Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi

139 - Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi.

Aici se pune capăt oricărei alegeri. Căci ajungem aici la decizia de a ne accepta pe noi înşine aşa cum ne-a creat Dumnezeu şi ce altceva reflectă alegerea, decât incertitudinea cu privire la ceea ce suntem? Nu există îndoială care să nu-şi aibă rădăcinile aici. Nu există întrebare care să nu reflecte această incertitudine. Nu există conflict care să nu comporte această neechivocă şi simplă întrebare: Ce sunt eu?
Însă cine altul ar putea pune această întrebare decât cineva care a refuzat să se recunoască pe sine? Numai refuzul de a te accepta pe tine însuţi ar putea face ca această întrebare să pară sinceră. Singurul lucru care poate fi cu siguranţă cunoscut de orice vieţuitoare este ceea ce este ea. Din acest unic punct al certitudinii, ea contemplă celelalte lucruri ca fiind la fel de certe precum ea însăşi.
Incertitudinea cu privire la ceea ce trebuie că eşti este o autoamăgire de proporţii atât de vaste, încât magnitudinea ei de neconceput. A fi viu şi a nu te cunoaşte pe tine însuşi înseamnă a crede că, în realitate, eşti mort. Fiindcă, ce altceva înseamnă viaţa decât a fi tu însuţi, şi ce altceva poate fi viu în locul tău? Cine este cel care se îndoieşte? De ce anume se îndoieşte? Cui îi pune întrebări? Cine poate să-i răspundă?
El afirmă, pur şi simplu, că nu este el însuşi, prin urmare, fiind altceva, devine un cercetător a ceea ce este acel ceva. Cu toate acestea, el nu ar putea fi nicidecum viu, dacă nu ar cunoaşte răspunsul. De întreabă ca şi cum nu ar cunoaşte, nu face decât să arate că nu vrea să fie ceea ce este. Dar el a acceptat ceea ce este, dat fiind că trăieşte; a judecat împotrivă şi i-a negat valoarea, decizând că nu cunoaşte singura certitudine datorită căreia trăieşte.
Astfel devine nesigur de propria sa viaţă, căci a negat ceea ce reprezintă ea. Din cauza acestei negaţii ai nevoie de Ispăşire. Negaţia ta nu a produs schimbări în ceea ce eşti.
Dar ţi-ai scindat mintea într-o parte care cunoaşte, şi una care nu cunoaşte adevărul.
Eşti tu însuţi. În privinţa aceasta nu există nici o îndoială. Şi totuşi, te îndoieşti de aceasta. Însă nu te întrebi care parte a ta se poate îndoi de tine însuţi.
Acea parte care pune această întrebare nu poate, în realitate, să fie o parte din tine. Căci întreabă de cineva care cunoaşte răspunsul. Dacă ar fi parte din tine, atunci certitudinea ar fi imposibilă.
Ispăşirea remediază strania idee că este posibil să te îndoieşti de tine însuţi, să fii nesigur de ceea ce realmente eşti. Acesta este abisul nebuniei. Şi totuşi, este întrebarea universală a lumii. Ce altceva înseamnă asta decât că lumea este nebună? De ce să-i împărtăşim nebunia, acceptând nefericita credinţă că ceea ce este universal aici, este şi adevărat?
Nimic din ceea ce crede lumea nu este adevărat. Ea este un loc al cărui scop este de a fi un popas unde cei care pretind că nu se cunosc pe ei înşişi pot veni să se întrebe ce anume sunt. Şi ei vor veni din nou până ce vor fi acceptat Ispăşirea şi vor fi învăţat că este imposibil să te îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii conştient de ceea ce eşti.
Nu ţi se cere decât acceptare, căci ceea ce eşti este cert. Este de-a pururi pecetluit în sfânta Minte a lui Dumnezeu, precum şi în a ta însăţi. Ceea ce eşti este atât de inaccesibil oricărei îndoieli şi contestări, încât a pune întrebarea ce anume poate să fie, este dovada de care ai nevoie spre aţi demonstra credinţa în contradicţia care afirmă că nu cunoşti ceea ce nu se poate să nu cunoşti. Este aceasta o întrebare, sau o afirmaţie care se neagă pe sine în ceea ce afirmă? Să nu îngăduim sfintelor noastre minţi să se ocupe cu asemenea tâlcuiri fără rost.
Aici avem o misiune de îndeplinit. Nu am venit să reîntărim nebunia în care odinioară am crezut. Să nu uităm scopul pe care l-am acceptat. Am venit să dobândim mai mult decât doar propria noastră fericire. Ceea ce acceptăm că suntem proclamă ceea ce fiecare trebuie că este, împreună cu noi.

Nu-i neglija pe fraţii tăi, căci pe tine însuţi te neglijezi. Priveşte-I cu iubire, ca să afle că sunt parte din tine, precum şi tu eşti parte din ei. Iată ce ne învaţă Ispăşirea. Demonstrând că unitatea Fiului lui Dumnezeu este neafectată de credinţa sa cum că n-ar şti ce este el. Acceptă astăzi Ispăşirea, nu pentru a schimba realitatea, ci doar pentru accepta adevărul despre tine, ca apoi să-ţi continui drumul bucurându-te întru Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.

Atât ni se cere să facem.
Atât vom face astăzi.
Putem să ne aducem aminte de ea şi pentru ceilalţi, căci în creaţie toate minţile sunt una. Iar în memoria noastră se află aducerea aminte despre cât de dragi ne sunt într-adevăr fraţii noştri, cât de mult fiecare minte este parte din noi, cât de credincioşi ne-au fost ei în realitate şi cum Iubirea Tatălui nostru îi conţine pe toţi.
Cuprinşi de recunoştinţă faţă de toată creaţia, în Numele Creatorului şi a Unităţii Sale cu toate aspectele creaţiei, ne reafirmăm astăzi, la fiecare oră, ataşamentul faţă de cauza noastră, lăsând la o parte toate gândurile care ne-ar distrage de la ţelul nostru sfânt.