Desfacerea Fricii

Miracolul nu face nimic. Tot ce face este să desfacă. El anulează astfel perturbarea adusă la ce s-a făcut. Nu adaugă, ci înlătură doar. Iar ce înlătură nu mai e de mult, dar, păstrându-se în memorie, pare să aibă efecte imediate. Lumea aceasta s-a sfârşit de mult. Gândurile care au făcut-o nu mai sunt în mintea care le-a gândit şi le-a iubit o scurtă vreme. Miracolul nu face decât să arate că trecutul a dispărut, iar ce a dispărut cu adevărat nu are efecte. Reamintirea unei cauze nu poate produce decât iluzii ale prezenţei ei, nu şi efecte.
Toate efectele vinovăţiei nu mai există. Căci s-a terminat cu vinovăţia. Odată cu ea, s-au dus şi consecinţele ei, rămase fără cauză. De ce te-ai agăţa de ea în memorie, dacă nu i-ai dori efectele? Reamintirea e la fel de selectivă ca percepţia, fiind timpul trecut al acesteia. Este perceperea trecutului de parcă s-ar petrece acum şi s-ar mai putea vedea. Memoria, ca percepţia, e o deprindere pe care ai inventat-o să înlocuiască ce a dat Dumnezeu în creaţia ta. Şi, ca toate lucrurile făcute de tine, poate fi pusă în slujba altui scop şi poate fi folosită ca mijloc pentru altceva. Poate fi folosită să vindece, şi nu să rănească, dacă doreşti aşa ceva.
Nimic din ce e folosit pentru vindecare nu reprezintă un efort de-a face ceva. E o recunoaştere a faptului că nu ai nevoi, care să însemne că este de făcut ceva. E o memorie neselectivă, care nu e folosită să perturbe adevărul. Spiritului Sfânt I s-au dat toate lucrurile pe care le poate folosi pentru a vindeca, fără conţinutul şi scopurile în care au fost făcute. Ele nu sunt decât deprinderi fără aplicaţie. Îşi aşteaptă utilitatea. Nu au nicio consacrare şi niciun ţel.
Spiritul Sfânt poate într-adevăr să folosească memoria, pentru că Dumnezeu Însuşi este în ea. Dar nu e vorba de o memorie a întâmplărilor trecute, ci doar a unei stări prezente. Te-ai obişnuit de atâta timp să crezi că memoria conţine numai ce a trecut, încât ţi-e greu să îţi dai seama că e o deprindere care îşi poate aduce aminte de acum. Lumea impune rememorării nişte limite la fel de vaste ca limitele pe care ai lăsat-o să ţi le impună ţie. Nu există nimic care să lege memoria de trecut. Dacă o doreşti acolo, atunci acolo este. Dar numai dorinţa ta a făcut legătura şi numai tu ai ţinut-o legată de o parte a timpului în care pare să mai stăruie vinovăţia.
Spiritul Sfânt foloseşte memoria într-un mod total independent de timp. El nu caută să o întrebuinţeze ca mijloc de-a păstra trecutul, ci, mai degrabă, ca modalitate de a-i da drumul. Memoria ţine mesajul pe care îl primeşte şi face ce i se dă de făcut. Ea nu scrie mesajul, nici nu îi stabileşte scopul. Ca trupul, nu are scop în sinea ei. Şi, dacă pare să servească la cultivarea unei uri străvechi, şi îţi dă imagini cu inechităţi şi nedreptăţi pe care le-ai stocat, ăsta ai cerut să îi fie mesajul şi ăsta este.
Condamnată să rămână închisă în tainiţele ei, istoria întregului trecut al trupului se ascunde acolo.
Toate asociaţiile ciudate făcute pentru a ţine viu trecutul - şi prezentul, mort - sunt înmagazinate în ea, în aşteptarea ordinului tău să îţi fie aduse şi retrăite. Aşa că efectele lor par să sporească cu timpul, care le-a luat cauza.
Dar timpul nu e decât o altă fază a ceea ce nu face nimic. El lucrează mână în mână cu toate celelalte atribute cu care cauţi să ţii ascuns adevărul despre tine însuţi. Timpul nici nu ia, nici nu poate da înapoi. Şi totuşi, îl foloseşti în mod ciudat, de parcă trecutul ar fi cauzat prezentul, care nu e decât o consecinţă în care nu poate exista posibilitatea vreunei schimbări, deoarece cauza ei a dispărut.
Schimbarea însă trebuie să aibă o cauză durabilă, pentru că altfel nu va dăinui. Nu se poate face nicio schimbare în prezent dacă i-a trecut cauza. În felul în care o foloseşti tu, memoria nu e decât depozitara trecutului, şi este, de aceea, un mod de-a ţine trecutul împotriva lui acum.
Să nu ţii minte nimic din ce ţi-ai predat tu, pentru că ţi-ai predat greşit. Şi cine ar ţine minte o lecţie fără noimă, când poate învăţa şi păstra una mai bună? Când apar străvechile amintiri ale urii, ţine minte că propria lor cauză a dispărut. Aşa că nu poţi să înţelegi la ce servesc. Să nu laşi cauza pe care vrei să le-o atribui tu acum să fie cea ce le-a făcut ce au fost sau ce au părut să fie. Bucură-te că a dispărut, căci tocmai de ea ai vrea să fii scutit. Şi vezi, în schimb, noile efecte ale unei cauze acceptate acum, cu consecinţe aici. Te vor surprinde prin minunăţia lor. Noile idei străvechi pe care le aduc ele vor fi consecinţele fericite ale unei Cauze atât de străvechi, încât întrece cu mult cuprinsul memoriei pe care îl vede percepţia ta.
Aceasta e Cauza pe care Şi-o aminteşte Spiritul Sfânt pentru tine de câte ori uiţi. Ea nu a trecut, pentru că El nu a lăsat-O să rămână neamintită. Nu s-a schimbat niciodată, pentru că nu a existat clipă în care El nu a ţinut-O la adăpost în mintea ta. Consecinţele Ei vor părea într-adevăr noi, pentru că ai crezut că nu îţi aminteşti Cauza lor. Dar Ea nu a lipsit niciodată din mintea ta, căci nu a fost Voia Tatălui tău să nu îşi aducă aminte Fiul Său de El.
Ce îţi aminteşti tu nu a fost nicicând. Şi provine din necauza pe care ai confundat-o cu cauza. Nu poate să merite decât hohote de râs, când înveţi că ţi-ai amintit consecinţe care au fost lipsite de cauză şi care nu au putut fi efecte niciodată. Miracolul îţi aduce aminte de o Cauză veşnic prezentă, perfect neatinsă de timp şi perturbări. Şi neschimbată vreodată din ce este. Iar tu eşti Efectul Ei, la fel de neschimbat şi de perfect ca Ea. Amintirea Ei nu stă în trecut, nici nu aşteaptă viitorul. Nu se revelează în miracole. Ele nu fac decât să îţi aducă aminte că Ea nu a dispărut. Când îi ierţi păcatele tale, Ea nu va mai fi negată.
Tu, care ai căutat să îţi judeci propriul Creator, nu poţi să înţelegi că nu El Şi-a judecat Fiul. Vrei să Îi refuzi Efectele, dar Ele nu au fost refuzate niciodată. Fiul Lui nu a putut fi condamnat niciodată şi nicicând pentru ce e fără cauză şi împotriva Voii Sale. Reamintirile tale nu atestă decât frica de Dumnezeu. El nu a săvârşit lucrul de care ţi-e frică. Şi nici tu. Aşa că inocenţa ta nu s-a pierdut. Nu ai nevoie de vindecare ca să fii vindecat. În linişte, vezi în miracol o lecţie ce te învaţă cum să laşi Cauza să Îşi aibă Propriile Efecte şi cum să nu faci nimic să O perturbi.
Miracolul vine liniştit în mintea care se opreşte o clipă şi tace. Din acel moment liniştit şi din mintea pe care a vindecat-o atunci în linişte, el se întinde cu blândeţe la alte minţi, să îşi împărtăşească liniştea. Iar ele se vor uni în nefaptă, nefăcând nimic să îi împiedice extinderea radioasă înapoi în Mintea ce a cauzat existenţa tuturor minţilor. Deoarece miracolul s-a născut din împărtăşire, nu poate să existe în timp nicio pauză care să îi întârzie graba spre toate minţile neliniştite, să le aducă tăcerea unei clipe, când le revine amintirea lui Dumnezeu. Propria lor reamintire a încetat acum, şi ce a venit să îi ia locul nu va rămâne un lucru total neamintit pe urmă.
Cel Căruia I s-a dat timpul aduce mulţumiri pentru fiecare clipă liniştită care I se dă. Căci, în clipa aceea, se îngăduie amintirii lui Dumnezeu să îşi ofere toate comorile Fiului lui Dumnezeu, pentru care au şi fost păstrate. Cu câtă bucurie le oferă celui pentru care I s-au dat! Şi Creatorul Lui Se alătură mulţumirilor Lui, pentru că nu vrea să fie lipsit de Efectele Sale. Liniştea de o clipă pe care o acceptă Fiul Său dă bun venit atât veşniciei, cât şi Lui, şi Îi lasă să intre unde vor să stea. Căci, în clipa aceea, Fiul lui Dumnezeu nu face nimic care l-ar putea înfricoşa.
Cât de rapid apare amintirea lui Dumnezeu în mintea care nu are nicio frică să ţină amintirea la distanţă! Propria ei reamintire a dispărut. Nu există trecut care să îşi ţină imaginea înfricoşătoare în calea trezirii bucuroase la pacea prezentului. Trâmbiţele veşniciei străpung toată liniştea, dar nu o tulbură. Şi ce se aminteşte acum nu e frica, ci mai degrabă Cauza pe care frica a fost făcută să o lase neamintită şi nedesfăcută. Liniştea vorbeşte cu sunete blânde de iubirea pe care Fiul lui Dumnezeu şi-o aminteşte de dinainte de a-şi fi pus propria reamintire între prezent şi trecut, să nu le lase să intre.
Acum, în sfârşit, Fiul lui Dumnezeu e conştient de Cauza prezentă şi de Efectele Ei benigne. Acum înţelege că, neavând efecte, ce a făurit nu are cauză. El nu a făcut nimic. Şi, văzând asta, înţelege că nu a fost nevoie să facă nimic niciodată şi că nici nu a făcut nimic. Cauza lui este Efectele Ei. Nicicând nu a existat altă cauză pe lângă Ea care să poată genera un trecut sau viitor diferit.
Efectele Ei sunt imuabil de veşnice, mai presus de frică şi complet în afara lumii păcatului.
Ce s-a pierdut, să nu se vadă ce e lipsit de cauză? Şi unde e sacrificiul, când va sosi amintirea lui Dumnezeu să ia locul pierderii? Există oare vreun mod mai bun de-a umple golul infim dintre iluzii şi realitate decât acela de-a lăsa amintirea lui Dumnezeu să curgă peste el, prefăcându-l într-o punte pentru trecerea căreia va fi de ajuns o clipă? Căci Dumnezeu l-a umplut cu El Însuşi.
Amintirea Lui nu a trecut, lăsând un Fiu abandonat de-a pururi pe un ţărm de unde poate zări un alt ţărm, la care nu poate ajunge niciodată. Tatăl lui îl voieşte ridicat şi transportat uşor de cealaltă parte.
El a construit puntea şi tot El e Cel Ce Îşi va transporta Fiul de partea cealaltă. Să nu te temi că va da greş în ce voieşte. Şi nici că vei fi exclus din Voia care este pentru tine.

Fără cauză, nu pot exista efecte, şi totuşi, fără efecte, nu există cauză. Cauza cauză se face prin efectele ei; Tatăl este Tată prin Fiul Său. Efectele nu îşi creează cauza, dar îi stabilesc cauzalitatea. Astfel, Fiul dă Paternitate Creatorului său şi primeşte darul pe care I l-a dat. Tocmai datorită faptului că este Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie şi el un tată, care creează după cum a fost creat de Dumnezeu şi el. Cercul creaţiei nu are sfârşit. Începutul şi sfârşitul lui sunt acelaşi lucru. Dar universul creaţiei întregi este cuprins în el, fără început şi fără vreun sfârşit.
Paternitatea este creaţie. Iubirea trebuie să fie extinsă. Puritatea nu e îngrădită. Este în firea celor inocenţi să fie de-a pururea neîngrădiţi, fără limite sau bariere. De aceea, puritatea nu ţine de trup. Ea nici nu se poate găsi unde există limite. Trupul poate fi vindecat prin efectele ei, care sunt la fel de nelimitate ca ea. Dar toată vindecarea trebuie să aibă loc ca urmare a recunoaşterii că mintea nu este în trup şi că inocenţa ei nu e nicidecum în el, ci acolo unde e toată vindecarea. Deci unde este vindecarea? Numai acolo unde cauza ei şi-a primit efectele. Căci boala e o încercare lipsită de înţeles de-a da efecte necauzei şi de-a o face să fie cauză.
Prin boală, Fiul lui Dumnezeu încearcă mereu să se prefacă în propria lui cauză şi să nu îşi îngăduie să fie Fiul Tatălui său. De dragul acestei dorinţe imposibile, el nu crede că e Efectul Iubirii şi trebuie să fie cauză pentru că e ce e. Cauza vindecării e singura Cauză a tuturor lucrurilor. Ea are doar un singur Efect. Şi, prin recunoaşterea aceasta, necauzei nu i se dă niciun efect şi nu se vede niciunul.
O minte într-un trup şi o lume de alte trupuri, fiecare cu minţi separate, sunt "creaţiile" tale, tu - "cealaltă" minte - creând cu efecte neasemănătoare ţie. Şi, ca "tată" al lor, trebuie să te asemeni lor.
Absolut nimic nu s-a întâmplat; atâta doar că te-ai făcut să adormi şi ai visat un vis în care ai fost străin de tine şi doar o parte din visul altcuiva. Miracolul nu te trezeşte, ci îţi arată, pur şi simplu, cine e cel ce visează. Te învaţă că ai posibilitatea să alegi ce să visezi cât timp mai dormi, în funcţie de scopul visării tale. Îţi doreşti vise de vindecare sau vise de moarte? Un vis e ca o amintire, în sensul că înfăţişează ce ai vrut să ţi se arate.
O vistierie goală, cu uşa deschisă, conţine toate frânturile amintirilor şi viselor tale. Dar, dacă tu eşti cel care visează, percepi atâta cel puţin: că tu ai cauzat visul şi că poţi accepta şi un alt vis.
Dar, pentru această schimbare de conţinut a visului, trebuie să îţi dai seama că tu eşti cel ce a visat visul care nu îţi place. El nu e decât un efect cauzat de tine, şi nu vrei să fii cauza acestui efect. În visele de omor şi de atac, tu eşti victima într-un trup ucis, pe moarte. Dar, în visele de iertare, nimănui nu i se cere să fie victimă sau să sufere. Acestea sunt visele fericite cu care miracolul le schimbă pe ale tale. El nu îţi cere să faci altul, ci doar să vezi că tu l-ai făcut pe cel pe care vrei să îl schimbi cu acesta.
Lumea aceasta e fără cauză, după cum este fiecare vis visat în lume. Nu e posibil niciun plan, şi niciun proiect nu există care să poată fi găsit şi înţeles. La ce altceva te-ai putea aştepta din partea unui lucru fără cauză? Dar, dacă nu are cauză, nu are nici scop. Poţi cauza un vis, dar nu îi vei da niciodată efecte reale. Căci i s-ar schimba atunci cauza - un lucru pe care nu poţi să îl faci. Cel ce visează un vis nu este treaz, dar nu ştie că doarme. Şi vede iluzii de sine cum că ar fi bolnav sau sănătos, deprimat sau fericit, dar fără o cauză stabilă, cu efecte garantate.
Miracolul stabileşte că visezi un vis, un vis al cărui conţinut nu e adevărat. Acesta e un pas decisiv în abordarea iluziilor. Nimeni nu se teme de ele când percepe că le-a inventat chiar el. Frica s-a menţinut pentru că el nu a văzut că este autorul visului, şi nu o figură din vis. El îşi dă lui însuşi consecinţele pe care visează că le-a dat fratelui său. Iar visul a încropit şi i-a oferit tocmai acest lucru, să îi arate că dorinţele i s-au împlinit. Aşa că se teme de propriul lui atac, dar îl vede comis de altcineva.
Ca victimă, suferă din cauza efectelor acestuia, şi nu de pe urma cauzei lor. Nu a fost autorul propriului său atac şi nu se face vinovat de ce a cauzat. Miracolele nu fac decât să îi arate că nu a săvârşit nimic.
Lucrul de care se teme e o cauză fără consecinţele care ar face din ea o cauză. Aşa că nici nu a existat.
Separarea a început cu visul că Tatăl a fost văduvit de Efectele Sale, neputincios să le mai ţină din moment ce nu mai era Creatorul lor. În vis, visătorul s-a făcut singur. Dar ce a făcut s-a ridicat împotriva lui, preluând rolul creatorului său, după cum făcuse şi visătorul. Şi, după cum şi-a urât el Creatorul, tot aşa l-au urât şi pe el figurile din vis. Trupul lui e robul lor, de care abuzează pentru că şi-au însuşit raţiunile pe care i le-a dat el. Şi urăsc trupul pentru răzbunarea pe care vrea să le-o ofere.
Tocmai răzbunarea lor asupra trupului pare să demonstreze că visătorul nu poate fi autorul visului.
Efectul şi cauza sunt dezbinate, mai întâi, şi apoi inversate, ca efectul să devină cauză, iar cauza, efect.
Acesta e pasul final al separării, cu care începe mântuirea, care o ia în cealaltă direcţie.
Acest pas final e un efect al celor petrecute mai înainte, care apare pe post de cauză. Miracolul e primul pas în restituirea funcţiei cauzative cauzei, şi nu efectului. Căci această confuzie a produs visul şi, cât timp ţine ea, trezirea va fi un lucru înfricoşător. Şi nu vei auzi nici chemarea să te trezeşti, pentru că pare să te cheme la frică.
Ca toate lecţiile pe care îţi cere Spiritul Sfânt să le înveţi, miracolul e limpede. El demonstrează ce vrea El să înveţi şi îţi arată că efectele sale sunt ceea ce vrei. În visele Lui de iertare, efectele alor tale se desfac şi duşmanii odioşi sunt percepuţi prieteni cu intenţii milostive. Duşmănia lor se vede acum fără cauză, căci nu au făurit-o ei. Şi îţi poţi accepta rolul de făurar al urii lor, pentru că vezi că nu are efecte. Scapi acum de această parte a visului; lumea e neutră, iar trupurile care mai par să umble de colo-colo ca nişte lucruri separate nu mai trebuie să fie nişte lucruri de temut. Aşa că nu sunt bolnave.
Miracolul restituie cauza fricii celui care a făurit-o: tu. Dar îţi arată, totodată, că, neavând efecte, aceasta nu este o cauză, căci funcţia cauzalităţii e aceea de-a avea efecte. Iar, unde nu mai sunt efecte, nu există nici cauză. Aşa se vindecă trupul prin miracole, ele arătând că mintea a făurit boala şi a folosit trupul ca victimă, sau efect, pentru ce a făurit ea. Dar jumătatea unei lecţii nu ţi-o va preda pe toată. Miracolul e inutil dacă înveţi doar că trupul poate să fie vindecat, căci nu asta e lecţia pe care a fost trimis să o predea. Lecţia e că bolnava a fost mintea ce a crezut că trupul poate fi bolnav; proiectarea în afară a vinovăţiei ei nu a cauzat nimic şi nu a avut efecte.
Lumea aceasta e plină de miracole. Ele stau într-o linişte sclipitoare lângă fiecare vis de durere şi suferinţă, de păcat şi vinovăţie. Ele sunt alternativa visului, opţiunea de-a fi, mai degrabă, cel care visează decât să îţi negi rolul activ în născocirea visului. Ele sunt efectele voioase ale retragerii consecinţei bolii la cauza ei. Trupul e eliberat pentru că mintea recunoaşte că "nu mi se face una ca asta, ci eu mi-o fac". În felul acesta, mintea e liberă să aleagă altceva în schimb. Începând de aici, mântuirea va purcede la schimbarea făgaşului fiecărui pas făcut în jos, spre separare, până se face cale întoarsă revenindu-se asupra fiecărui pas, scara dispare şi toată visarea lumii ajunge să fie desfăcută.

Nu ne preocupă ceea ce aşteaptă în certitudine deplină dincolo de mântuire. Căci numai ce ai început să îţi laşi primii paşi incerţi să îţi fie îndrumaţi în sus, pe scara pe care separarea te-a condus în jos. Pe moment, numai miracolul ne preocupă. Aici trebuie să începem. Şi, odată ce am început, senină şi simplă se va face calea ce urcă spre trezire şi spre isprăvirea visului. Când accepţi un miracol, nu îţi adaugi visul de frică la cel pe care îl visezi deja. Fără sprijin, visul se stinge fără efecte.
Căci tocmai sprijinul tău îl întăreşte.
Nicio minte nu este bolnavă până nu e de acord o altă minte că sunt separate. Aşa că e decizia lor comună să fie bolnave. Dacă refuzi să îţi dai acordul şi accepţi rolul pe care îl joci în prefacerea bolii în realitate, cealaltă minte nu îşi poate proiecta vinovăţia fără ajutorul pe care i-l dai când o laşi să se perceapă separată şi despărţită de tine. În felul acesta, trupul nu e perceput bolnav de ambele voastre minţi din puncte de vedere separate. Unirea cu mintea unui frate previne cauza bolii şi efectele percepute. Vindecarea e efectul unor minţi ce se unesc, aşa cum boala decurge din minţi ce se separă.
Miracolul nu face nimic tocmai din cauză că minţile sunt unite şi nu se pot separa. Dar, în visare, lucrul acesta a fost inversat şi minţile separate sunt considerate trupuri, care sunt separate şi nu se pot uni. Nu îi îngădui fratelui tău să fie bolnav, căci - dacă este - l-ai abandonat în seama visului său împărtăşindu-l cu el. El nu a văzut cauza bolii unde este, iar tu ai trecut cu vederea golul dintre voi, unde a luat naştere boala. Aşa vă uniţi în boală, să păstraţi nevindecat golul infim, în care boala e ţinută bine protejată, nutrită şi susţinută de o convingere fermă, ca nu cumva să vină Dumnezeu să Se facă punte peste golul infim ce duce la El. Nu Îi combate venirea cu iluzii, căci tocmai venirea Lui e lucrul pe care îl vrei mai presus de tot ce pare să sclipească în vis.
Încetarea visării este încetarea fricii, iar iubirea nu a fost nicicând în lumea viselor. Golul este infim. Dar în el stau seminţele molimei şi ale fiecărei forme de boală, pentru că reprezintă dorinţa de-a ţine dezbinat şi de a nu uni. Aşa că pare să dea bolii o cauză care nu e cauza ei. Rostul acestui gol e toată cauza pe care o are boala. Căci a fost făcut să te ţină separat, într-un trup pe care îl vezi de parcă ar fi cauza durerii.
Cauza durerii este separarea, nu trupul, care nu e decât efectul ei. Dar separarea nu e decât spaţiu gol, neconţinând nimic, nefăcând nimic şi fiind la fel de lipsit de substanţă ca locul gol dintre undele stârnite de un vapor ce trece. Şi pe care îl acoperă la fel de repede valurile ce se unesc şi apa care se repede să umple golul dintre unde. Unde e golul dintre valuri când ele se unesc şi acoperă spaţiul ce a părut să le ţină separate pentru scurtă vreme? Unde sunt motivele de boală când minţile s- au unit să acopere golul infim dintre ele, unde au părut să crească seminţele bolii?
Dumnezeu construieşte puntea, dar numai în spaţiul pe care l-a lăsat curat şi neocupat un miracol. El nu Se poate face punte peste seminţele bolii şi ruşinea vinovăţiei, căci nu poate distruge voia străină pe care nu a creat-o El. Lasă-i efectele să dispară şi nu te agăţa de ele cu mâini lacome, să le păstrezi. Miracolul le va da la o parte şi Îi va face loc astfel Celui Ce voieşte să vină şi să fie puntea revenirii Fiului Său la El.
Socoteşte, atunci, miracolele argintate şi auritele vise de fericire drept singurele comori pe care vrei să le păstrezi în vistieria lumii. Uşa le e deschisă, nu hoţilor, ci fraţilor tăi înfometaţi, care au luat drept aur strălucirea unei pietricele şi au strâns o grămadă de zăpadă lucitoare ca argintul. Nu le-a rămas nimic în spatele uşii deschise. Ce altceva e lumea decât un gol infim ce pare să sfâşie veşnicia şi să o împartă în zile, luni şi ani? Şi ce altceva eşti tu, care trăieşti în lume, decât un portret al Fiului lui Dumnezeu făcut tot bucăţi şi ascuns, bucată cu bucată, într-un boţ - separat şi incert - de humă?
Nu te teme, copilul meu, ci lasă-ţi lumea să fie blând luminată de miracole. Şi, acolo unde ai văzut că stă golul infim dintre fratele tău şi tine, uneşte-te cu el. În felul acesta, vei vedea acum că boala nu are cauză. Visul vindecării stă în iertare şi îţi arată cu blândeţe că nu ai păcătuit nicicând.
Miracolul nu va lăsa nicio dovadă de vinovăţie să îţi aducă mărturie pentru ceva ce nu a fost nicicând.
Şi, în vistieria ta, va face un loc de întâmpinare pentru Tatăl tău şi Sinele tău. Uşa e deschisă, să poată veni toţi cei ce nu mai vor să flămânzească, ci vor să se înfrupte din ospăţul îmbelşugat care li se aşterne acolo. Şi se vor întâlni cu Oaspeţii tăi invitaţi, pe Care I-a poftit miracolul la tine.
E un ospăţ ce diferă mult de cele pe care ţi le-a arătat visarea lumii. Căci aici, cu cât primeşte cineva mai mult, cu atât le rămâne celorlalţi mai mult de împărţit. Oaspeţii au adus cu Ei provizii nelimitate. Şi nimenea nu duce lipsă, nici nu poate aduce lipsă nimănui. E un ospăţ pe care Tatăl îl aşterne înaintea Fiului Său şi îl împarte cu el deopotrivă. Iar, în ce împart Ei, nu poate să existe gol în care pregetă şi scade abundenţa. Anii de foamete nu pot să intre aici, căci timpul nu stă după acest ospăţ nesfârşit. Căci iubirea şi-a aşternut masa în spaţiul ce a părut să îţi separe Oaspeţii de tine.

Să accepţi Ispăşirea pentru tine însuţi înseamnă să nu susţii visul de boală şi de moarte al cuiva. Înseamnă că nu îi împărtăşeşti dorinţa de-a se separa şi nu îl laşi să îşi îndrepte iluziile împotrivă-i. Nici nu doreşti să fie îndreptate, în schimb, împotriva ta. În felul acesta, ele nu au efecte. Şi scapi de vise de durere pentru că l-ai lăsat să scape de ele şi el. Dacă nu îl ajuţi, vei simţi durerea odată cu el pentru că asta şi doreşti. Şi devii o figură din visul lui de durere, după cum şi el e într-al tău. Aşa deveniţi amândoi nişte iluzii, fără identitate. Puteţi fi oricine sau orice, în funcţie de al cui vis de rău îl împărtăşiţi. Puteţi fi siguri de un singur lucru: că sunteţi răi, căci împărtăşiţi vise de frică.
Există o modalitate de-a găsi certitudine chiar acum şi aici. Refuză să fii părtaş la vise înfricoşătoare, indiferent ce formă ar lua, căci îţi vei pierde identitatea în ele. Te găseşti pe tine neacceptând că te cauzează şi că îţi dau efecte. Exişti separat de ele, dar nu şi separat de cel care le visează. Aşa separi visătorul de vis şi te uneşti cu unul, dar dai drumul celuilalt. Visul nu e decât iluzie în minte. Şi cu mintea vrei să te uneşti, niciodată cu visul. De vis te temi, nu de minte. Tu le consideri unul şi acelaşi lucru, căci te consideri doar un vis. Şi nu ştii, nici nu poţi să distingi ce e real şi ce nu e decât iluzie în tine însuţi.
Ca tine, fratele tău crede că e un vis. Să nu îi împărtăşeşti iluzia de sine, căci Identitatea ta depinde de realitatea lui. Gândeşte-te la el, mai degrabă, ca la o minte în care persistă iluziile, dar ca la o minte care îţi este frate. Nu ţi-l face frate ceea ce visează, şi nu ţi-e frate nici trupul lui, "eroul" visului. Frate ţi-e realitatea lui, după cum şi a ta îi este lui. Mintea ta şi a lui sunt unite în frăţie. Trupul lui şi visele lui doar par să facă un gol infim, unde ale tale s-au unit cu ale lui.
Şi totuşi, între minţile voastre nu există discontinuitate. Să iei parte la visele lui înseamnă, aşadar, să nu îl întâlneşti, pentru că visele lui s-ar separa de tine. Eliberează-l, aşadar, prin simpla revendicare a frăţiei, şi nu a viselor de frică. Lasă-l să recunoască cine e, nesusţinându-i iluziile cu credinţa ta, căci - dacă i le susţii - vei avea credinţă într-ale tale. Cu credinţă într-ale tale, el nu va fi eliberat, iar tu eşti ţinut în robia viselor lui. Iar visele de frică vor bântui golul infim, ocupat doar de iluziile pe care le-ai susţinut în mintea fratelui tău.
Fii sigur că, dacă îţi îndeplineşti rolul, el şi-l va îndeplini pe al lui, căci se va uni cu tine unde stai. Nu îl chema să te întâlnească în golul dintre voi, căci vei crede că e atât realitatea ta, cât şi a lui. Nu îi poţi îndeplini rolul, dar tocmai asta faci când devii o figură pasivă în visele lui, în loc să fii visătorul propriilor tale vise. Identitatea în vise e lipsită de înţeles, căci visul şi visătorul una sunt. Cine e părtaş la un vis trebuie să fie visul la care e părtaş, căci, prin împărtăşire, se produce o cauză.
Împărtăşeşti confuzie şi eşti confuz, căci în spaţiul gol nu există niciun sine stabil. Ce e totuna pare diferit, pentru că ce e totuna pare să fie altfel. Visele lui sunt ale tale pentru că le laşi să fie.
Dar, dacă ţi le-ai retrage pe ale tale, el ar scăpa atât de ele, cât şi de ale lui. Visele tale sunt martorele alor lui, iar ale lui atestă adevărul alor tale. Dar, dacă vezi că nu există adevăr într-ale tale, visele lui vor dispărea, iar el va înţelege prin ce s-a făurit visul.
Spiritul Sfânt e în ambele voastre minţi, şi e Una pentru că nu există gol care să îi separe Unitatea de Ea însăşi. Golul dintre trupurile voastre nu contează, căci ce e unit în El e una pentru totdeauna. Nimeni nu e bolnav dacă altcineva îşi acceptă unirea cu el. Dorinţa lui de-a fi o minte bolnavă şi separată nu poate rămâne fără o mărturie sau o cauză. Şi ambele dispar dacă cineva voieşte să fie unit cu el. El visează că a fost separat de fratele lui, care, neîmpărtăşindu-i visul, a lăsat neocupat spaţiul dintre ei. Iar Tatăl vine să Se unească cu Fiul Său, cu care S-a unit Spiritul Sfânt.
Funcţia Spiritului Sfânt este aceea de-a lua portretul sfărâmat al Fiului lui Dumnezeu şi de-a repune fiecare ciob la locul lui. Acest sfânt tablou, vindecat în întregime, El îl arată fiecărui ciob separat care se crede un tablou în sine. El îi oferă fiecăruia Identitatea lui, reprezentată de întregul tablou, şi nu de micul ciob cu care a insistat el că se identifică. Iar, când va vedea acest tablou, se va recunoaşte pe el însuşi. Dacă nu împărtăşeşti visul de rău al fratelui tău, acesta e tabloul pe care îl va pune miracolul în golul infim, lăsat curat de toate seminţele păcatului şi ale bolii. Iar aici Tatăl Îşi va primi Fiul, pentru că Fiul Lui a fost binevoitor cu el însuşi.
Îţi mulţumesc, Tată, pentru că ştiu că vei veni să umpli fiecare gol infim ce stă între cioburile preasfântului Tău Fiu. Sfinţenia Ta, deplină şi perfectă, stă în fiecare dintre ele. Şi se unesc pentru că ce e într-unul e în toate. Cât de sfânt e cel mai mic fir de nisip, când recunoşti că face parte din portretul întregit al Fiului lui Dumnezeu! Formele pe care par să le ia aceste cioburi nu înseamnă nimic. Căci întregul e în fiecare dintre ele. Şi fiecare aspect al Fiului lui Dumnezeu este acelaşi cu fiecare altă parte.
Să nu te alături viselor fratelui tău, ci uneşte-te cu el, iar, unde te uneşti cu Fiul Lui, acolo e şi Tatăl. Cine caută substitute când percepe că nu a pierdut nimic? Cine ar vrea să aibă parte de "binefacerile" bolii când a primit simpla fericire a sănătăţii? Ce a dat Dumnezeu nu poate fi o pierdere, iar ce nu vine de la El nu are efecte. Ce ai putea să percepi atunci în spaţiul gol? Seminţele bolii provin din convingerea că bucuria e în separare şi că renunţarea la ea ar fi un sacrificiu. Dar, când nu insişti să vezi în spaţiul gol ce nu există, miracolele nu pot să nu rezulte. Tot ce îţi cere Vindecătorul Fiului lui Dumnezeu este disponibilitatea de-a te desprinde de iluzii. El va pune miracolul vindecării unde au fost seminţele bolii. Şi nu va fi nicio pierdere, ci numai câştig.

Ce altceva e un sentiment de boală decât un sentiment de limitare? De dezbinare şi de separare de ceva ? Un gol perceput între fratele tău şi tine; un gol văzut acum ca sănătate? Aşa că binele se vede în afară; răul, înăuntru. Iar boala e separarea sinelui de bine şi ţinerea răului înăuntru.
Dumnezeu este Alternativa la visele de frică. Cine se face părtaş la ele nu poate să Îl împărtăşească pe El. Dar cine îşi retrage mintea de la împărtăşirea lor chiar Îl împărtăşeşte. Nu există altă posibilitate.
Nimic nu poate să existe dacă nu îl împărtăşeşti. Iar tu exişti pentru că Dumnezeu Şi-a împărtăşit Voia cu tine, ca şi creaţia Lui să poată crea.
Tocmai împărtăşirea viselor de rău - de ură şi răutate, de amărăciune şi moarte, de păcat şi suferinţă şi durere şi pierdere - le conferă realitate. Neîmpărtăşite, sunt percepute lipsite de înţeles. Frica dispare din ele pentru că nu le-ai susţinut. Unde nu mai este frică, iubirea trebuie să vină, pentru că nu există decât aceste alternative. Unde apare una, cealaltă dispare. Şi cea pe care o împărtăşeşti devine singura pe care o ai. O ai pe cea pe care o accepţi, pentru că e singura pe care ţi-o doreşti.
Nu împărtăşeşti vise de rău dacă îl ierţi pe cel care visează şi percepi că el nu este visul pe care l-a făcut. În felul acesta, el nu poate face parte din visele tale, de care sunteţi liberi amândoi.
Iertarea separă visătorul de visul de rău şi îl eliberează astfel. Aminteşte-ţi că, dacă împărtăşeşti un vis de rău, vei crede că eşti visul pe care îl împărtăşeşti. Şi, frică fiindu-ţi de acesta, nu vei vrea să îţi cunoşti propria Identitate, crezând că e ceva înfricoşător. Şi îţi vei nega Sinele, şi vei călca pe un pământ străin pe care Creatorul tău nu l-a făcut şi unde pari să fii ceva ce nu eşti. Te vei război cu Sinele tău, care pare să fie duşmanul tău; şi îţi vei ataca fratele, ca parte din ce urăşti. Nu există niciun compromis. Fie eşti Sinele tău, fie eşti o iluzie. Ce poate fi între iluzie şi adevăr? O cale de mijloc, unde poţi să fii un lucru ce nu eşti, trebuie să fie un vis şi nu poate să fie adevărul.
Ai conceput ca un gol infim între iluzii şi adevăr să fie locul unde ţi se găseşte toată siguranţa şi unde lucrul făurit de tine îţi ascunde bine Sinele. Aici se stabileşte o lume bolnavă, aceasta fiind lumea pe care o percep ochii trupului. Aici sunt sunetele pe care le aude, vocile pe care urechile lui au fost făcute să le audă. Însă sunetele şi imaginile pe care le poate percepe trupul sunt lipsite de înţeles. Căci nu poate să audă, nici să vadă. Nu ştie ce înseamnă să vezi, nici la ce ţi-ar servi să auzi. E la fel de incapabil să perceapă pe cât este să judece, să înţeleagă sau să cunoască. Ochii lui sunt orbi, urechile lui sunt surde. Nu poate să gândească şi, de aceea, nu poate să aibă efecte.
Ce a creat Dumnezeu pentru a se îmbolnăvi? Şi ce poate să existe din ce nu a creat El?
Să nu îţi laşi ochii să întrezărească vise, nici urechile să stea martore la iluzii. Au fost făcuţi să vadă o lume care nu există; să audă voci care nu pot scoate niciun sunet. Există însă alte sunete şi alte imagini, care pot fi văzute, auzite şi înţelese. Căci ochii şi urechile sunt simţuri fără simţ, care nu fac decât să relateze ce văd şi ce aud. Nu ele văd şi aud, ci tu, care îmbini fiece pic, strop şi grăunte de dovadă fără sens, şi faci un martor la lumea pe care o vrei. Nu lăsa ochii şi urechile trupului să perceapă aceste nenumărate frânturi văzute în golul pe care ţi l-ai închipuit, şi să îl convingă pe cel ce le-a făcut că închipuirile lui au realitate.
Creaţia probează realitatea pentru că împărtăşeşte funcţia împărtăşită de întreaga creaţie. Nu e făcută din cioburi mici de sticlă, o aşchie de lemn, poate un fir sau două, îmbinate toate să îi ateste valoarea de adevăr. Realitatea nu depinde de aşa ceva. Nu există gol care să separe adevărul de vise şi de iluzii. Adevărul nu le-a lăsat niciun spaţiu în niciun loc şi în niciun timp. Căci umple fiecare loc şi fiecare timp, şi le face complet indivizibile.
Tu, care crezi că există un gol infim între fratele tău şi tine, nu vezi că tocmai aici sunteţi ca nişte prizonieri într-o lume percepută ca existând aici. Lumea pe care o vezi nu există, pentru că locul unde o percepi nu e real. Golul este învăluit cu grijă în ceaţă; tablouri înnegurate se ridică să îl acopere cu forme vagi şi incerte, cu contururi schimbătoare, de-a pururea nesigure şi insubstanţiale.
Dar în spaţiul gol nu e nimic. Nu există nici secrete teribile, nici morminte întunecate unde groaza se ridică din oasele morţii. Priveşte golul infim, şi vei vedea inocenţa şi lipsa de păcat pe care le vei vedea în tine, când îţi vei pierde frica de-a recunoaşte iubirea.

Cine pedepseşte trupul e dement. Căci aici se vede golul cel infim, şi totuşi, nu este aici.
El nu s-a judecat singur, nici nu s-a făcut ceva ce nu e. Nu urmăreşte să facă bucurie din durere şi nu caută plăcere de durată în ţărână. Nu îţi spune care este rostul lui şi nu poate înţelege la ce serveşte. El nu victimizează, căci nu are voinţă, nici preferinţe şi nici dubii. Nu se întreabă ce este. Aşa că nu are de ce să fie cuprins de rivalitate. Poate fi victimizat, dar nu se poate simţi victimă. Nu acceptă niciun rol, dar face ce i se spune, fără să atace.
Să faci răspunzător de văz un lucru ce nu poate să vadă şi să îl învinuieşti pentru sunetele care nu îţi plac, deşi nu poate să audă, e chiar un punct de vedere lipsit de orice noimă. El nu suferă ca urmare a pedepsei pe care i-o aplici, pentru că nu simte. Se poartă în modurile în care vrei să se poarte, dar nu e cel care alege niciodată. Nu se naşte şi nu moare. Nu poate decât să urmeze, fără ţintă, făgaşul pe care a fost pus. Şi, dacă se schimbă făgaşul respectiv, merge la fel de uşor într-altă parte. Nu părtineşte şi nu judecă drumul pe care îl străbate. Nu percepe goluri, pentru că nu urăşte.
Poate fi folosit pentru ură, dar nu poate fi făcut să urască drept urmare.
Trupul nu ştie lucrul de care te temi şi pe care îl urăşti şi deteşti şi vrei. Tu îl trimiţi să caute separare şi să fie separat. Iar apoi îl urăşti, nu pentru ce este, ci pentru întrebuinţările pe care i le-ai dat. Ţi-e silă de ce vede şi aude, şi îi urăşti fragilitatea şi micimea. Şi deteşti faptele lui, şi nu pe ale tale. El vede şi trece la fapte pentru tine. Îţi aude vocea. Şi e fragil şi mic pentru că aşa vrei tu. Pare să te pedepsească şi să îţi merite, de aceea, ura pentru limitele pe care ţi le aduce. Dar tu ai făcut din el un simbol al limitelor pe care vrei să le aibă şi să le vadă şi să le respecte mintea ta.
Trupul reprezintă golul dintre părticica minţii pe care o numeşti a ta şi tot ce rămâne din ce îţi aparţine în realitate. Îl urăşti, dar crezi că e sinele tău şi că, fără el, sinele tău ar fi pierdut. Acesta este legământul secret pe care l-ai făcut cu fiecare frate care vrea să meargă separat. Acesta este jurământul secret pe care îl faci din nou, de fiecare dată când te percepi atacat. Nimeni nu poate suferi dacă nu se vede atacat şi pierzând prin atac. Fiecare angajament făcut faţă de boală rămâne neafirmat şi neauzit în conştient. Dar este o făgăduinţă făcută altcuiva să fii rănit de el şi să îl ataci la rândul tău.
Boala e vărsarea mâniei asupra trupului, ca să îl doară. E efectul evident a ce s-a făcut în secret, în consens cu dorinţa secretă a altcuiva de-a fi separat de tine, după cum vrei să fii şi tu separat de el. Dacă nu cădeţi de acord că doriţi acest lucru amândoi, nu va putea avea efecte. Cine spune "Nu există discontinuitate între mintea mea şi a ta" s-a ţinut de făgăduinţa lui Dumnezeu, şi nu de micul său jurământ de-a rămâne de-a pururi credincios morţii. Şi, prin vindecarea lui, se vindecă fratele lui.
Aceasta să fie înţelegerea ta cu fiecare: să fii una cu el, şi nu separat. Iar el se va ţine de făgăduinţa pe care ai făcut-o cu el, pentru că este cea pe care I-a făcut-o el lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lui. Dumnezeu Se ţine de făgăduinţele Sale; Fiul Lui se ţine de ale lui. Când l-a creat, Tatăl lui a spus: "Eşti de-a pururea iubit de Mine şi Eu de tine. Fii ca Mine de desăvârşit, căci nu poţi fi separat de Mine niciodată". Fiul Lui nu îşi aduce aminte că a răspuns: "Aşa voi fi", deşi s-a născut chiar în făgăduinţa aceea. Dar Dumnezeu îi aduce aminte de ea de fiecare dată când nu împărtăşeşte o făgăduinţă de-a fi bolnav, ci îşi lasă mintea să fie vindecată şi unificată. Legămintele lui secrete sunt lipsite de putere înaintea Voii lui Dumnezeu, ale Cărui făgăduinţe le împărtăşeşte. Şi ce pune el în loc nu este voia lui, a celui ce s-a făgăduit lui Dumnezeu pe el însuşi.

Dumnezeu nu cere nimic, iar Fiul Său, ca El, nu trebuie să ceară nimic. Căci nu lipseşte nimic din el. Un spaţiu neumplut, un gol infim, ar fi o lipsă. Şi numai acolo ar putea să îi lipsească ceva ce nu are. Un spaţiu în care Dumnezeu nu este, un gol între Tată şi Fiu nu e Voia Niciunuia dintre Cei Ce au făgăduit să fie un tot unitar. Făgăduinţa lui Dumnezeu este o făgăduinţă faţă de El Însuşi, şi nu e nimeni care să poată fi fals faţă de ce voieşte El ca parte din ce este El. Făgăduinţa Lui că nu există niciun gol între El şi ce este El nu poate să fie falsă. Ce voie poate să despartă ceea ce trebuie să fie un tot unitar, un tot în a Cărui Întregime nu poate să existe niciun gol?
Frumoasa relaţie pe care o ai cu toţi fraţii tăi e o parte din tine pentru că e o parte din Dumnezeu Însuşi. Nu eşti oare bolnav dacă îţi negi întregimea şi sănătatea, Sursa de ajutor, Chemarea la vindecare şi Chemarea la a vindeca? Mântuitorul tău aşteaptă vindecare, iar lumea aşteaptă odată cu el. Iar tu nu eşti separat de ea. Căci vindecarea va fi una sau deloc, tocmai în unitatea ei găsindu-se vindecarea. Ce altceva ar putea corecta separarea decât opusul ei? Nu există cale de mijloc în niciun aspect al mântuirii. Fie o accepţi total, fie nu o accepţi. Ce e neseparat trebuie să fie unit. Iar ce e unit nu poate să fie separat.
Fie există un gol între fratele tău şi tine, fie sunteţi un tot unitar. Nu există cale de mijloc, nici altă opţiune, nici loialitate de împărţit între cele două. O loialitate împărţită nu e decât o dovadă de necredinţă faţă de amândouă, făcându-te să te învârtejeşti şi să te agăţi incert de orice pai ce pare să îţi promită o oarecare uşurare. Dar cine îşi clădeşte casa pe un fir de pai, şi poate să se bizuie pe ea ca adăpost împotriva vântului? Îţi poţi face din trup o astfel de casă, pentru că îi lipseşte temelia în adevăr.
Şi totuşi, datorită acestui lucru, poţi să vezi că nu e casa ta, ci doar un mijloc de-a te ajuta să ajungi la casa în care şade Dumnezeu.
Având un asemenea scop, trupul se vindecă. Nu e folosit să stea mărturie pentru visul de separare şi de boală. Nici nu e învinuit fără rost pentru ce nu a făcut. El ajută la vindecarea Fiului lui Dumnezeu şi, în acest scop, nu poate fi bolnav. Nu se va angaja la scopuri ce nu îţi aparţin, iar tu ai ales să nu fie bolnav. Toate miracolele se bazează pe această alegere şi ţi se dau în clipa în care o faci.
Nicio formă de boală nu este imună, pentru că alegerea nu poate fi făcută la nivelul formei. Alegerea bolii pare să fie a unei forme, dar ea e una, ca şi opusul ei. Şi eşti bolnav sau sănătos, în consecinţă.
Dar nu de unul singur. Lumea aceasta nu e decât visul că poţi fi singur şi că poţi gândi fără să îi afectezi pe cei ce sunt separaţi de tine. Să fii singur trebuie să însemne că eşti separat şi, dacă eşti, nu poţi să nu fii bolnav. Asta pare să demonstreze că trebuie să fii separat. Dar nu înseamnă decât că ai încercat să te ţii de făgăduinţa de-a fi credincios necredinţei. Dar necredinţa este boală. Aidoma casei clădite pe un fir de pai. Luată izolat, pare destul de solidă şi de rezistentă. Dar stabilitatea ei nu poate fi judecată separat de temelia ei. Dacă se sprijină pe paie, nu e nevoie să mai blochezi uşa, să încui ferestrele şi să tragi zăvoarele. Vântul o va răsturna, iar ploaia va veni şi o va duce pe apa sâmbetei.
Ce rost are să îţi cauţi siguranţa în ceva făcut pentru pericol şi pentru frică? De ce ai împovăra-o cu şi mai multe zăvoare şi lanţuri şi ancore greoaie, când slăbiciunea ei nu constă în ea însăşi, ci în fragilitatea infimului gol de nimic pe care stă? Ce poate fi sigur dacă se sprijină pe o umbră?
Ţi-ai construi oare casa pe ceva ce se va prăbuşi sub greutatea unei pene?
Casa ta e clădită pe sănătatea fratelui tău, pe fericirea lui, pe lipsa lui de păcat şi pe tot ce i-a făgăduit Tatăl lui. Nicio făgăduinţă secretă făcută în schimb de tine nu a zguduit Temelia casei lui.
Vânturile o vor bate şi ploaia o va lovi, dar fără efect. Lumea va fi măturată, şi totuşi, casa aceasta va sta în picioare de-a pururi, pentru ca puterea ei nu stă numai în ea. Ea e o arcă a siguranţei, sprijinindu-se pe făgăduinţa lui Dumnezeu că Fiul Său este de-a pururea în siguranţă în El. Ce gol se poate vârî între siguranţa acestui adăpost şi Sursa ei? De aici, trupul poate fi văzut ca fiind ceea ce este şi ca având o valoare nici mai mică, nici mai mare decât măsura în care poate fi folosit pentru a-i da drumul Fiului lui Dumnezeu la casa lui. Şi, cu scopul acesta sfânt, trupul devine o casă a sfinţeniei o vreme, pentru că împărtăşeşte cu tine Voia Tatălui tău.