acela, fiindca in lumea care traiau aproape toti in goana lor calcau totul in picioare. In acea poiana au vazut o oaie cu un miel, nu aveau nici o caciula, iar lana lor era dupa cum auzise din povesti, fina, bogata si incantator de curata. Crezand ca a fost la un loc mai special de curatare, au intrebat-o ce caciula a trebuit sa dea ca sa-i faca astfel lana.
Oaia lea raspuns ca nu a trebuit sa dea cuiva ceva pentru asta, de fapt nu a avut niciodata caciula iar lana asa crestea ea naturala, a trebuit doar sa o ingrijeasca cand era nevoie si sa stea mai mult in locuri curate cum era acea poiana, unde hrana si frumusetea era in jurul lor.
Apoi, vazandu-i descurajati, le-a spus sa aibe speranta din credinta adevarata ca lana creste la loc, iar cu intelepciune si rabdare in timp va fi curata si frumoasa.
Atunci Oita si Berbecut au rugat-o sa-i invete ce sa faca.
Oaia le-a spus:
- Intai sa intelegeti cu mintea, zadarnicia si gresala dorintei de a alerga dupa fluturi ca sa va aratati cu caciuli cat mai impodobite. Priviti la cei cu caciuli mari, ce vedeti?
Ei au raspuns, privind, din obisnuinta, doar la ce aveau pe cap:
- Ce mareti si stimati arata, cred ca sunt foarte fericiti.
Oaia continua:
- Uitati-va mai atent la ei, la privirea lor, ce observati?
Oita raspunde:
- Lana lor e murdara, urata si complet neingrijita, iar privirea lor pare incruntata si trista.
Oaia raspunde:
- Asa e, lana lor arata asa fiindca aproape au uitat de ea si s-au neglijat din cauza preocuparii si alergarii incontinu dupa fluturi, nu se observa pe ei insisi, nici macar pe cei din jurul lor fiindca atentia, gandul si ochii lor e la (a judeca) ce e pe cap, asa cum ati facut si voi prima data. Privirea lor e incruntata si trista tocmai din pricina greutatii si poverii caciulii de pe fruntea lor, pe care tot mai mult vor sa o ingreuneze.
Oita si Berbec au inteles, au aruncat si putina urma de caciula ce o mai pastrase, privirea lor incepand sa se insenineze. Apoi au intrebat:
Ce trebuie sa facem ca sa avem lana ca a ta, macar pentru Mielut?
Oaia le-a raspuns:
- Lana creste in continuare si dupa cum o ingrijiti asa o veti avea. Intai, incet si cu rabdare curatati fiecare scaiete si pata, rabdati cu incredere daca la inceput curatarea doare putin; petreceti mai mult timp in locuri linistite, senine si curate ca aceasta poiana si, imbaiati-va in apa limpede a raului, treptat lana voastra va capata finetea si stralucirea naturala. Ca sa o mentineti, fiti atenti la voi insiva si la aproapele vostru ca sa observati din timp orice murdarie sau spin care se agata si eliminati-l inainte de a se invechi.
Oita, Berbec si Mielut au inteles, s-au bucurat ca tot ce trebuie sa faca e doar atat si in principal depinde doar de ei, fara sa fie nevoiti sa plateasca la altii.
Atunci era primavara, iar in toamna lana lor s-a facut curata si incepuse sa fie mai fina. Cand a venit iarna era deja bogata si frumoasa, datorita ei au trecut usor peste frigul si asprimea iernii, continund viata in bucurie si pace cu ei insisi.