135 - Dacă mă apăr, sunt atacat.
Cine s-ar apăra, dacă nu ar crede că a fost atacat, că atacul a fost real şi că propria lui apărare ar putea să-l salveze? Într-aceasta stă absurditatea apărării; ea conferă iluziilor realitate deplină, încercând apoi să le trateze ca fiind reale. Ea adaugă iluziilor alte iluzii, făcând corecţia de două ori mai dificilă. Tocmai asta faci atunci când încerci să planifici viitorul, să activezi trecutul sau să organizezi prezentul conform dorinţelor tale.
Acţionezi pe baza convingerii că trebuie să te protejezi faţă de ceea ce se întâmplă, deoarece întâmplarea trebuie să conţină ceea ce te ameninţă. Sentimentul ameninţării este o recunoaştere a unei slăbiciuni inerente; reprezintă convingerea că există un pericol care are puterea de a te face să iei cuvenitele măsuri de apărare. Pe această convingere dementă se bazează lumea. Toate structurile sale, toate gândurile şi îndoielile sale, armamentele grele şi pedepsele sale, definiţiile legale şi codurile sale, etica, conducătorii şi zeii săi toate nu fac altceva decât să perpetueze acest sentiment de ameninţare. Căci nimeni nu umblă prin lume îmbrăcat în armură, decât dacă groaza îi roade inima.
Apărarea este înfricoşătoare. Ea provine din teamă, sporind teama cu fiecare apărare suplimentară. Tu crezi că îţi oferă siguranţă. Dar ea este dovada grăitoare a fricii devenită reală şi a groazei îndreptăţite.
Nu ţi se pare straniu că, atunci când îţi elaborezi planurile, îţi îngroşi armura şi îţi întăreşti zăvoarele, nu te opreşti să te întrebi ce anume speri, cum şi împotriva cui?
Să analizăm mai întâi ce anume aperi. Trebuie să fie ceva foarte slab şi uşor de asaltat.
Trebuie să fie o pradă uşoară, incapabilă de a se proteja şi, ca atare, având nevoie de apărarea ta. Ce altceva decât trupul este atât de fragil, încât să necesite îngrijire permanentă şi o preocupare alertă şi profundă pentru ai proteja micuţa viaţă. Ce altceva decât trupul se poticneşte şi este incapabil să-i servească Fiului lui Dumnezeu drept gazdă vrednică?
Şi totuşi, nu trupul este cel care se poate teme, nici nu poate fi un lucru de temut. Nu are alte nevoi decât cele pe care tu însuţi i le atribui. Nu are nevoie de structuri complicate de apărare, nici de medicamente care să-i dea sănătate, nu are nevoie de absolut nici o îngrijire sau preocupare. Apără-i viaţa, sau oferă-i daruri spre a-i da frumuseţe, sau ziduri pentru a-i da siguranţă, şi nu faci altceva decât să declari că sălaşul tău este prada timpului hoţoman, supus putrefacţiei şi sortit a se face praf şi pulbere, atât de neocrotit, încât trebuie apărat cu însăşi preţul vieţii tale.
Nu este înspăimântătoare această imagine? Cum poţi fi împăcat cu un astfel de concept despre sălaşul tău? Însă ce altceva a înzestrat trupul cu dreptul de a te sluji în felul acesta decât propria ta credinţă (convingere)? Mintea i-a conferit trupului toate funcţiile pe care le distingi în el, fixându-i valoarea mult peste grămăjoara de pulbere şi apă ce este. Cine ar mai apăra aşa ceva odată ce şi-a dat seama ce este?
Trupul nu are nevoie de nici o apărare. Acest fapt trebuie scos în evidenţă iar şi iar, ori de câte ori l-am repeta, tot nu este suficient.
Trupul va fi puternic şi sănătos dacă mintea nu va abuza de el, atribuindu-i nişte roluri pe care nu şi le poate îndeplini, nişte obiective cei depăşesc competenţa şi nişte ţeluri entuziaste pe care nu le poate atinge. Astfel de încercări ridicole, dar profund preţuite, reprezintă sursele numeroaselor atacuri nebuneşti pe care le întreprinzi asupra sa. Căci trupul pare să-ţi înşele aşteptările, nevoile, valorile şi visele.
Acel "sine" care are nevoie de protecţie nu este real. Trupul, lipsit de valoare şi departe de a merita cea mai mică apărare, trebuie perceput doar ca fiind complet aparte de tine, ca să devină astfel un instrument sănătos şi serviabil, prin care mintea poate opera până când el încetează de a mai avea vreo utilitate. Cine ar mai vrea să-l păstreze, odată ce el nu mai este de folos?
Apără trupul şi ţi-ai atacat mintea. Căci ai văzut astfel în ea toate defectele, slăbiciunile, limitele şi lipsurile de care crezi că trebuie salvat trupul. Nu vei vedea mintea ca fiind separată de condiţii corporale. Şi vei descărca asupra corpului toată durerea ce provine din concepţia că mintea ar fi limitată şi fragilă, aparte de alte minţi şi separată de Sursa ei.
Iată gândurile care au nevoie de vindecare, iar odată ce acestea au fost corectate şi înlocuite cu adevărul, trupul va răspunde manifestând sănătate. Adevărul este singura apărare reală a trupului.
Dar, oare, la adevăr recurgi pentru aţi apăra trupul? Tipul de protecţie pe care i-l oferi nu-i este de nici un folos, ba chiar îţi mai şi sporeşte strâmtoarea minţii. Şi nu numai că nu vindeci, ci risipeşti orice speranţă de vindecare, deoarece omiţi să-ţi dai seama unde anume trebuie că se află speranţa, dacă este ca ea să fie întemeiată.
O minte vindecată nu face planuri. Ea duce la îndeplinire planuri pe care le recepţionează, dând ascultare Înţelepciunii care nu este propria ei înţelepciune. Ea aşteaptă până ce a fost instruită în privinţa celor ce le are de făcut, iar apoi purcede la fapte. Nu se bizuie pe sine decât în ceea ce priveşte perfecta ei competenţă de a îndeplini planurile care i-au fost încredinţate. Este senină în certitudinea că obstacolele nu-i pot împiedica mersul înainte spre realizarea oricărui ţel care serveşte planul, mai mare, stabilit pentru binele fiecăruia.
O minte vindecată este despovărată de credinţa că trebuie să plănuiască, căci ea nu poate şti care este rezolvarea optimă, care sunt mijloacele de realizare şi nici cum să recunoască problema pentru rezolvarea căreia a fost întocmit planul. Până când nu recunoaşte toate acestea, mintea nu face decât să uzeze de trup în plănuirile sale. Dar atunci când le-a acceptat ca fiind adevărate, este vindecată şi nu se mai cramponează de corp.
Înrobirea trupului cuprins în planurile pe care mintea nevindecată le întocmeşte pentru a se salva pe sine nu duce decât la îmbolnăvirea sa. El nu este liber să constituie unealta ajutătoare a unui plan care transcende cu mult propria-i protecţie şi care, pentru o vreme, îi solicită serviciile. În această capacitate, sănătatea îi este asigurată. Căci tot ceea ce întrebuinţează mintea pentru îndeplinirea a ceea ce-şi propune va funcţiona fără cusur, cu tăria care i-a fost dăruită şi care nu poate da greş.
Poate că nu este uşor să percepi planurile autoiniţiate ca nefiind altceva decât nişte strategii de apărare, conform scopului pe care fiecare dintre ele a fost făcut să-l realizeze. Ele sunt mijloacele prin care o minte înfricoşată încearcă să întreprindă propria-i protecţie, în detrimentul adevărului. Aceasta se poate recunoaşte cu uşurinţă în anumite forme pe care le iau aceste autoamăgiri, în care negarea realităţii este cât se poate de vădită. Cu toate acestea, nu se întâmplă prea des ca plănuirea să fie recunoscută ca fiind o strategie de apărare.
Mintea angajată în a face planuri pentru sine este ocupată să ţină sub control întâmplări viitoare. Ea nu crede că va avea de toate, decât dacă îşi face singură provizii. Timpul devine un factor al cărui centru de greutate este deplasat undeva în viitor, pentru a fi controlat prin intermediul învăţării şi a experienţei obţinute din întâmplări trecute şi credinţe anterioare. Prezentul este trecut cu vederea, căci se bazează pe ideea că trecutul a constituit o sursă suficientă de învăţături pentru ca mintea să-şi poată trasa propria ei desfăşurare în viitor.
Mintea care plănuieşte nu îngăduie, aşadar, să intervină vreo schimbare. Ceea ce a învăţat înainte devine baza ţelurilor sale viitoare.
Experienţa ei din trecut determină alegerea a ceea ce se va întâmpla. Ea nu-şi dă seama că aici şi acum se află tot ce are nevoie pentru a garanta un viitor cu totul diferit de trecut, fără nici o continuitate a ideilor vechi şi a credinţelor bolnave. Anticiparea nu joacă nici un rol, căci încrederea prezentă arată calea.
Atitudinile defensive sunt planurile pe care le făureşti pentru a ataca adevărul. Ţinta lor este să selecteze ceea ce aprobi, şi să ignore ceea ce consideri a fi incompatibil cu convingerile privind propria-ţi realitate. Iar ceea ce rămâne este într-adevăr lipsit de sens. Căci tocmai realitatea ta este "ameninţarea" pe care strategiile tale defensive vor s-o atace, să o camufleze, să o despice şi să o răstignească.
Câte nu ai putea accepta, dacă ai şti că tot ce se întâmplă, toate evenimentele, trecute, prezente şi viitoare sunt plănuite cu blândeţe de Cel Unic, al Cărui singur scop este binele tău? Poate că l-ai înţeles greşit planul, căci El nu ţi-ar oferi niciodată durerea.
Însă atitudinile tale defensive nu te-au lăsat să vezi cum este binecuvântarea sa iubitoare, cum străluceşte la fiecare pas pe care l-ai făcut vreodată. În timp ce făceai planuri pentru moarte, El te-a condus cu gingăşie către viaţa eternă.
Încrederea ta prezentă în El este acea apărare care promite un viitor netulburat, fără nici o umbră de mâhnire, cu o bucurie care sporeşte neîncetat, pe măsură ce această viaţă devine o clipă sfântă, aşezată în timp, dar râvnind numai nemurire. Nu lăsa alte apărări, decât încrederea ta prezentă, să-ţi traseze viitorul, şi viaţa aceasta devine o întâlnire cu adevărul plină de semnificaţie, pe care doar strategiile tale defensive vor să-l ascundă.
Lipsit de sistemele tale de apărare, devii o lumină pe care Cerul, plin de recunoştinţă, o recunoaşte ca aparţinându-i. Şi te va conduce pe căi ce ţi-au fost hărăzite întru fericirea ta conform străvechiului plan, început atunci când s-a născut timpul. Cei care te urmează îşi vor împreuna lumina cu a ta, ce va spori până când lumea va radia de bucurie. Iar fraţii noştri îşi vor abandona stânjenitoarele sisteme de apărare, care nu le-au adus nimic şi nu putea decât să înspăimânte.
Astăzi vom anticipa acel timp cu o încredere prezentă, căci aceasta face parte din ceea ce a fost plănuit între noi. Vom fi încredinţaţi că toate cele de care avem nevoie ne sunt date, pentru a realiza acest deziderat. Nu facem planuri referitoare la posibilităţile de împlinire, ci ne dăm seama că lipsa noastră de apărare este tot ce ne trebuie, pentru ca adevărul să răsară cu certitudine în minţile noastre.
De două ori pe zi, timp de cincisprezece minute, ne vom odihni de plănuiri lipsite de sens şi de orice gând care împiedică adevărul să pătrundă în minţile noastre. Astăzi, vom dobândi în loc să facem planuri, astfel încât să putem dărui în loc să organizăm.
Şi nouă ni se dăruieşte cu adevărat, atunci când spunem:
"Dacă mă apăr, sunt atacat.
Dar în neapărarea mea sunt puternic, şi voi afla ce ascund apărările mele."
Nimic altceva. Dacă sunt planuri de făcut, ţi se va spune despre ele. S-ar putea ca ele să nu fie planurile pe care le credeai necesare, şi nici chiar răspunsurile la problemele cu care credeai că eşti confruntat.
Ele sunt însă răspunsuri la un alt fel de întrebare, care deocamdată, rămâne fără răspuns dar în aşteptarea răspunsului până ce, în cele din urmă, primeşti Răspunsul.
Toate sistemele tale defensive au avut ca obiectiv să nu primeşti ce vei primi astăzi. În lumina şi bucuria încrederii neîndoite te vei întreba, cu mirare, de ce oare ai crezut vreodată că trebuie să fii apărat de izbăvire. Cerul nu cere nimic. Iadul este cel care ridică extravagante pretenţii la sacrificiu. Astăzi nu renunţi la nimic în aceste momente când, neapărat, te prezinţi Creatorului tău aşa cum eşti cu adevărat.
El te-a ţinut minte. Astăzi, la rândul nostru, ne vom aminti de El. Căci aceasta este Vremea Paştelui în procesul tău de mântuire. Învii din nou ceea ce a fost o moarte şi părelnică deznădejde. Acum a renăscut în tine lumina speranţei, fiindcă acum te apropii fără de apărare ca să-ţi afli rolul în planul lui Dumnezeu. Ce planuri mărunte sau credinţe magice mai pot avea oare vreo valoare, atunci când ţi-ai primit funcţia de la Vocea lui Dumnezeu Însuşi?
Nu încerca să modelezi această zi după cum ţi se pare că ţi-ar fi de cel mai mare folos.
Căci nu îţi poţi imagina toată fericirea care te ajunge atunci când nu plănuieşti nimic.
Află astăzi. Şi toată lumea va face acest pas uriaş, sărbătorind Paştele tău împreună cu tine.
De-a lungul zilei, pe măsură ce apar mici nebunii ca să-ţi imobilizeze sistemele defensive, ispitindu-te să urzeşti planuri, adu-ţi aminte că astăzi este o zi de învăţământ special, şi afirmă următoarele:
"Acesta este Paştele meu. Îl voi păstra cu sfinţenie. Nu mă voi apăra, căci Fiul lui Dumnezeu nu are nevoie de apărare împotriva adevărului realităţii lui."