I. Cele două moduri de folosire a timpului

Poţi să iţi imaginezi ce înseamnă să nu ai griji, necazuri, nelinişti, ci să fii tot timpul cât se poate de liniştit şi de calm? Dar iată care e rostul timpului: să înveţi asta şi nimic altceva. Profesorul lui Dumnezeu nu poate fi satisfăcut cu ce predă până nu constituie tot ce înveţi. Nu Îşi va îndeplini funcţia didactică până nu devii un student atât de consecvent, încât nu înveţi decât de la El. Când se va întâmpla acest lucru, nu vei mai avea nevoie nici de profesor, nici de timp în care să înveţi.
O sursă de descurajare percepută de pe urma căreia poţi să suferi e credinţa ta că lucrul acesta cere timp şi că rezultatele celor predate de Spiritul Sfânt se situează într-un viitor îndepărtat. Nu e aşa. Căci Spiritul Sfânt foloseşte timpul în felul Lui şi nu e legat de acesta. Timpul e prietenul Lui în predare. Pe El nu Îl uzează, cum te uzează pe tine. Şi toată uzura pe care pare să o aducă timpul nu se datorează decât identificării tale cu eul, care foloseşte timpul pentru a-şi susţine credinţa în distrugere.
Eul, ca Spiritul Sfânt, foloseşte timpul pentru a te convinge de inevitabilitatea obiectivului şi sfârşitului predării. Pentru eu, obiectivul este moartea, care e sfârşitul ei. Dar, pentru Spiritul Sfânt, obiectivul este viaţa, care nu are sfârşit.
Eul e un aliat al timpului, şi nu un prieten. Căci e la fel de neîncrezător în moarte pe cât e de neîncrezător în viaţă, şi ce vrea pentru tine nu poate tolera. Moartea ţi-o doreşte ţie, nu lui. Prin urmare, consecinţa ciudatei lui religii trebuie să fie convingerea că te poate urmări dincolo de mormânt.
Şi, nedorind să îţi găseşti pacea nici în moarte, îţi oferă nemurire în iad. Îţi vorbeşte de Cer, dar te asigură că Cerul nu e pentru tine. Cum pot vinovaţii să spere că vor dobândi Cerul?
Credinţa în iad este inevitabilă pentru cei ce se identifică cu eul. Coşmarele şi temerile lor sunt legate toate de acesta. Eul te învaţă că iadul e în viitor, căci tot ce te învaţă e îndreptat în direcţia acestuia. Iadul e obiectivul lui. Căci, deşi ţinta eului e moartea şi descompunerea, ca deznodământ, el nu crede asta. Moartea, pe care ţi-o doreşte, îl lasă nesatisfăcut. Niciunul dintre cei ce urmează învăţătura eului nu e lipsit de frica morţii. Dar, dacă te-ai gândi la moarte doar ca la o încetare a durerii, te-ai mai teme de ea? Am mai văzut acest paradox ciudat în sistemul de gândire al eului, dar nu a fost niciodată atât de limpede ca aici. Căci, pentru a-ţi păstra loialitatea, eul trebuie să pară că te fereşte de frică. Frică pe care trebuie să ţi-o şi provoace, pentru a se conserva pe el. Eul încearcă tot mereu - şi, de cele mai multe ori, reuşeşte - să facă ambele lucruri, folosind disociaţia pentru a-şi ţine laolaltă obiectivele contradictorii, să pară reconciliate. Eul te învaţă următorul lucru: moartea pune capăt întregii speranţe în ce priveşte Cerul. Dar, deoarece tu şi eul nu puteţi fi separaţi, şi din moment ce nu îşi poate concepe moartea, va continua să te urmărească, pentru că vinovăţia este veşnică. Iată ce e nemurirea în versiunea eului. Şi iată ce susţine timpul, în versiunea eului.
Eul te învaţă că Cerul e aici şi acum pentru că viitorul este iadul. Chiar şi atunci când atacă cu atâta cruzime, încât încearcă să ia viaţa celui care crede că singura voce existentă îi aparţine eului, eul îi vorbeşte de iad până şi lui. Căci îi spune că tot aici este şi iadul, şi îl îndeamnă să sară din iad în uitare. Singurul timp pe care te lasă să îl priveşti cu nepăsare e trecutul. Şi, chiar şi aici, singura lui valoare e aceea că nu mai există.
Câtă dezolare şi disperare se ascunde în modul în care foloseşte eul timpul! Şi câtă groază! Căci, sub fanatica lui stăruinţă că trecutul şi viitorul sunt acelaşi lucru, se ascunde o ameninţare mult mai insidioasă la adresa păcii. Eul nu îşi face publică ameninţarea finală, căci vrea ca cei ce i se închină să creadă în continuare că le poate oferi o posibilitate de-a scăpa. Dar credinţa în vinovăţie trebuie să ducă la credinţa în iad, unde şi duce întotdeauna. Singurul mod în care eul lasă să se resimtă frica iadului este acela de-a aduce iadul aici, dar numai ca o anticipare a viitorului. Căci cei ce consideră că merită iadul nu pot crede că rezultatul pedepsei va fi pacea.
Spiritul Sfânt te învaţă aşa: nu există niciun iad. Iadul nu e decât ce a făcut eul din prezent. Credinţa în iad e tot ce te împiedică să înţelegi prezentul, pentru că te temi de el. Spiritul Sfânt te duce în Cer cu aceeaşi hotărâre cu care eul te duce în iad. Căci Spiritul Sfânt, Care cunoaşte doar prezentul, îl foloseşte să desfacă frica prin care eul vrea să facă prezentul inutil. Nu există posibilitate de-a scăpa de frică în modul în care foloseşte eul timpul. Căci timpul, după cum te învaţă el, nu e decât un instrument didactic pentru a spori vinovăţia până devine atotcuprinzătoare, cerând o răzbunare eternă.
Spiritul Sfânt vrea să o desfacă acum pe toată. Frica nu ţine de prezent, ci numai de trecut sau viitor, care nu există. Nu există frică în prezent, în care fiecare clipă se separă clar de trecut, fără ca umbra ei să se întindă în viitor. Fiecare clipă e o naştere curată, imaculată, în care Fiul lui Dumnezeu iese din trecut şi intră în prezent. Iar prezentul se extinde la nesfârşit. E atât de frumos şi de curat şi de lipsit de vinovăţie, încât nu e decât fericire în el. Întunericul nu vine în amintire, iar nemurirea şi bucuria sunt acum.
Această lecţie nu cere timp. Căci ce e timpul fără trecut şi viitor? Inducerea ta atât de completă în eroare a cerut timp, dar a fi ce eşti nu cere timp. Începe să exersezi modul Spiritului Sfânt de folosire a timpului ca instrument didactic în vederea păcii şi fericirii. Ia această clipă, acum, şi gândeşte-te că e tot ce există din timp. Aici nu te poate atinge nimic din trecut şi, tot aici, eşti absolvit total, liber cu desăvârşire şi fără nicio condamnare. Din această clipă sfântă în care a renăscut sfinţenia, vei merge mai departe în timp fără frică şi fără senzaţia schimbării cu timpul.
Timpul e de neconceput fără schimbare, dar sfinţenia nu se schimbă. Învaţă din clipa aceasta mai mult decât simplul fapt că iadul nu există. În această clipă izbăvitoare stă Cerul. Iar Cerul nu se va schimba, căci naşterea în prezentul sfânt e mântuirea de schimbare. Schimbarea e o iluzie, predată de cei ce nu se pot vedea nevinovaţi. Nu există schimbare în Cer, pentru că nu există schimbare în Dumnezeu. În clipa sfântă, în care te vezi strălucind de libertate, îţi vei aduce aminte de Dumnezeu. Căci reamintirea Lui e reamintirea libertăţii.
Dacă eşti tentat să te simţi descurajat când te gândeşti cât ar dura să îţi schimbi mentalitatea atât de complet, întreabă-te: "Cât ţine o clipă?" Oare nu Îi poţi da Spiritului Sfânt atât de puţin din timpul tău spre mântuirea ta? El nu cere mai mult, căci nu are nevoie de mai mult. Procesul de-a te învăţa să fii dispus să I-o dai cere mult mai mult timp decât Îi cere folosirea acestei minuscule clipe pentru a-ţi oferi tot Cerul. În schimbul acestei clipe, El stă gata să îţi dea amintirea veşniciei.
Nu Îi vei da Spiritului Sfânt această clipă sfântă în vederea eliberării tale cât timp nu eşti dispus să le-o dai fraţilor tăi în vederea propriei lor eliberări. Căci clipa de sfinţenie este împărtăşită şi nu poate fi numai a ta. Atunci, când eşti tentat să îţi ataci un frate, aminteşte-ţi că clipa eliberării lui este a ta. Miracolele sunt clipe de eliberare pe care le oferi şi le vei primi. Ele dovedesc că eşti dispus să fii eliberat şi să oferi timpul Spiritului Sfânt pentru modul în care îl foloseşte El.
Cât ţine o clipă? La fel de puţin pentru fratele tău cât pentru tine. Exersează acordarea acestei binecuvântate clipe de libertate tuturor celor înrobiţi de timp şi fă-le astfel din timp un prieten.
Spiritul Sfânt îţi dă clipa lor binecuvântată prin faptul că o dai. Când o dai, El ţi-o oferă ţie. Nu fi nedispus să dai ce vrei să primeşti de la El, căci te uneşti cu El în dăruire. În limpezimea de cleştar a eliberării pe care o dai stă debarasarea ta instantanee de toată vinovăţia. Din moment ce oferi sfinţenie, trebuie să fii sfânt.
Cât ţine o clipă? La fel de mult cât restabilirea deplinei sănătăţi mintale, a păcii depline şi a iubirii depline faţă de toţi, faţă de Dumnezeu şi faţă de tine însuţi. La fel de mult cât reamintirea nemuririi şi a creaţiilor nemuritoare ce o împărtăşesc cu tine. La fel de mult cât înlocuirea iadului cu Cerul. Suficient de mult să depăşeşti tot ce a făcut eul şi să te sui la Tatăl tău.
Timpul e prietenul tău, dacă îl laşi Spiritului Sfânt să îl folosească. El nu are nevoie decât de foarte puţin să îţi redea întreaga putere dumnezeiască. Cel Ce depăşeşte timpul pentru tine înţelege care e rostul timpului. Sfinţenia nu stă în timp, ci în veşnicie. Nu a existat nicio clipă în care Fiul lui Dumnezeu şi-a putut pierde puritatea. Starea lui neschimbată e mai presus de timp, căci puritatea lui rămâne veşnic mai presus de atac şi fără inconstanţă. Timpul stă nemişcat în sfinţenia lui şi nu se schimbă. Aşa că timpul nu mai este timp. Căci, prins în singura clipă a sanctităţii veşnice a creaţiei lui Dumnezeu, se transformă în vecie. Dă clipa veşnică, ca veşnicia să îţi poată fi amintită, în clipa aceea strălucită a deplinei eliberări. Oferă miracolul clipei sfinte prin Spiritul Sfânt şi lasă în seama Lui să ţi-o dea.

II. Sfârşitul îndoielii

Ispăşirea e în timp, dar nu şi pentru timp. Fiind în tine, e veşnică. Lucrul ce cuprinde amintirea lui Dumnezeu nu poate fi legat de timp. Şi nici tu nu eşti. Căci, dacă Dumnezeu nu e legat, nici tu nu poţi să fii. O clipă oferită Spiritului Sfânt I se oferă lui Dumnezeu din partea ta şi, în clipa aceea, te vei trezi încetişor în El. În clipa sfântă te vei desprinde de tot ce ai învăţat în trecut, şi Spiritul Sfânt îţi va oferi cu promptitudine întreaga lecţie a păcii. Ce poate să ceară timp, când s-au înlăturat toate obstacolele din calea învăţării sale? Adevărul întrece atât de mult timpul, încât se petrece tot deodată. Căci, aşa cum a fost creat tot unul, tot aşa şi unitatea lui nu depinde niciun pic de timp.
Să nu te preocupe timpul şi să nu te temi de clipa de sfinţenie care va înlătura toată frica. Căci clipa de pace e veşnică fiindcă e fără frică. Fiind lecţia pe care ţi-o dă Dumnezeu, ea va veni prin Profesorul pe Care L-a desemnat să traducă timpul în veşnicie. Binecuvântat fie Profesorul lui Dumnezeu, a Cărui bucurie e să îi predea sfântului Fiu al lui Dumnezeu propria lui sfinţenie. Bucuria Lui nu e cuprinsă în timp. Ce predă El e pentru tine, căci bucuria Lui este a ta. Prin El stai în faţa altarului lui Dumnezeu, unde El traduce încetişor iadul în Cer. Căci Dumnezeu te vrea numai în Cer.
Cât poate să ceară să fii unde te vrea Dumnezeu? Căci eşti unde ai fost întotdeauna şi vei fi întotdeauna. Tot ce ai, ai pentru totdeauna. Clipa binecuvântată se întinde să cuprindă timpul, aşa cum Dumnezeu Se extinde să te cuprindă pe tine. Tu, care ai petrecut zile, ceasuri şi chiar ani încătuşându-ţi fraţii de eul tău, într-o încercare de a-l sprijini şi de a-i susţine slăbiciunea, nu percepi Sursa puterii. În această clipă sfântă îţi vei descătuşa toţi fraţii, şi vei refuza să susţii slăbiciunea fie a lor, fie a ta.
Nu îţi dai seama cât de greşit ţi-ai folosit fraţii când i-ai văzut ca surse de susţinere a eului. Prin urmare, ei depun mărturie pentru eu în percepţia ta şi par să furnizeze motivele pentru a nu te desprinde de el. Ei sunt însă mult mai puternici şi mai convingători ca martori de partea Spiritului Sfânt. Şi susţin cu toţii puterea Lui. De aceea, tu alegi dacă ei îţi susţin eul sau Spiritul Sfânt din tine. Şi vei recunoaşte ce ai ales după reacţiile lor. Un Fiu al lui Dumnezeu care a fost eliberat prin Spiritul Sfânt dintr-un frate se recunoaşte uşor. Nu poate fi tăgăduit. Dacă rămâi nesigur, precis nu i-ai acordat eliberarea deplină. Şi, datorită acestui fapt, nu I-ai dat o singură clipă pe deplin Spiritului Sfânt. Căci, atunci când o vei face, vei fi sigur că ai făcut-o. Vei fi sigur, pentru că martorii de partea Lui vor vorbi atât de clar despre El, încât vei auzi şi înţelege. Te vei îndoi până vei auzi un singur martor pe care l-ai eliberat total prin Spiritul Sfânt. Şi apoi nu te vei mai îndoi.
Clipa sfântă nu ţi s-a întâmplat încă. Dar ţi se va întâmpla şi o vei recunoaşte cu certitudine deplină. Darurile lui Dumnezeu nu se recunosc în niciun alt fel. Poţi exersa aspectul mecanic al clipei sfinte şi, exersând-o, vei învăţa mult. Dar nu poţi furniza strălucirea ei puternică şi sclipitoare, care - cu viziunea ei - te va orbi literalmente la lumea aceasta. Şi iat-o, toată în această clipă, deplină, împlinită şi dată pe deplin.
Începe să îţi exersezi acum micul rol în desprinderea clipei sfinte. Vei primi instrucţiuni foarte concrete pe parcurs. A învăţa să desprinzi această singură secundă şi să o simţi veşnică înseamnă să începi să te simţi neseparat. Nu te teme că nu o să fii ajutat în această privinţă. Profesorul lui Dumnezeu şi lecţia Lui îţi vor susţine puterea. Numai slăbiciunea ta te va părăsi în urma acestui exerciţiu, căci este exersarea puterii dumnezeieşti din tine. Foloseşte-o doar o clipă, şi nu o vei mai tăgădui. Cine poate tăgădui Prezenţa lucrului la care se închină universul, cu apreciere şi bucurie? În faţa recunoaşterii universului care O mărturiseşte, îndoielile tale trebuie să dispară.

III. Micime versus magnitudine

Nu te mulţumi cu micimea. Dar încredinţează-te că înţelegi ce e micimea şi de ce nu te- ar putea mulţumi niciodată. Micimea este prinosul pe care ţi-l aduci. Ţi-o oferi în locul magnitudinii şi o accepţi. În această lume, totul e mic pentru că e o lume făcută din micime, în credinţa ciudată că micimea te poate mulţumi. Când te străduieşti să obţii ceva în lumea aceasta, în credinţa că îţi va aduce pace, te miceşti şi devii orb la slavă. Micimea şi slava sunt opţiunile accesibile strădaniei şi vigilenţei tale. Vei alege întotdeauna una în defavoarea celeilalte.
Dar, de fiecare dată când alegi, nu realizezi că alegerea ta e aprecierea ta de sine. Alege micimea, şi nu vei avea pace, căci te-ai judecat nedemn de ea. Şi tot ce îţi vei oferi ca substitut va fi un dar mult prea sărac să te satisfacă. E esenţial să accepţi - chiar cu bucurie - că nu există nicio formă de micime care te va putea mulţumi vreodată. Eşti liber să încerci câte doreşti, dar nu vei face decât să îţi amâni întoarcerea acasă. Căci nu te vei mulţumi decât cu magnitudinea, care este casa ta.
Îţi datorezi o răspundere profundă, o răspundere pe care trebuie să înveţi să ţi-o aminteşti tot timpul. Deşi lecţia poate să pară dificilă la început, vei învăţa să o îndrăgeşti când îţi vei da seama că e adevărată şi că nu e decât un tribut adus puterii tale. Tu, care ai căutat şi ai găsit micime, ţine minte următorul lucru: fiecare decizie pe care o iei se naşte din ce crezi că eşti şi reprezintă valoarea pe care ţi-o acorzi ţie. Crede că te poate mulţumi ce e mic şi, limitându-te astfel, nu vei fi mulţumit. Căci funcţia ta nu e mică şi, numai găsindu-ţi funcţia şi împlinind-o, poţi scăpa de micime.
Nu încape nicio îndoială care e funcţia ta, pentru că Spiritul Sfânt ştie care este. Nu încape nicio îndoială în privinţa magnitudinii ei, pentru că îţi parvine - prin El - din Magnitudine. Nu trebuie să te străduieşti să o obţii, pentru că o ai. Toate strădaniile tale trebuie dirijate împotriva micimii, căci protejarea magnitudinii tale în lumea aceasta chiar cere vigilenţă. Conştientizarea deplină a magnitudinii tale într-o lume a micimii este o sarcină pe care nu o poate întreprinde ceva mic. Dar ţi se cere ţie, ca tribut adus magnitudinii tale, şi nu micimii. Şi nu ţi se cere numai ţie. Puterea lui Dumnezeu va susţine fiecare efort pe care îl faci în favoarea Fiului Său drag. Caută ce e mic, şi îţi vei refuza puterea Lui. Dumnezeu nu voieşte ca Fiul Său să fie mulţumit cu mai puţin decât totul. Căci El nu e mulţumit fără Fiul Său, şi Fiul Său nu poate fi mulţumit cu mai puţin decât i-a dat Tatăl său.
Te-am întrebat mai înainte: "Vrei să fii ostaticul eului sau gazda lui Dumnezeu?" Lasă Spiritul Sfânt să îţi pună această întrebare de fiecare dată când iei vreo decizie. Căci fiecare decizie pe care o iei răspunde la această întrebare şi invită, în consecinţă, tristeţea sau bucuria. Când Dumnezeu ţi S-a dat la crearea ta, te-a desemnat gazdă a Lui pe vecie. El nu te-a părăsit, şi nu L-ai părăsit nici tu.
Toate încercările tale de a-I nega magnitudinea şi de-a face din Fiul Lui un ostatic al eului nu pot face ceva mic din cel pe care Dumnezeu l-a unit cu El. Fiecare decizie pe care o iei e o alegere între Cer şi iad, şi ce ai ales e ceea ce vei conştientiza.
Spiritul Sfânt îţi poate păstra magnitudinea, neîntinată de toată micimea, clară şi în deplină siguranţă în mintea ta, neatinsă de toate darurile mici pe care ţi le oferă lumea micimii. Dar, în acest scop, nu te poţi împotrivi Voii Sale în ce te priveşte. Decide să Îl alegi pe Dumnezeu prin El. Căci micimea şi credinţa că te poţi mulţumi cu micimea sunt decizii pe care le iei în privinţa ta. Puterea şi slava care stau în tine de la Dumnezeu sunt pentru toţi cei care, ca tine, se percep mici şi cred că micimea poate fi înfoiată într-o senzaţie de magnitudine care îi poate mulţumi. Să nu dai micime, şi nici să nu o accepţi. Gazdei lui Dumnezeu i se cuvine toată cinstea. Micimea ta te înşeală, dar magnitudinea ta vine de la Cel Care sălăşluieşte în tine şi în Care sălăşluieşti. Să nu atingi, atunci, pe nimeni cu micime în Numele lui Cristos, Gazdă veşnică a Tatălui Său.
În această perioadă a anului (Crăciunul) ce sărbătoreşte naşterea sfinţeniei în lumea aceasta, alătură-te mie, care am ales sfinţenia pentru tine. E sarcina noastră comună să îi redăm conştienţa magnitudinii gazdei pe care Şi-a desemnat-o Dumnezeu. Oferirea darului lui Dumnezeu îi e cu neputinţă micimii tale, dar nu şi ţie. Căci Dumnezeu vrea să Se dea prin tine. El Se întinde din tine la toţi şi, dincolo de toţi, la creaţiile Fiului Său, dar fără să plece din tine. Depăşind cu mult lumea ta mică, dar rămânând tot în tine, El Se extinde de-a pururi. Şi Îşi aduce toate extensiile ţie, gazda Sa.
E oare un sacrificiu să te lepezi de toată micimea şi să nu rătăceşti în zadar? Nu e un sacrificiu să te trezeşti la slavă. Dar e un sacrificiu să accepţi ceva mai prejos decât slava. Învaţă că trebuie să fii demn de Domnul Păcii, născut în tine în cinstea Celui a Cărui gazdă eşti. Nu ştii ce înseamnă iubirea pentru că ai încercat să o cumperi cu daruri mici, preţuind-o astfel prea puţin ca să îi înţelegi magnitudinea. Iubirea nu e mică şi sălăşluieşte în tine, căci eşti gazda Lui. În faţa măreţiei ce trăieşte în tine, mizera ta apreciere de sine şi toate micile prinosuri pe care le oferi se prefac în nimic.
Sfânt copil al lui Dumnezeu, oare când o să înveţi că numai sfinţenia te poate mulţumi şi îţi poate aduce pace? Aminteşte-ţi că nu înveţi doar pentru tine, după cum nu am făcut-o nici eu. Şi poţi învăţa de la mine tocmai pentru că am învăţat pentru tine. Vreau să te învăţ doar ce e al tău, ca să putem înlocui împreună micimea sărăcăcioasă ce leagă gazda lui Dumnezeu de vinovăţie şi slăbiciune, cu conştienţa fericită a slavei care este în el. Naşterea mea în tine e trezirea ta la grandoare. Primeşte- mă cu bucurie, nu într-o iesle, ci în altarul închinat sfinţeniei, unde sfinţenia stă în pace deplină.
Împărăţia mea nu e din lumea aceasta, pentru că este înăuntrul tău. Iar tu eşti din Tatăl tău. Să te cinstim cu toţii pe tine, care trebuie să rămâi de-a pururi mai presus de micime.
Decide cu mine, cel ce a decis să rămână cu tine. Voiesc cum voieşte Tatăl meu, ştiind că Voia Lui este constantă şi împăcată de-a pururi cu ea însăşi. Nu te vei mulţumi decât cu Voia Lui. Nu accepta mai puţin, amintindu-ţi că tot ce am învăţat eu este al tău. Ce iubeşte Tatăl meu iubesc şi eu ca El, şi - tot ca El - nu pot accepta lucrul iubit drept ce nu este. Nici tu nu poţi. Când vei învăţa să accepţi ce eşti, nu vei mai face daruri pe care să ţi le oferi, ştiind că eşti complet, că nu ai nevoi şi că nu poţi accepta nimic doar pentru tine. Dar, odată ce ai primit, vei da bucuros. Gazda lui Dumnezeu nu e nevoită să caute ca să găsească.
Dacă eşti complet dispus să laşi mântuirea pe seama planului lui Dumnezeu şi nu eşti dispus să încerci să smulgi tu însuţi pacea, ţi se va da mântuire. Dar să nu crezi că Îi poţi înlocui planul cu al tău. Alătură-te, mai degrabă, mie într-al Lui, să îi dezlegăm pe toţi cei ce se vor legaţi, proclamând împreună că Fiul lui Dumnezeu e gazda Lui. În felul acesta, nu vom lăsa pe nimeni să uite ce vrei să îţi aminteşti. Şi, tot în felul acesta, îţi vei aminti.
Evocă în toţi doar amintirea lui Dumnezeu şi a Cerului din fiecare. Căci, unde iţi vrei fratele, acolo vei crede că eşti. Nu îl auzi cerând iad şi micime, ci numai strigând după Cer şi măreţie.
Nu uita că strigătul lui e al tău şi răspunde-i odată cu mine. Puterea lui Dumnezeu este de-a pururi de partea gazdei Sale, căci ocroteşte doar pacea în care sălăşluieşte El. Nu pune micimea în faţa sfântului Său altar, care se înalţă deasupra stelelor şi ajunge chiar la Cer, ca urmare a ce i s-a dat.

IV. Exersarea clipei sfinte

Acest curs poate fi învăţat imediat, dacă nu cumva crezi că Voia lui Dumnezeu cere timp.
Iar credinţa aceasta nu înseamnă decât că preferi să amâni recunoaşterea Voii Sale. Clipa sfântă este clipa aceasta şi fiecare clipă. E cea care vrei să fie. Cea care nu vrei să fie e o clipă pierdută pentru tine.
Trebuie să decizi când să fie. Nu amâna. Căci, dincolo de trecut şi viitor, unde nu o vei găsi, stă sclipitoare, gata pentru acceptarea ta. Dar nu o poţi conştientiza cu bucurie cât timp nu o vrei, căci deţine întreaga eliberare de micime.
Exersarea pe care o întreprinzi trebuie să se bazeze, aşadar, pe disponibilitatea ta de-a te desprinde de toată micimea. Clipa în care ţi se dezvăluie magnitudinea e tot atât de departe ca dorinţa ta de-a o avea. Cât timp nu o doreşti şi preţuieşti mai degrabă micimea, îţi va fi la fel de îndepărtată.
Ţi-o vei apropia în aceeaşi măsură în care o vrei. Nu te gândi că poţi găsi mântuire în felul tău şi că o poţi avea. Renunţă la fiecare plan pe care l-ai făcut în vederea mântuirii tale, în schimbul celui dumnezeiesc. Al Lui te va mulţumi, şi nimic altceva nu îţi poate aduce pace. Căci pacea e a lui Dumnezeu, şi a nimănui altuia.
Fii smerit înaintea Lui şi, totuşi, măreţ în El. Şi nu preţui planul eului înaintea planului lui Dumnezeu. Căci îţi laşi gol locul din planul Lui, pe care trebuie să îl ocupi dacă vrei să mi te alături, prin decizia de-a te alătura oricărui alt plan în afara celui dumnezeiesc. Te chem să îţi împlineşti rolul sfânt în planul dat de El lumii pentru eliberarea ei de micime. Dumnezeu vrea ca gazda Lui să fie cât se poate de liberă. Orice loialitate faţă de un plan al mântuirii separat de El scade valoarea pe care o deţine în mintea ta Voia Lui. Şi totuşi, mintea ta e gazda Lui.
Vrei să înveţi cât de desăvârşit şi de imaculat e sfântul altar pe care S-a pus Tatăl tău?
Vei recunoaşte acest lucru în clipa sfântă, în care renunţi - de bunăvoie şi plin de bucurie - la fiecare plan în afara celui dumnezeiesc. Căci în el stă pacea, cât se poate de clară, pentru că ai fost dispus să îi întruneşti condiţiile. Poţi cere clipa sfântă oricând şi oriunde o vrei. Încearcă, în timp ce exersezi, să renunţi la toate planurile de găsire a magnitudinii în micime pe care le-ai acceptat vreodată. Ea nu este acolo. Foloseşte clipa sfântă doar ca să recunoşti că, de unul singur, nu poţi să ştii unde este şi nu poţi decât să te înşeli.
Eu stau în clipa sfântă, atât de clar cât vrei să fiu. Şi măsura în care înveţi să mă accepţi este durata în care îţi vei însuşi clipa sfântă. Te chem să îţi însuşeşti imediat clipa sfântă, căci eliberarea de micime în mintea gazdei lui Dumnezeu depinde de disponibilitate, nu de timp.
Cursul acesta e simplu din cauză că adevărul e simplu. Complexitatea ţine de eu şi nu e decât încercarea eului de-a face obscur evidentul. Ai putea trăi de-a pururi în clipa sfântă, începând de acum şi până în veşnicie, dar nu o faci dintr-un foarte simplu motiv. Nu fă obscură simplitatea acestui motiv, căci o vei face numai pentru că preferi să nu o recunoşti şi să nu îi dai drumul. Simplul motiv, simplu spus, este acesta: clipa sfântă e momentul în care primeşti şi dai comunicare desăvârşită.
Înseamnă însă că e momentul în care mintea ţi-e deschisă atât să primească, cât şi să dea. E recunoaşterea faptului că toate minţile comunică. Ea nu încearcă, aşadar, să schimbe ceva, ci doar să accepte totul.
Cum poţi să faci aşa ceva, când preferi să ai gânduri private, pe care să le poţi păstra?
Nu o poţi face decât negând comunicarea desăvârşită care face clipa sfântă să fie ce este. Crezi că poţi nutri gânduri pe care nu ai intenţia să le împărtăşeşti şi că mântuirea constă în a nu divulga anumite gânduri. Căci, în gândurile private, ştiute doar de tine, crezi că găseşti o modalitate de-a păstra ce vrei să ai doar tu şi de-a împărtăşi ce vrei tu să împărtăşeşti. Iar apoi te miri de ce nu comunici pe deplin cu cei din jur, şi cu Dumnezeu, Care vă învăluie pe toţi.
Fiecare gând pe care vrei să îl ţii ascuns sistează comunicarea, pentru că aşa vrei tu. E imposibil să recunoşti comunicarea desăvârşită cât timp pui preţ pe sistarea comunicării. Întreabă-te sincer: "Vreau oare să am parte de o comunicare desăvârşită şi sunt oare total dispus să mă desprind pentru totdeauna de tot ce o perturbă?" Dacă răspunsul este nu, atunci faptul că Spiritul Sfânt e gata să ţi-o dea nu e suficient să iţi revină, pentru că nu eşti gata să o împărtăşeşti cu El. Ea nu poate veni într- o minte care a decis să i se opună. Căci clipa sfântă se dă şi se primeşte cu aceeaşi disponibilitate, fiind acceptarea singurei Voinţe care determină toată gândirea.
Condiţia necesară pentru clipa sfântă nu cere să nu ai niciun gând care să nu fie pur. Dar cere să nu ai gânduri pe care vrei să le păstrezi. Inocenţa nu e opera ta. Ţi se dă în clipa în care vrei să o ai. Ispăşirea nu ar exista dacă nu ar fi nevoie de ea. Nu vei fi în stare să accepţi comunicarea desăvârşită cât timp vrei să o ascunzi de tine. Căci ce vrei să ascunzi chiar stă ascuns de tine. Când exersezi, atunci, încearcă doar să fii vigilent la amăgire şi nu căuta să protejezi gândurile pe care vrei să nu le divulgi. Lasă puritatea Spiritului Sfânt să le împrăştie şi adu-ţi toată conştienţa la starea de pregătire pentru puritatea pe care ţi-o oferă El. Aşa te va pregăti El să recunoşti că Îi eşti gazdă lui Dumnezeu şi ostatic, la nimic şi nimeni.

V. Clipa sfântă şi relaţiile speciale

Pentru Spiritul Sfânt, clipa sfântă e cel mai util instrument didactic pentru a te învăţa semnificaţia iubirii. Căci scopul ei este acela de-a suspenda judecata întru totul. Judecata se bazează întotdeauna pe trecut, căci experienţa trecută este baza pe care judeci. Judecata devine imposibilă fără trecut, căci - fără el - nu înţelegi nimic. Nu ai face nicio încercare de-a judeca, pentru că ţi-ar fi cât se poate de evident că nu înţelegi ce înseamnă niciun lucru. Te temi de această posibilitate deoarece crezi că, fără eu, totul ar fi haos. Dar te asigur că, fără eu, totul ar fi iubire.
Trecutul e principalul instrument didactic al eului, căci în trecut ai învăţat să îţi defineşti nevoile şi ai dobândit metodele de-a le satisface în termenii tăi. Am spus că a limita iubirea doar la o parte din Fiime e totuna cu a introduce vinovăţie în relaţiile tale şi a le face astfel ireale. Dacă urmăreşti să desprinzi anumite aspecte ale totalităţii şi să recurgi la ele pentru a-ţi satisface nevoile imaginare, încerci să foloseşti separarea pentru a te mântui. Cum să nu pătrundă, atunci, vinovăţia? Căci separarea e sursa vinovăţiei, şi a apela la ea pentru mântuire e totuna cu a te crede singur. A fi singur e totuna cu a fi vinovat. Căci a te percepe singur e totuna cu a nega Unitatea Tatălui şi a Fiului Său, şi a ataca astfel realitatea.
Nu poţi să iubeşti doar anumite părţi ale realităţii, şi să înţelegi ce înseamnă iubirea.
Dacă vrei să iubeşti diferit de Dumnezeu, Care nu ştie de iubire specială, cum e posibil să o înţelegi? A crede că relaţiile speciale, cu o iubire specială, pot să îţi ofere mântuire e totuna cu a crede că separarea este mântuire. Căci mântuirea stă tocmai în egalitatea deplină a Ispăşirii. Cum e posibil să decizi că anumite aspecte speciale ale Fiimii îţi pot da mai mult decât altele? Trecutul te-a învăţat că e aşa. Dar clipa sfântă te învaţă că nu e aşa.
Datorită vinovăţiei, toate relaţiile speciale conţin elemente de frică. Iată de ce se transformă şi se schimbă atât de des. Nu sunt bazate exclusiv pe o iubire care nu se schimbă. Şi, unde a pătruns frica, nu poţi conta pe iubire pentru că nu e desăvârşită. În funcţia Lui de Interpret al celor făcute de tine, Spiritul Sfânt foloseşte relaţiile speciale, pe care le-ai ales să susţii eul, ca experienţe formative care indică adevărul. Sub instruirea Lui, fiecare relaţie devine o lecţie de iubire.
Spiritul Sfânt ştie că nimeni nu e special. Dar El percepe, deopotrivă, că ai făurit relaţii speciale, pe care le va purifica şi nu te va lăsa să le distrugi. Oricât de nesfânt ar fi motivul pentru care le-ai făcut, El le poate traduce în sfinţenie, înlăturând atât de multă teamă cât Îl laşi. Îi poţi pune în grijă orice relaţie vrei şi poţi să fii sigur că nu va duce la durere, dacă Îi oferi disponibilitatea ta de-a o face să nu servească altor nevoi decât nevoii Sale. Toată vinovăţia din ea se naşte din felul în care o foloseşti tu. Toată iubirea - din felul în care o foloseşte El. Prin urmare, să nu te temi să te desprinzi de nevoile tale imaginare, care ţi-ar distruge relaţia. Singura ta nevoie e a Lui.
Orice relaţie pe care vrei să o substitui cu alta nu I s-a oferit spre folosinţă Spiritului Sfânt. Nu există substitut pentru iubire. Dacă încerci să substitui un aspect al iubirii cu altul, i-ai acordat unuia mai puţină valoare decât altuia. Nu numai că le-ai separat, dar ai şi judecat în defavoarea ambelor. Dar ai judecat mai întâi în defavoarea ta, căci nu ţi-ai fi închipuit altfel că ai nevoie de fraţii tăi aşa cum nu sunt. Dacă nu te-ai fi văzut lipsit de iubire, nu i-ai fi putut judeca la fel de lipsiţi ca tine.
Modul în care eul foloseşte relaţiile e atât de fragmentat, încât merge deseori şi mai departe: o parte a unui aspect se potriveşte scopurilor lui, în timp ce preferă diferite părţi ale unui alt aspect. Aşa ajunge să asambleze realitatea după plăcerea lui capricioasă, oferind căutării tale un tablou căruia nu i se aseamănă nimic. Căci nu există, în Cer, nici pe pământ, ceva cu care să semene; şi, de aceea, oricât de mult i-ai căuta realitatea, nu o poţi găsi, pentru că nu este reală.
Toţi de aici, de pe pământ, şi-au format relaţii speciale; şi, deşi în Cer nu e aşa, Spiritul Sfânt ştie cum să le aducă aici un strop de Cer. În clipa sfântă nimeni nu e special, căci nevoile tale personale nu se vâră cu forţa peste nimeni ca să îţi facă fraţii să pară diferiţi. Fără valorile din trecut, i- ai vedea pe toţi la fel şi exact ca tine. Şi nu ai vedea separare între tine şi ei. În clipa sfântă, vezi în fiecare relaţie ce va fi când vei percepe doar prezentul.
Dumnezeu te cunoaşte acum. El nu Îşi aminteşte nimic, pentru că te-a cunoscut întotdeauna exact cum te cunoaşte acum. Clipa sfântă Îi reflectă cunoaşterea scoţând toată percepţia din trecut, înlăturând astfel cadrul de referinţă pe care l-ai construit să îţi judeci fraţii. Odată ce dispare acesta, Spiritul Sfânt îl înlocuieşte cu cadrul Lui de referinţă. Cadrul Lui de referinţă e doar Dumnezeu.
Veşnicia Spiritului Sfânt stă numai aici. Căci, în clipa sfântă, liberă de trecut, vezi că iubirea e în tine, şi nu ai nevoie să te uiţi în afară şi să furi iubirea, vinovăţeşte, de unde ai crezut că este.
Toate relaţiile tale sunt binecuvântate în clipa sfântă, pentru că binecuvântarea nu e limitată. În clipa sfântă, Fiimea câştigă laolaltă şi, unită în binecuvântarea ta, devine una pentru tine.
Înţelesul iubirii e înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu. Dă-i un înţeles diferit de-al Său, şi va fi imposibil să o înţelegi. Dumnezeu iubeşte fiecare frate cum te iubeşte pe tine; nici mai mult, nici mai puţin. Are nevoie de toţi deopotrivă; şi, tot aşa, şi tu. În timp, ţi s-a spus să oferi miracole după cum te îndrum şi să laşi Spiritul Sfânt să ţi-i aducă pe cei care te caută. În clipa sfântă însă te uneşti direct cu Dumnezeu şi toţi fraţii tăi se unesc în Cristos. Cei uniţi în Cristos nu sunt nicidecum separaţi. Căci Cristos e Sinele împărtăşit de Fiime, după cum Dumnezeu Îşi împărtăşeşte Sinele cu Cristos.
Crezi că poţi judeca Sinele lui Dumnezeu? Dumnezeu L-a creat mai presus de judecată, din nevoia de a-Şi extinde Iubirea. Cu iubire în tine, nu ai nevoie decât să o extinzi. În clipa sfântă nu există conflict de nevoi, căci nu există decât una singură. Căci clipa sfântă ajunge până în veşnicie şi în Mintea lui Dumnezeu. Numai acolo are înţeles iubirea şi numai acolo poate fi înţeleasă.

VI. Clipa sfântă şi legile lui Dumnezeu

E imposibil să foloseşti o relaţie pe socoteala alteia şi să nu te simţi vinovat. Şi e la fel de imposibil să condamni o parte a unei relaţii şi să găseşti pace în ea. Sub instruirea Spiritului Sfânt, toate relaţiile sunt percepute ca angajamente totale, dar nicicum în conflict unele cu altele. Credinţa desăvârşită în fiecare dintre ele, pentru capacitatea de-a te satisface complet, apare doar din credinţa desăvârşită în tine. Iar pe aceasta nu poţi să o ai cât timp rămâne vinovăţia. Iar vinovăţia va rămâne cât timp accepţi - şi ţii la - posibilitatea că poţi face dintr-un frate ceva ce nu e, pentru că îl vrei aşa.
Ai atât de puţină credinţă în tine pentru că nu eşti dispus să accepţi faptul că iubirea desăvârşită e în tine. Şi cauţi, prin urmare, în afară ceva ce nu poţi găsi în afară. Îţi ofer credinţa mea desăvârşită în tine, în locul tuturor îndoielilor tale. Dar nu uita că credinţa mea trebuie să fie la fel de desăvârşită în toţi fraţii tăi cum e în tine, căci altfel ţi-aş oferi un dar limitat. În clipa sfântă, împărtăşim credinţa pe care o avem în Fiul lui Dumnezeu pentru că recunoaştem, împreună, că o merită pe deplin şi, apreciindu-i împreună acest merit, nu ne putem îndoi de sfinţenia lui. Şi aşa îl iubim.
Toată separarea dispare când sfinţenia e împărtăşită. Căci sfinţenia este putere şi, prin împărtăşirea ei, devine tot mai puternică. Dacă urmăreşti să obţii satisfacţie prin gratificarea nevoilor tale, după cum le percepi, trebuie să crezi că puterea vine de la altul, un altul care pierde ce câştigi tu.
Cineva trebuie să piardă dacă te percepi slab. Există însă o altă interpretare a relaţiilor, care depăşeşte întru totul noţiunea de pierdere a puterii.
Nu ţi se pare dificil să crezi că, atunci când altul face apel la Dumnezeu pentru iubire, apelul tău rămâne la fel de puternic. Nici nu crezi că, atunci când îi răspunde Dumnezeu, scad şansele de-a primi şi tu un răspuns. Dimpotrivă, eşti mai dispus să îi consideri reuşita o mărturie la posibilitatea reuşitei tale. Căci recunoşti, oricât de vag, că Dumnezeu e o idee şi, de aceea, credinţa ta în El se întăreşte împărtăşind. Ce ţi se pare greu de acceptat e faptul că tu eşti o idee, ca Tatăl tău. Şi, tot ca El, te poţi da întru totul, fără pierdere şi numai în câştig. Iată unde stă pacea, căci aici nu e conflict.
În lumea carenţei, iubirea nu are înţeles şi pacea e cu neputinţă. Căci pierderea şi câştigul sunt acceptate amândouă şi, de aceea, nimeni nu e conştient că iubirea desăvârşită e în el. În clipa sfântă recunoşti ideea de iubire în tine, şi uneşti această idee cu Mintea care a gândit-o şi care nu ar putea renunţa la ea. Din moment ce o ţine în ea, nu există pierdere. Clipa sfântă devine astfel o lecţie ce te învaţă cum să îţi ţii toţi fraţii în minte, neresimţind pierdere, ci complinire. De aici rezultă că nu poţi decât să dai. Iar ea este iubire, căci numai ea este firească potrivit legilor lui Dumnezeu. În clipa sfântă domnesc legile lui Dumnezeu şi numai ele au înţeles. Legile acestei lumi vor înceta să mai deţină vreun înţeles. Când Fiul lui Dumnezeu acceptă că legile lui Dumnezeu sunt tot ce voieşte, cu bucurie, e imposibil să fie legat sau limitat în orice fel. În clipa aceea, e tot atât de liber cât îl vrea Dumnezeu.
Căci, în clipa în care refuză să fie legat, nu e legat.
În clipa sfântă nu se întâmplă nimic din ce nu a fost dintotdeauna. Doar vălul tras peste realitate se ridică. Nimic nu s-a schimbat. Dar conştienţa acestei neschimbări vine rapid când e dat la o parte vălul timpului. Cei ce nu au resimţit încă ridicarea vălului şi nu s-au simţit atraşi irezistibil în lumina din spatele lui nu pot avea credinţă într-o iubire fără frică. Spiritul Sfânt însă îţi dă această credinţă, pentru că mi-a oferit-o mie şi am acceptat-o. Să nu te temi că o să ţi se refuze clipa sfântă, căci eu nu am refuzat-o. Şi, prin mine, Spiritul Sfânt ţi-o dă, după cum o vei da şi tu. Nu lăsa nevoile pe care le percepi să îţi umbrească nevoia acestui lucru. Căci, în clipa sfântă, vei recunoaşte singura nevoie pe care Fiii lui Dumnezeu o împărtăşesc în mod egal şi, prin această recunoaştere, vei oferi şi tu, cu mine, ce e necesar.
Pacea va veni prin noi. Alătură-mi-te în ideea păcii, căci în idei minţile pot comunica.
Dacă vrei să te dai cum Se dă Tatăl tău, vei învăţa să înţelegi ideea de Sine. Iar, în ea, semnificaţia iubirii este înţeleasă. Dar ţine minte că înţelegerea îi aparţine minţii, şi numai minţii. Cunoaşterea îi aparţine minţii, aşadar, iar condiţiile ei sunt cu ea în minte. Dacă nu ai fi o idee, şi nimic altceva, nu ai putea comunica pe deplin cu tot ce-a fost vreodată. Dar, cât timp preferi să fii altceva - sau încerci să fii, deopotrivă, nimic altceva şi altceva -, nu îţi vei aminti limba de comunicare, pe care o ştii la perfecţie.
În clipa sfântă se aminteşte Dumnezeu şi, odată cu El, limba de comunicare cu toţi fraţii tăi. Căci comunicarea se aminteşte toată deodată, ca adevărul. Nu există excludere în clipa sfântă, pentru că trecutul a trecut şi, odată cu el, dispare orice temei pentru a exclude. Fără sursa ei, excluderea dispare. Aşa I se permite Sursei tale - şi a tuturor fraţilor tăi - să o înlocuiască în conştienţa ta. Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu Îşi vor prelua locul de drept în tine, şi vei resimţi deplina comunicare a ideilor cu ideile. Prin capacitatea ta de-a face acest lucru, vei învăţa ce trebuie să fii, căci vei începe să înţelegi ce e Creatorul tău şi ce e creaţia Lui, laolaltă cu El.

VII. Sacrificiul de care nu este nevoie

Dincolo de atracţia slabă a relaţiei speciale de iubire, şi mereu umbrită de aceasta, stă atracţia puternică a Tatălui faţă de Fiul Său. Nu te poate mulţumi nicio altă iubire, pentru că altă iubire nu există. Aceasta e singura iubire care se dă pe deplin şi se înapoiază pe deplin. Fiind deplină, ea nu cere nimic. Fiind întru totul pură, toţi părtaşii la ea au totul. Nu e nicidecum baza unei relaţii în care intră eul. Căci fiecare relaţie la care se angajează eul este specială.
Eul stabileşte relaţii doar ca să capete ceva. Şi vrea să îl ţină pe cel ce dă legat de el prin vinovăţie. Eului îi este imposibil să înceapă o relaţie fără mânie, căci e convins că mânia îi câştigă prieteni. Asta nu e nicidecum ce afirmă, dar e ce urmăreşte. Căci eul e convins că poate să capete şi să păstreze prin stârnirea vinovăţiei. Iată singura lui putere de atracţie, o atracţie atât de slabă, încât nu ar avea niciun efect, atâta doar că nimeni nu o recunoaşte. Căci eul pare să atragă întotdeauna prin iubire şi nu are nicio putere de atracţie pentru cei ce percep că atrage prin vinovăţie.
Atracţia nesănătoasă a vinovăţiei trebuie recunoscută ca fiind ce este. Căci, odată ce a căpătat realitate în ochii tăi, e esenţial să o priveşti cu claritate şi, retrăgând ce ai investit în ea, să înveţi să te desprinzi de ea. Nimeni nu ar alege să se desprindă de un lucru pe care îl consideră de valoare. Dar atracţia vinovăţiei are valoare pentru tine numai din cauză că nu te-ai uitat ce este şi ai judecat-o în beznă totală. Când o aducem la lumină, singura ta întrebare va fi cum de ai putut să vrei aşa ceva. Nu ai de pierdut nimic dacă o priveşti cu ochii larg deschişi, căci o asemenea urâţenie nu îşi are locul în mintea ta sfântă. Această gazdă a lui Dumnezeu nu poate avea aici nicio investiţie reală.
Am spus mai înainte că eul încearcă să menţină şi să sporească vinovăţia, dar în aşa fel încât să nu recunoşti ce vrea să îţi facă. Căci doctrina fundamentală a eului este aceea că de ce le faci altora vei reuşi să scapi. Eul nu doreşte binele nimănui. Dar supravieţuirea lui e condiţionată de convingerea ta că eşti scutit de intenţiile lui rele. Eul te sfătuieşte, de aceea, că - dacă vei fi gazda lui - iţi va da posibilitatea să îţi îndrepţi mânia în afară, protejându-te pe tine astfel. Aşa se angajează într- un lanţ nesfârşit şi nesatisfăcător de relaţii speciale, făurite din mânie şi dedicate unei singure, dar smintite convingeri: aceea că eşti în tot mai multă siguranţă cu cât investeşti mai multă mânie în afara ta.
Acesta e lanţul care îl leagă de vinovăţie pe Fiul lui Dumnezeu şi, tot acesta, lanţul pe care Spiritul Sfânt vrea să îl înlăture din mintea lui sfântă. Căci gazda aleasă de Dumnezeu, care nu poate găzdui eul, nu îşi are locul în strânsoarea lanţului cruzimii. În numele dezlegării lui şi în Numele Celui Ce vrea să îl dezlege, să privim mai atent relaţiile pe care le născoceşte eul şi să lăsăm Spiritul Sfânt să le judece adevărat. Căci e sigur că, dacă le vei privi, I le vei oferi bucuros. Nu ştii ce poate face El din ele, dar vei fi dispus să afli dacă eşti dispus mai întâi să percepi ce ai făcut tu din ele.
Într-un fel sau altul, fiecare relaţie făcută de eu se bazează pe ideea că, sacrificându-se, devine mai mare. "Sacrificiul", pe care îl consideră o purificare, e de fapt rădăcina resentimentului său amar. Căci ar prefera să atace direct şi să evite să amâne ce vrea cu adevărat. Eul însă recunoaşte "realitatea" aşa cum o vede şi admite că nimeni nu ar putea interpreta atacul direct ca iubire. Stârnirea vinovăţiei însă este un atac direct, deşi nu pare să fie. Căci cei ce se simt vinovaţi se aşteaptă să fie atacaţi şi, odată ce îl cer, atacul îi atrage.
În asemenea relaţii demente, atracţia lucrului nedorit pare mai puternică decât atracţia celui dorit. Căci fiecare crede că i-a sacrificat ceva celuilalt şi îl urăşte din cauza acestui lucru. Iată însă ce crede că vrea. Nu e nicidecum îndrăgostit de celălalt. Ci crede, pur şi simplu, că e îndrăgostit de sacrificiu. Şi, pentru acest sacrificiu pe care şi-l cere, pretinde ca celălalt să accepte vinovăţia şi să se sacrifice şi el. Iertarea devine imposibilă, căci eul crede că a-l ierta pe altul înseamnă a-l pierde. Numai printr-un atac lipsit de iertare poate eul să asigure vinovăţia ce îi ţine toate relaţiile laolaltă.
Ele însă doar par să fie laolaltă. Căci, pentru eu, relaţiile nu înseamnă decât că trupurile sunt laolaltă. Asta, eul cere întotdeauna, şi nu îl deranjează pe unde merge mintea sau ce gândeşte, căci pare neimportant. Cât timp trupul e prezent să îşi primească sacrificiul, e mulţumit. Pentru eu, mintea e un lucru privat, şi numai trupul poate fi împărtăşit. Ideile au importanţă doar în măsura în care apropie sau îndepărtează trupul altuia. Şi sunt apreciate ca bune sau ca rele în aceşti parametri. Ce îl face pe altul să se simtă vinovat şi îl ţine prin vinovăţie e "bun". Ce îl scapă de vinovăţie e "rău", pentru că îl face să nu mai creadă că trupurile comunică, şi, de aceea, să "dispară".
Suferinţa şi sacrificiul sunt daruri cu care eul vrea să "binecuvânteze" toate întrunirile. Iar cei ce sunt uniţi la altarul lui acceptă suferinţa şi sacrificiul ca preţ al întrunirii. În alianţele lor mânioase, născute din frica singurătăţii, dar dedicate perpetuării singurătăţii, fiecare îşi caută uşurarea de vinovăţie prin sporirea ei în celălalt. Căci fiecare crede că asta va descreşte vinovăţia din el. Celălalt pare întotdeauna să îl atace şi să îl rănească, poate în moduri subtile, poate "inconştient", dar niciodată fără să îi ceară sacrificiul. Furia celor întruniţi la altarul eului depăşeşte cu mult măsura în care o conştientizezi. Căci nu îţi dai seama ce vrea eul de fapt.
De câte ori te superi, poţi fi sigur că ţi-ai format o relaţie specială pe care a "binecuvântat-o" eul, căci mânia e binecuvântarea lui. Mânia ia multe forme, dar nu îi poate înşela mult timp pe cei ce vor să înveţe că iubirea nu aduce vinovăţie, iar ce aduce vinovăţie nu poate fi iubire, ci trebuie să fie mânie. Toată mânia nu e decât o încercare de-a face pe cineva să se simtă vinovat, iar această încercare e singura bază acceptată de eu pentru relaţiile speciale. Vinovăţia e singura nevoie pe care o are eul şi, cât timp te identifici cu el, vinovăţia îşi va păstra atracţia. Aminteşte-ţi însă un lucru: a fi cu un trup nu e totuna cu a comunica. Şi, dacă crezi că este, te vei simţi vinovat în privinţa comunicării şi te vei teme să auzi Spiritul Sfânt, recunoscând în Vocea Lui propria ta nevoie de-a comunica.
Spiritul Sfânt nu poate preda prin intermediul fricii. Şi, cât timp crezi că a comunica este totuna cu a te însingura, cum poate să comunice cu tine? Convingerea că vei fi abandonat dacă comunici e o adevărată sminteală. Şi totuşi, mulţi au această convingere. Căci socotesc că minţile trebuie să le rămână private, pentru că altfel le vor pierde, dar - dacă li se reunesc trupurile - minţile continuă să fie ale lor. Unirea trupurilor devine astfel modul în care şi-ar ţine minţile separate. Căci trupurile nu pot ierta. Pot face doar ce le dictează mintea.
Iluzia autonomiei trupului şi a capacităţii lui de-a învinge singurătatea e consecinţa planului eului de a-şi stabili propria autonomie. Cât timp crezi că a fi cu un trup înseamnă a avea parte de tovărăşie, vei fi nevoit să încerci să îţi ţii fratele într-un trup, ţinut acolo prin vinovăţie. Şi vei vedea siguranţă în vinovăţie şi pericol în comunicare. Căci eul te va învăţa întotdeauna că singurătatea se rezolvă prin vinovăţie, iar comunicarea e cauza singurătăţii. În ciuda demenţei evidente a acestei lecţii, au învăţat-o mulţi.
Iertarea stă în comunicare cu aceeaşi certitudine cu care condamnarea stă în vinovăţie.
Funcţia didactică a Spiritului Sfânt e tocmai aceea de a-i instrui pe cei ce cred că a comunica e a condamna că a comunica este a mântui. Şi o va face, pentru că puterea lui Dumnezeu din El şi din tine e unită într-o relaţie reală atât de sfântă şi de puternică, încât poate birui până şi asta fără nicio frică.
Prin clipa sfântă se împlineşte ce pare imposibil, făcând evident că nu e imposibil. În clipa sfântă vinovăţia nu deţine nicio atracţie, din moment ce comunicarea s-a restabilit. Iar vinovăţia, al cărei unic scop e să împiedice comunicarea, nu are nicio funcţie aici. Nu există disimulare aici, nici gânduri private. Disponibilitatea de-a comunica atrage la ea comunicarea şi înfrânge complet singurătatea. Aici e iertare deplină, căci nu există dorinţa de-a exclude pe nimeni din complinirea ta, într-o recunoaştere subită a valorii rolului pe care îl are fiecare în cadrul ei. În protecţia întregimii tale, toţi sunt invitaţi şi bine-veniţi. Şi înţelegi că propria ta complinire e a lui Dumnezeu, a Cărui unică nevoie e să fii complet. Căci complinirea ta te face al Lui în conştienţa ta. Şi în această conştienţă te resimţi cum ai fost creat, şi cum eşti.

VIII. Singura relaţie reală

Clipa sfântă nu înlocuieşte nevoia de a învăţa, căci Spiritul Sfânt trebuie să nu te părăsească ca Profesor până ce clipa sfântă nu s-a extins mult dincolo de timp. Pentru a preda ce are de predat, El trebuie să folosească toate lucrurile din lumea aceasta pentru eliberarea ta. Trebuie să Se alieze cu fiecare semn sau indiciu că eşti dispus să înveţi de la El ce e adevărul. El e prompt să utilizeze tot ce Îi oferi în vederea acestui lucru. Grija şi preocuparea pe care ţi le poartă sunt nelimitate. În faţa fricii tale de iertare, pe care o percepe cu aceeaşi claritate cu care ştie că iertarea e eliberare, El te va învăţa să îţi aduci aminte că iertarea nu e pierdere, ci mântuirea ta. Şi că, printr-o iertare deplină, în care recunoşti că nu ai ce ierta, eşti absolvit total.
Ascultă-L bucuros şi învaţă de la El că nu ai nevoie de relaţii speciale. În ele cauţi doar ce ai aruncat. Şi, prin ele, nu vei învăţa niciodată valoarea a ce ai lepădat, dar continui să îţi doreşti din toată inima. Hai să facem din clipa sfântă tot ce există, dorind să fie tot ce există. Fiul lui Dumnezeu are atâta nevoie să fii dispus să ai această năzuinţă, încât nu poţi concepe o nevoie atât de mare. Iată singura nevoie pe care Dumnezeu şi Fiul Său o împărtăşesc şi voiesc să o satisfacă împreună. Nu eşti singur în această năzuinţă. Voia creaţiilor tale te cheamă să îţi împărtăşeşti voia cu ele. Îndreaptă-te atunci, în pace, dinspre vinovăţie înspre Dumnezeu şi înspre ele.
Să nu ai relaţii decât cu ce nu te va părăsi şi cu ce nu poţi părăsi. Singurătatea Fiului lui Dumnezeu este singurătatea Tatălui său. Nu refuza să îţi conştientizezi complinirea şi nu urmări să ţi-o restabileşti. Nu te teme să laşi izbăvirea pe seama Iubirii Izbăvitorului tău. El nu poate eşua, căci vine de la Cel Care nu poate eşua. Acceptă-ţi senzaţia de eşec doar ca pe o greşeală privitor la cine eşti. Căci gazda sfântă a lui Dumnezeu e mai presus de eşec şi nu i se poate refuza nimic din ce voieşte. Eşti veşnic într-o relaţie atât de sfântă, încât îi cheamă pe toţi să scape de singurătate şi să se alăture iubirii tale. Iar, acolo unde eşti, trebuie să te caute fiecare şi să te găsească.
Gândeşte-te doar o clipă la următorul lucru: Dumnezeu ţi-a dat Fiimea ca să îţi asigure o creaţie desăvârşită. Acesta a fost darul Lui, căci - aşa cum nu ţi S-a refuzat El Însuşi - nu ţi-a refuzat nici creaţia Lui. Nimic din ce s-a creat vreodată nu poate să nu îţi aparţină. Relaţiile tale sunt cu universul. Iar acest univers, dumnezeiesc fiind, depăşeşte cu mult mărunta sumă a tuturor trupurilor separate pe care le percepi. Căci toate părţile separate din care e alcătuit se unesc în Dumnezeu prin Cristos, unde devin asemănătoare Tatălui lor. Cristos nu cunoaşte nicio separare de Tatăl Lui, Care e singura Lui relaţie, în care dă cum Îi dă şi Tatăl Lui.
Spiritul Sfânt e încercarea lui Dumnezeu de-a te elibera de lucrurile pe care nu le înţelege. Iar încercarea va reuşi datorită Sursei încercării. Spiritul Sfânt te roagă să răspunzi cum răspunde Dumnezeu, căci vrea să te înveţe ce nu înţelegi. Dumnezeu vrea să răspundă fiecărei nevoi, indiferent de forma pe care o ia. De aceea, El ţine deschis acest canal, să se primească ce îţi comunică El şi ce Îi comunici tu. Dumnezeu nu îţi înţelege problema de comunicare, căci nu o împărtăşeşte cu tine. Doar tu crezi că este de înţeles. Spiritul Sfânt ştie că nu e de înţeles, şi totuşi, o înţelege fiindcă ai făcut-o tu.
Numai Spiritul Sfânt conştientizează ce nu poate fi cunoscut de Dumnezeu şi ce nu e înţeles de tine. Funcţia Lui sfântă e să accepte ambele lucruri şi, înlăturând fiecare element de dezacord, să le contopească într-un singur lucru. El va face asta pentru că e funcţia Lui. Lasă deci ce ţi se pare imposibil pe seama Celui Care ştie că trebuie să fie posibil pentru că e Voia lui Dumnezeu. Şi lasă-L pe Cel a Cărui învăţătură vine numai de la Dumnezeu să te înveţe singurul înţeles pe care îl au relaţiile. Căci Dumnezeu a creat singura relaţie care are înţeles, aceasta fiind relaţia Lui cu tine.

IX. Clipa sfântă şi atracţia lui Dumnezeu

Aşa cum eul vrea să îţi limiteze percepţia fraţilor tăi la trup, tot aşa şi Spiritul Sfânt vrea să îţi descătuşeze viziunea şi să te lase să vezi cum se răsfrâng din ei Marile Raze, atât de nelimitate, încât ajung până la Dumnezeu. Această trecere la viziune se realizează în clipa sfântă. Dar e nevoie să înveţi ce anume presupune această trecere, ca să devii dispus să o permanentizezi. Odată ce există această disponibilitate, ea nu te va părăsi, căci este permanentă. Odată ce ai acceptat-o ca singura percepţie pe care o vrei, va fi tradusă în cunoaştere prin rolul pe care îl joacă Dumnezeu Însuşi în cadrul Ispăşirii, căci e singurul pas din ea pe care îl înţelege. De aceea, când eşti gata de el, nu va surveni nicio întârziere. Dumnezeu e gata acum, dar tu nu eşti.
Sarcina noastră e pur şi simplu aceea de-a continua, cât de repede posibil, procesul necesar de-a privi în faţă toate perturbările şi de-a le vedea exact aşa cum sunt. Căci e imposibil să recunoşti lipsa totală de gratificaţie a lucrului pe care crezi că îl vrei. Trupul e simbolul eului, după cum şi eul e simbolul separării. Şi amândouă nu sunt decât nişte încercări de-a limita comunicarea şi de-a o face imposibilă astfel. Căci, pentru a avea înţeles, comunicarea trebuie să fie nelimitată; iar, lipsită de înţeles, nu te va satisface total. Ea rămâne însă singurul mijloc prin care poţi stabili relaţii reale, care nu au limite, deoarece au fost stabilite de Dumnezeu.
În clipa sfântă, în care Marile Raze înlocuiesc trupul în conştienţă, ţi se dă recunoaşterea relaţiilor fără limite. Dar, pentru a o vedea, e necesar să renunţi la toate modurile în care foloseşte eul trupul şi să accepţi faptul că eul nu are niciun scop pe care vrei să îl împărtăşeşti cu el. Căci eul vrea să limiteze pe toată lumea la un trup ca să îşi atingă propriile scopuri; şi, cât timp crezi că are un scop, vei alege să utilizezi mijloacele cu care încearcă să îşi preschimbe scopurile în realizări. Ele nu se vor realiza niciodată. Şi totuşi, precis ai recunoscut că eul, ale cărui obiective sunt cu totul de neatins, se va strădui din răsputeri să le obţină şi o va face cu puterea pe care i-ai dat-o tu.
E imposibil să iţi împărţi puterea între Cer şi iad, Dumnezeu şi eu, şi să dai drumul forţei tale la creaţie, singurul scop în care ţi s-a dat. Iubirea produce expansiune întotdeauna. Limitele sunt cerute de eu şi reprezintă cerinţele lui de-a face mic şi ineficace. Limitează-ţi vederea unui frate la trupul lui - un lucru pe care îl vei face cât timp nu vrei să îl eliberezi de trup - şi vei refuza darul pe care ţi-l dă. Trupul lui nu îl poate da. Şi nu îl căuta nici tu printr-al tău. Dar minţile voastre sunt deja un continuu, iar uniunea lor trebuie doar acceptată, şi singurătatea în Cer nu mai e.
Dacă ai vrea să laşi Spiritul Sfânt să îţi vorbească de Iubirea lui Dumnezeu faţă de tine şi de nevoia creaţiilor tale de-a fi cu tine mereu, ai simţi atracţia celor veşnice. Nimeni nu poate să Îl audă vorbind de aşa ceva, şi să rămână dispus să zăbovească mult în aste locuri. Căci e voia ta să fii în Cer, unde eşti complet şi liniştit, într-o relaţie atât de sigură şi de iubitoare, încât e imposibilă orice limită. Nu vrei să îţi dai micile relaţii în schimbul acesteia? Căci trupul este mic şi limitat, iar darul libertăţii ţi-l pot oferi numai cei pe care vrei să îi vezi fără limitele pe care li le-ar impune eul.
Nu poţi concepe limitele la care ţi-ai supus percepţia şi nu ai idee de toată frumuseţea pe care ai putea să o vezi. Dar trebuie să ţii minte un lucru: atracţia vinovăţiei se opune atracţiei lui Dumnezeu. Atracţia Lui faţă de tine rămâne nelimitată, dar - din moment ce puterea ta, fiind a Lui, e la fel de mare ca a Lui - poţi să întorci spatele iubirii. Ce investeşti în vinovăţie Îi refuzi lui Dumnezeu. Şi vederea îţi devine tot mai slabă, mai ştearsă şi mai limitată, căci ai încercat să separi Tatăl de Fiu şi să le limitezi comunicarea. Nu căuta Ispăşirea în şi mai multă separare. Şi nu îţi limita viziunea Fiului lui Dumnezeu la ce îi împiedică eliberarea şi la ce Spiritul Sfânt trebuie să desfacă pentru a-l elibera. Căci credinţa lui în limite l-a întemniţat.
Când trupul va înceta să te mai atragă şi nu vei pune preţ pe el ca mijloc de-a obţine ceva, atunci nu va mai exista nicio perturbare a comunicării şi gândurile tale vor fi la fel de libere ca ale lui Dumnezeu. Pe măsură ce laşi Spiritul Sfânt să te înveţe cum să foloseşti trupul doar în scopurile comunicării şi renunţi să îl foloseşti în vederea separării şi a atacului pe care le vede eul în el, vei învăţa că nu ai nevoie de trup. În clipa sfântă nu sunt trupuri şi simţi doar atracţia lui Dumnezeu. Acceptând că e neîmpărţită, te uneşti cu El pe deplin, într-o clipită, căci nu mai pui limite uniunii tale cu El.
Realitatea acestei relaţii devine singurul adevăr pe care l-ai putea dori vreodată. Tot adevărul e aici.

X. Timpul renaşterii

Îţi stă în putere, în timp, să amâni uniunea desăvârşită a Tatălui şi a Fiului. Căci, în lumea aceasta, atracţia vinovăţiei stă într-adevăr între ei. Nici timpul, nici anotimpul nu înseamnă nimic în veşnicie. Aici însă funcţia Spiritului Sfânt e să le folosească pe amândouă, dar nu cum le foloseşte eul.
E anotimpul în care sărbătoreşti naşterea mea în lume. Dar nu ştii cum. Lasă Spiritul Sfânt să te înveţe şi lasă-mă să sărbătoresc naşterea ta prin El. Singurul dar pe care îl pot accepta de la tine e darul pe care ţi l-am dat. Eliberează-mă aşa cum îţi aleg şi eu eliberarea. Sărbătorim împreună timpul lui Cristos, căci nu are înţeles dacă suntem separaţi.
Clipa sfântă este, cu adevărat, timpul lui Cristos. Căci, în această clipă eliberatoare, nu e pusă nicio vină pe seama Fiului lui Dumnezeu şi i se redă astfel puterea nelimitată. Ce alt dar îmi poţi oferi, când numai pe acesta am ales să ţi-l ofer? Şi a mă vedea înseamnă a mă vedea în fiecare şi a le oferi tuturor darul pe care mi-l oferi. Sunt la fel de incapabil să primesc sacrificiu cum este Dumnezeu, şi fiecare sacrificiu pe care ţi-l ceri mi-l ceri de fapt mie. Învaţă acum că sacrificiul de orice fel nu e decât o limitare impusă dăruirii. Şi, prin această limitare, îţi vei limita acceptarea darului pe care ţi-l ofer.
Noi, care suntem una, nu putem da separat. Când eşti dispus să accepţi că relaţia noastră e reală, vinovăţia nu va deţine nicio atracţie pentru tine. Căci, în uniunea noastră, ne vei accepta toţi fraţii. Darul uniunii e singurul dar pe care m-am născut să îl dau. Dă-mi-l, ca să îl ai. Timpul lui Cristos e timpul desemnat pentru darul libertăţii, oferit tuturor. Şi, acceptându-l, îl oferi tuturor.
Îţi stă în putere să sfinţeşti acest timp al anului, căci îţi stă în putere să faci timpul lui Cristos să fie acum. E posibil să se facă totul deodată, pentru că e necesară o singură reorientare a percepţiei, căci ai făcut o singură greşeală. Par să fie mai multe, dar toate sunt acelaşi lucru. Căci, deşi eul ia multe forme, e întotdeauna aceeaşi idee. Ce nu e iubire e întotdeauna frică, şi nimic altceva.
Nu e necesar să urmezi frica prin toate ascunzişurile întunecoase pe care şi le sapă subteran doar ca să reapară în forme diferite de ce este. Dar este necesar să o examinezi pe fiecare cât timp vrei să păstrezi principiul ce le guvernează pe toate. Când eşti dispus să le consideri - nu separate, ci manifestări diferite ale aceleiaşi idei pe care nu o vrei -, o să dispară toate. Ideea e pur şi simplu asta: crezi că e posibil să fii gazda eului sau ostaticul lui Dumnezeu. Asta e alternativa pe care crezi că o ai şi decizia pe care crezi că trebuie să o iei. Nu vezi alte opţiuni, căci nu poţi accepta că sacrificiul nu duce la nimic. Sacrificiul este atât de esenţial pentru sistemul tău de gândire, încât mântuirea fără sacrificiu nu are înţeles pentru tine. Confuzia pe care o faci între sacrificiu şi iubire e atât de profundă, încât nu poţi concepe iubirea fără sacrificiu. Şi trebuie să vezi un lucru: sacrificiul e atac, nu iubire. Dacă vrei să accepţi această singură idee, frica ta de iubire va dispărea. Vinovăţia nu se poate menţine când s-a înlăturat ideea de sacrificiu. Căci, dacă există sacrificiu, cineva trebuie să plătească şi cineva trebuie să capete. Şi singura întrebare ce rămâne este: care-i preţul şi ce-i de căpătat.
Ca gazdă a eului, crezi că poţi lepăda toată vinovăţia oricând vrei, procurându-ţi astfel pacea. Iar plata nu pare să fie a ta. Deşi e evident că eul cere plată, nu pare niciodată să o ceară de la tine. Nu eşti dispus să recunoşti că eul, pe care l-ai poftit, îi trădează numai pe cei care se cred gazda lui. Eul nu te va lăsa niciodată să percepi asta, din moment ce recunoaşterea aceasta l-ar lăsa fără adăpost. Căci, atunci când apare clar această recunoaştere, nu vei fi amăgit de nicio formă pe care o ia eul ca să se protejeze de privirea ta. Vei recunoaşte că fiecare formă nu face decât să acopere singura idee care se ascunde în spatele tuturor formelor: ideea că iubirea cere sacrificiu, fiind astfel inseparabilă de atac şi frică. Şi că vinovăţia e preţul iubirii, care trebuie plătit prin frică.
Cât de înspăimântător ţi-a devenit, atunci, Dumnezeu şi cât de mare crezi că e sacrificiul pe care ţi-l cere Iubirea Lui! Căci iubirea totală ar cere sacrificiul total. Aşa că eul pare să îţi ceară mai puţin decât Dumnezeu şi e considerat răul cel mai mic din două rele, dintre care unul e puţin de temut, poate, iar celălalt, de distrus. Căci consideri iubirea un lucru distructiv şi singura ta întrebare este: cine va fi distrus, tu sau altcineva? Urmăreşti să răspunzi la această întrebare în relaţiile tale speciale, în care pari să fii, în parte, atât distrugător, cât şi distrus, dar nu eşti în stare să fii total nici una, nici alta. Iată ce crezi că te mântuieşte de Dumnezeu, a Cărui Iubire totală te-ar distruge cu desăvârşire.
Crezi că toţi care sunt în afara ta iţi cer sacrificiul, dar nu vezi că numai tu pretinzi sacrificiu, şi numai de la tine. Pretinderea sacrificiului însă e un lucru atât de crud şi de înspăimântător, încât nu îl poţi accepta unde este. Adevăratul preţ pentru neacceptarea acestui lucru a fost atât de mare, încât ai preferat să renunţi la Dumnezeu decât să te uiţi la el. Căci, dacă Dumnezeu ţi-ar cere sacrificiul total, pare mai sigur să îl proiectezi în afară şi cât mai departe de tine decât să fii gazda Lui.
Lui I-ai imputat trădarea eului, poftindu-l să îi ia locul ca să te ferească de El. Şi nu recunoşti că tocmai cel pe care l-ai poftit să intre ar vrea să te distrugă şi chiar îţi cere sacrificiul total. Niciun sacrificiu parţial nu îl va potoli pe acest musafir crud, căci este un invadator care doar pare să ofere bunătate, dar numai pentru a face sacrificiul un sacrificiu complet.
Nu vei reuşi să fii un ostatic parţial al eului, căci nu respectă nicio înţelegere şi nu îţi va lăsa nimic. Nici tu nu îl poţi găzdui parţial. Trebuie să alegi între libertate totală şi înrobire totală, căci nu există alte opţiuni. Ai încercat multe compromisuri în strădania de-a evita să recunoşti singura decizie pe care trebuie să o iei. Şi totuşi, tocmai recunoaşterea deciziei, exact aşa cum este, face decizia atât de uşoară. Mântuirea este simplă, venind de la Dumnezeu şi fiind, prin urmare, foarte uşor de înţeles.
Nu încerca să o proiectezi din tine şi să o vezi în afara ta. În tine sunt atât întrebarea, cât şi răspunsul; cererea oricărui sacrificiu şi pacea lui Dumnezeu.

XI. Crăciunul ca încetare a sacrificiului

Nu te teme să recunoşti că întreaga idee a sacrificiului e exclusiv opera ta. Şi nu îţi căuta siguranţa încercând să te protejezi de unde nu este. Fraţii tăi şi Tatăl tău ţi-au devenit foarte înspăimântători. Şi te târguieşti cu ei pentru câteva relaţii speciale, în care crezi că vezi câţiva stropi de siguranţă. Nu mai încerca să îţi desparţi gândurile de Gândul care ţi s-a dat. Când sunt reunite şi percepute unde sunt, alegerea între ele nu e decât o blândă deşteptare, la fel de simplă ca deschiderea ochilor la lumina zilei, când nu mai ai nevoie de somn.
Semnul Crăciunului este o stea, o lumină în întuneric. Să nu o vezi în afara ta, ci vezi-o strălucind în Cerul lăuntric şi accept-o ca semn că a venit timpul lui Cristos. El vine necerând nimic. Nu cere niciun fel de sacrificiu, de la nimeni. În Prezenţa Lui, întreaga idee de sacrificiu îşi pierde tot înţelesul. Căci El e Gazda lui Dumnezeu. Şi nu trebuie decât să Îl inviţi în Cel Ce e deja acolo, recunoscând că Gazda Lui e Una şi că acolo nu poate sălăşlui cu El niciun gând străin de Unitatea Lui.
Iubirea trebuie să fie totală să Îl întâmpine cum se cuvine, căci Prezenţa Sfinţeniei creează sfinţenia ce o înconjoară. Nicio frică nu poate atinge Gazda Ce Îi serveşte drept leagăn lui Dumnezeu în timpul lui Cristos, căci Gazda e la fel de sfântă ca Inocenţa desăvârşită pe care o protejează El şi a Cărei putere Îl protejează pe El.
De acest Crăciun, dă-I Spiritului Sfânt tot ce te răneşte. Lasă-te complet vindecat ca să poţi vindeca alături de El, şi hai să ne sărbătorim eliberarea prin eliberarea tuturor odată cu noi. Să nu îţi scape nimic, căci eliberarea e totală, iar - când o vei accepta cu mine - o vei da cu mine. Toată durerea şi sacrificiul şi micimea o să dispară din relaţia noastră, care e la fel de inocentă ca relaţia noastră cu Tatăl nostru, şi la fel de puternică. Durerea ne va fi adusă şi va dispărea în prezenţa noastră, iar - fără durere - nu poate să fie sacrificiu. Şi, fără sacrificiu, trebuie să fie iubire.
Tu, care crezi că sacrificiul e iubire, trebuie să înveţi că sacrificiul e separarea de iubire.
Căci sacrificiul aduce vinovăţie cu aceeaşi certitudine cu care iubirea aduce pace. Vinovăţia e condiţia sacrificiului, după cum pacea e condiţia conştientizării relaţiei tale cu Dumnezeu. Prin vinovăţie îţi excluzi Tatăl şi fraţii din tine. Prin pace îi inviţi înapoi, dându-ţi seama că sunt unde îi pofteşte invitaţia.
Ce excluzi din tine pare înspăimântător, căci e un lucru pe care îl înzestrezi cu frică şi încerci să îl arunci în afară, deşi face parte din tine. Cine poate să perceapă detestabilă o parte din sinea lui, şi să trăiască împăcat în sinea lui? Şi poate încerca să îşi rezolve "conflictul" interior dintre Cer şi iad aruncând afară Cerul şi acordându-i însuşirile iadului, fără să se simtă singur şi incomplet?
Cât timp vei percepe că trupul e realitatea ta, te vei percepe singur şi lipsit. Şi victimă a sacrificiului, îndreptăţită să îi sacrifice pe alţii. Căci cine se poate lepăda de Cer şi de Creatorul lui, fără un sentiment al sacrificiului şi al pierderii? Şi cine poate să îndure sacrificiul şi pierderea, fără să încerce să se refacă? Dar cum poţi să te refaci tu, când încercările tale au la bază credinţa în realitatea văduvirii? Văduvirea naşte atac, fiind convingerea că atacul e justificat. Şi, cât timp vrei să menţii văduvirea, atacul devine mântuire şi sacrificiul devine iubire.
Aşa se face că, în toate încercările tale de-a găsi iubire, cauţi sacrificiu şi îl găseşti. Dar nu găseşti iubire. E imposibil să negi ce e iubirea, şi să o şi recunoşti. Înţelesul iubirii stă în ce ai aruncat din tine şi nu are înţeles separat de tine. Tocmai ce preferi să păstrezi e fără înţeles, în timp ce lucrul de care vrei să te fereşti deţine tot înţelesul universului şi, în acest înţeles, strânge tot universul laolaltă.
Dacă universul nu ar fi unit în tine, ar fi separat de Dumnezeu, iar a fi fără El este a fi lipsit de înţeles.
În clipa sfântă condiţia iubirii e satisfăcută, căci minţile sunt unite fără amestecul trupului, iar unde e comunicare este pace. Domnul Păcii S-a născut pentru a restabili condiţia iubirii predând lecţia că o comunicare rămâne neîntreruptă chiar şi atunci când trupul e distrus, cu condiţia să nu consideri trupul mijlocul necesar comunicării. Iar, dacă înţelegi această lecţie, îţi vei da seama că a sacrifica trupul înseamnă a nu sacrifica nimic, iar comunicarea, care trebuie să aparţină minţii, nu poate fi sacrificată. Şi atunci, unde e sacrificiul? Lecţia pe care m-am născut să o predau - şi pe care vreau să o predau în continuare tuturor fraţilor mei - este aceea că sacrificiul nu e nicăieri şi că iubirea este pretutindeni. Căci comunicarea învăluie totul şi, în pacea pe care o restabileşte, iubirea vine de la sine.
Nu lăsa deznădejdea să întunece bucuria Crăciunului, căci - fără bucurie - timpul lui Cristos e fără înţeles. Să sărbătorim împreună pacea necerând sacrificiu de la nimeni, căci aşa îmi oferi iubirea pe care ţi-o ofer. Ce poate fi mai voios decât să percepi că nu suntem lipsiţi de nimic? Iată mesajul timpului lui Cristos, pe care ţi-l dau ca să îl dai şi tu, şi să îl restitui Tatălui, Care mi l-a dat mie.
Căci, în timpul lui Cristos, se restabileşte comunicarea, iar El sărbătoreşte cu noi creaţia Fiului Său.
Dumnezeu aduce mulţumiri sfintei gazde care vrea să Îl primească şi ÎI Iasă să intre să locuiască unde vrea să stea. Şi, prin primirea călduroasă pe care I-o faci, El te primeşte în El, căci ce e conţinut în cel ce Îl primeşte I se restituie Lui. Iar noi sărbătorim doar întregimea Lui când ÎI primim în noi înşine. Cei ce primesc Tatăl sunt una cu El, fiind gazda Celui Care i-a creat. Şi, îngăduindu-I să intre, amintirea Tatălui intră odată cu El, şi odată cu El îşi aduc aminte de singura relaţie pe care au avut-o vreodată şi pe care vor să o aibă vreodată.
Curând se va naşte un nou an din timpul lui Cristos. Am încredere deplină în tine că vei înfăptui tot ce vrei să înfăptuieşti. Nimic nu îţi va lipsi; vei desăvârşi şi nu vei distruge. Spune-i, atunci, fratelui tău:
Te dau Spiritului Sfânt ca parte a mea.
Ştiu că vei fi eliberat, dacă nu vreau să te folosesc să mă întemniţez pe mine.
În numele libertăţii mele, aleg eliberarea ta, căci recunosc că vom fi eliberaţi împreună.
Aşa va începe anul cu bucurie şi cu libertate. Avem multe de făcut şi am întârziat mult. Acceptă clipa sfântă când se naşte anul şi preia-ţi rolul, lăsat atât de mult neîndeplinit, în Marea Deşteptare. Fă ca anul acesta să Fie altfel făcându-l să fie întru totul la fel. Şi lasă-ţi toate relaţiile să îţi fie preschimbate în relaţii sfinte. Asta e voia noastră. Amin.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Clipa Sfântă

Last accessed pages

  1. Verbe neregulate din limba Engleza (8527)
  2. Coduri pt culori (25898)
  3. Curs HTML gratuit Tutoriale HTML5 (32790)
  4. Caractere speciale - Entitati HTML (3184)
  5. Poezii pentru copii, in engleza (8574)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2512)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2357)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1961)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1609)