187 - Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi.
Nimeni nu poate da dacă nu are. De fapt, dând dovedeşti că ai. Am mai făcut această afirmaţie. Nu asta pare să o facă greu de crezut. Nimeni nu se poate îndoi că trebuie mai întâi să posezi ce vrei să dai. La faza a doua însă, lumea şi percepţia adevărată sunt divergente. Odată ce ai avut şi ai dat, lumea afirmă că ai pierdut ce ai posedat. Adevărul susţine că, dând, vei spori ce posezi.
Cum e posibil? Căci e sigur că, dacă dai un lucru finit, ochii trupului tău nu îl vor percepe ca al tău. Am învăţat însă că lucrurile reprezintă gândurile ce le fac. Şi nu îţi lipseşte dovada că, atunci când dai idei, le întăreşti în propria ta minte. Poate că forma în care pare să apară gândul e schimbată când e dat. Dar el trebuie să revină la cel care îl dă. Iar forma pe care o ia nu poate fi mai puţin acceptabilă. Ci trebuie să fie mai acceptabilă.
Ideile trebuie mai întâi să îţi aparţină înainte de-a le da. Dacă e să mântuieşti lumea, accepţi mai întâi mântuirea pentru tine însuţi. Dar nu vei crede că s-a înfăptuit până nu vei vedea miracolele pe care le aduce tuturor celor pe care îi vezi. Aici se lămureşte ideea de a da, căpătând un înţeles. Acum poţi să percepi că, dând, ţi-ai sporit averea.
Protejează toate lucrurile pe care le preţuieşti prin actul de-a le da, şi vei fi sigur că nu le vei pierde niciodată. Aşa ţi se arată că ceea ce ai crezut că nu ai e al tău. Dar să nu îi preţuieşti forma. Căci ea se va schimba şi va deveni, cu timpul de nerecunoscut, oricât de mult încerci să o fereşti. Nicio formă nu durează. Gândul din spatele formei lucrurilor e cel ce trăieşte inalterabil.
Dă bucuros. Nu poţi decât să câştigi din asta. Gândul rămâne şi se întăreşte prin faptul că e dat. Gândurile se extind când sunt împărtăşite, căci nu pot fi pierdute, Nu există dătător şi primitir în sensul în care îi concepe lumea. Există un dătător care păstrează; un altul care va şi da. Şi amândoi trebuie să câştige în urma acestui schimb, căci fiecare o să aibă gândul în forma care îl ajută cel mai mult. Ce pare să piardă e întotdeauna ceva ce o să preţuiască mai puţin decât ce i se va returna precis.
Nu uita niciodată că nu îti dai decât ţie însuţi. Cine înţelege ce înseamnă să dai nu poate decât să râdă de ideea sacrificiului. Şi nu poate să nu recunoască numeroasele forme pe care le poate lua sacrificiul. El râde totodată de durere şi pierdere, de boală şi de necaz, de sărăcie, foamete şi moarte. El recunoaşte că sacrificiul rămâne singura idee care stă în spatele tuturor acestor lucruri, şi, în duioasele lui hohote de râs, sunt vindecate toate.
Iluzia recunoscută trebuie să dispară. Nu accepta suferinţa, şi vei înlătura gândul suferinţei. Binecuvântarea ta se opreşte asupra tuturor celor care suferă, când alegi să vezi toată suferinţa drept ceea ce este. Gândul sacrificiului dă naştere la toate formele pe care pare să le ia suferinta. Iar sacrificiul este o idee atât de smintită, încât sănatatea mintală o alungă imediat.
Să nu crezi niciodată că poţi sacrifica. Nu e loc de sacrificiu în ce are valoare. Dacă se iveşte gândul, însăşi prezenţa lui arată că a apărut o greşeală şi că trebuie făcută o corecţie. Binecuvântarea ta o va corecta. Dată mai întâi ţie, e acum a ta pentru a o da şi tu. Nicio formă de sacrificiu şi de suferinţă nu poate ţine mult în faţa celui care s-a iertat şi s-a binecuvântat pe sine însuşi.
Crinii pe care ţi-i oferă fratele tău sunt puşi pe altarul tău, alături de cei pe care îi oferi tu lui. Cui i-ar putea fi frică să vadă o sfinţenie atât de minunată? Marea iluzie a fricii de Dumnezeu se reduce la nimic înaintea purităţii pe care o vei vedea aici. Să nu îţi fie frică să te uiţi. Fericirea pe care o vei vedea va îndepărta tot gândul formei şi va lăsa în schimb darul desăvârşit - veşnic prezent, veşnic în creştere, veşnic al tău, veşnic dat.
Acum suntem una în gând, căci frica a dispărut. Şi aici, înaintea altarului închinat unui singur Dumnezeu, unui singur Tată, unui singur Creator şi unui singur Gând, stăm laolaltă ca un singur Fiu al lui Dumnezeu. Neseparaţi de Cel Care e Sursa noastră, nedistanţaţi de singurul frate care face parte din singurul nostru Sine, a Cărui inocenţă ne-a unit pe toţi într-unul singur, stăm în fericire şi dăm aşa cun primim. Numele lui Dumnezeu e pe buzele noastre. Şi, privind lăuntric, vedem puritatea Cerului strălucind în propria noastră reflecţie a Iubirii Tatălui nostru.
Acum suntem binecuvântaţi şi acum binecuvântăm lumea. Ce am văzut vom şi extinde, căci vrem să se vadă pretutindeni. Vrem să vedem cum străluceşte de harul lui Dumnezeu în toţi. Nu vrem să se refuze niciunui lucru pe care îl vedem. Şi, pentru a ne asigura că această viziune sfântă e a noastră, o oferim tuturor lucrurilor pe care le vedem. Căci, unde o vedem, ni se va înapoia sub forma crinilor pe care îi putem pune pe altarul nostru, făcând din el o casă a Inocenţei, Care săIăşluieşte în noi şi ne oferă Sfinţenia Lui să fie a noastră.