I. Vindecare şi credinţă

Am spus mai înainte că, atunci când o situaţie s-a consacrat pe deplin adevărului, pacea e inevitabilă. Dobândirea ei este criteriul pe baza căruia se poate deduce cu siguranţă deplinătatea consacrării. Am mai spus însă că pacea fără credinţă nu se va dobândi niciodată, căci ce se consacră adevărului ca singur obiectiv e adus la adevăr prin credinţă. Această credinţă îi cuprinde pe toţi cei implicaţi, căci numai aşa situaţia e percepută a exprima ceva şi a fi un tot. Şi toţi trebuie să fie implicaţi în ea, căci altfel credinţa îţi este limitată şi consacrarea, incompletă.
Fiece situaţie, corect percepută, devine un prilej de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu. Iar el se vindecă pentru că i-ai oferit credinţa ta, încredinţându-l Spiritului Sfânt şi eliberându-l de toate pretenţiile pe care le are eul de la el. Aşa îl vezi liber, iar Spiritul Sfânt e părtaş la această viziune. Şi, din moment ce o împărtăşeşte, tot El a şi dat-o, aşa că El vindecă prin tine. Tocmai această unire cu El într-un scop comun face scopul să fie real, pentru că îl faci să fie întreg. Iată ce este vindecarea. Trupul e vindecat pentru că ai venit fără el şi te-ai contopit cu Mintea în care stă toată vindecarea.
Trupul nu se poate vindeca, pentru că nu se poate nici îmbolnăvi. Nu are nevoie de vindecare. Sănătatea sau nesănătatea lui depinde întru totul de felul în care îl percepe mintea şi de scopul în care îl foloseşte ea. E evident că un segment al minţii poate să se vadă separat de Scopul Universal. Când se petrece asta, trupul devine arma lui, folosită împotriva acestui Scop, pentru a demonstra "faptul" că separarea chiar s-a petrecut. Trupul devine astfel instrumentul iluziei şi se comportă ca atare: vede ce nu e, aude ce adevărul nu a spus nicicând şi se poartă demenţial, fiind încătuşat de demenţă.
Să nu nesocoteşti afirmaţia noastră anterioară cum că necredinţa duce direct la iluzii.
Căci necredinţa e perceperea unui frate ca trup, iar trupul nu poate fi folosit în scopurile unirii. Aşadar, dacă îţi vezi fratele ca trup, ai stabilit o condiţie în care unirea cu el devine imposibilă. Necredinţa ta faţă de el te-a separat de el şi v-a ţinut pe amândoi departe de-a fi vindecaţi. Necredinţa ta s-a opus astfel scopului Spiritului Sfânt şi a adus iluzii, axate pe trup, să stea între voi. Iar trupul va părea bolnav, căci ai făcut din el un "duşman" al vindecării şi opusul adevărului.
Desigur, nu ţi-e greu să realizezi că opusul necredinţei trebuie să fie credinţa. Dar diferenţa dintre modurile în care operează ele e mai puţin evidentă, deşi decurge direct din diferenţa fundamentală dintre ce sunt ele. Necredinţa întotdeauna limitează şi atacă; credinţa înlătură toate limitele şi întregeşte. Necredinţa distruge şi separă; credinţa uneşte şi vindecă. Necredinţa interpune iluzii între Fiul lui Dumnezeu şi Creatorul lui; credinţa înlătură toate obstacolele ce par să se ivească între ei. Necredinţa se consacră total iluziilor; credinţa se consacră total adevărului. Consacrarea parţială este cu neputinţă. Adevărul e absenţa iluziei; iluzia, absenţa adevărului. Ele nu pot coexista, nici nu pot fi percepute în acelaşi loc. Să te consacri şi uneia şi alteia, deopotrivă, înseamnă să îţi propui un obiectiv veşnic de neatins, pentru că urmăreşti o parte din el prin trup, considerat un mijloc de căutare a realităţii prin atac. Cealaltă parte vindecă şi, de aceea, ea recurge la minte, şi nu la trup.
Compromisul inevitabil este credinţa că trupul trebuie vindecat, nu mintea. Căci acest obiectiv împărţit le-a dat realitate egală la amândouă, un lucru posibil doar dacă se limitează mintea la trup şi se împarte în bucăţele aparent întregi, dar neconectate între ele. În felul acesta, trupul nu va avea de suferit, dar mintea va reţine sistemul de gândire delirant. Aici, aşadar, e nevoie de vindecare.
Şi tot aici există vindecare. Căci Dumnezeu nu a dat vindecarea separat de boală, nici nu a stabilit remediul unde boala nu poate fi. Ele sunt împreună şi, când se văd împreună, toate încercările de-a reţine şi adevărul şi iluzia în minte, unde trebuie să fie amândouă, sunt recunoscute ca încercări de consacrare iluziei; şi sunt abandonate când se aduc la adevăr şi se vede că sunt total ireconciliabile cu adevărul, în orice privinţă sau în orice fel.
Nu există conexiune între adevăr şi iluzie. Lucrul acesta va rămâne adevărat pentru totdeauna, oricât de mult ai încerca să găseşti o conexiune între ele. Dar iluziile sunt conectate întotdeauna, după cum e şi adevărul. Fiecare în parte reprezintă un tot unitar, un sistem de gândire complet, dar sunt total deconectate între ele. Să percepi acest lucru înseamnă să recunoşti unde este separarea şi unde trebuie vindecată. Rezultatul unei idei nu e separat de sursa ei. Ideea separării a produs trupul şi rămâne legată de el, îmbolnăvindu-l datorită identificării minţii cu el. Tu crezi că protejezi trupul dacă ascunzi această conexiune, căci tăinuirea ei pare să îţi ocrotească identificarea de "atacul" adevărului.
De-ai înţelege cât rău i-a făcut minţii tale această tăinuire bizară şi cât de confuză ţi-a devenit identificarea din cauza ei! Nu vezi cât de mare e devastarea produsă de necredinţa ta, căci necredinţa e un atac pe care par să îl justifice rezultatele lui. Căci, retrăgându-ţi credinţa, vezi ce e nedemn de ea şi nu poţi vedea ce e dincolo de barieră: ce e una cu tine.
Să ai credinţă înseamnă să vindeci. E indiciul că ai acceptat Ispăşirea pentru tine şi vrei, prin urmare, să o împărtăşeşti. Prin credinţă, oferi darul eliberării de trecut, pe care l-ai primit. Nu foloseşti nimic din ce a făcut fratele tău odinioară, să îl condamni acum. Alegi de bunăvoie să îi omiţi greşelile, privind dincolo de toate barierele dintre tine şi el, şi văzându-le ca una singură. Şi în aceea îţi vezi credinţa pe deplin justificată. Necredinţa nu se poate justifica, dar credinţa se justifică întotdeauna.
Credinţa e opusul fricii, o parte din iubire tot atât cât e şi frica din atac. Credinţa e recunoaşterea unirii. Ea vă recunoaşte, graţios, pe fiecare ca Fiu al iubitorului vostru Tată, iubit de El ca tine şi, de aceea, iubit de tine ca tine însuţi. Iubirea Lui e ceea ce vă uneşte, pe tine şi pe fratele tău; şi, pentru Iubirea Lui, nu vei ţine pe nimeni separat de-a ta. Fiecare apare exact aşa cum e perceput în clipa sfântă, unit în scopul tău de-a fi eliberat de vinovăţie. Tu vezi Cristosul din el, şi e vindecat pentru că vezi ce face credinţa de-a pururi justificată în fiecare.
Credinţa e darul lui Dumnezeu, prin Cel pe Care ţi L-a dat Dumnezeu. Necredinţa îl vede pe Fiul lui Dumnezeu şi îl judecă nedemn de iertare. Dar, prin ochii credinţei, Fiul lui Dumnezeu se vede deja iertat, liber de toată vinovăţia pe care şi-a impus-o. Credinţa îl vede numai acum, pentru că nu se uită la trecut să îl judece, ci nu vede în el decât ce vede în tine. Ea nu vede prin ochii trupului, nici nu recurge la trupuri pentru a se justifica. Ea e mesagera noii percepţii, trimisă să adune martorii venirii ei şi să îţi înapoieze mesajele lor.
Credinţa e schimbată pe cunoaştere la fel de uşor ca lumea reală. Căci credinţa se naşte din percepţia Spiritului Sfânt şi e indiciul că o împărtăşeşti cu El. Credinţa e un dar pe care i-l oferi Fiului lui Dumnezeu prin El, fiindu-Le întru totul acceptabil atât Tatălui său, cât şi Lui. Şi fiindu-ţi, aşadar, oferit ţie. Relaţia ta sfântă, cu scopul ei cel nou, îţi oferă credinţă să o dai fratelui tău. Necredinţa ta v-a împins la separare, aşa că nu recunoşti mântuirea în fratele tău. Credinţa însă vă uneşte în sfinţenia pe care o vezi, nu prin ochii trupului, ci în privirea Celui Care v-a unit şi în Care sunteţi uniţi.
Harul nu se dă unui trup, ci unei minţi. Iar mintea care îl primeşte priveşte numaidecât dincolo de trup şi vede locul sfânt unde a fost vindecată. Acolo e altarul unde s-a dat harul şi în care mai şi e. Oferă-i deci fratelui tău har şi binecuvântare, căci staţi la acelaşi altar unde s-a pus harul pentru amândoi. Şi fiţi vindecaţi prin har amândoi, ca să puteţi vindeca prin credinţă.
În clipa sfântă, tu şi fratele tău staţi înaintea altarului pe care Şi l-a - şi vi l-a - ridicat Dumnezeu. Lăsaţi-vă necredinţa şi veniţi împreună la altar. Acolo veţi vedea miracolul relaţiei voastre refăcute prin credinţă. Şi acolo vă veţi da seama că nu există lucru pe care credinţa să nu îl poată ierta.
Nicio greşeală nu îi perturbă privirea calmă, care le aduce miracolul vindecării, cu egală uşurinţă, la toate. Căci mesagerii iubirii fac ce sunt trimişi să facă, înapoindu-vă vestea bună că vi s-a făcut, ţie şi fratelui tău, care staţi împreună înaintea altarului din care au fost trimişi.
Aşa cum necredinţa îţi va ţine micile Împărăţii sterpe şi separate, tot aşa şi credinţa Îl va ajuta pe Spiritul Sfânt să pregătească terenul pentru preasfânta grădină în care vrea să îl prefacă El.
Căci credinţa aduce pace, invitând adevărul să intre şi să înfrumuseţeze ce s-a pregătit deja pentru frumuseţe. Adevărul urmează credinţa şi pacea, desăvârşind procesul de înfrumuseţare început de ele.
Căci credinţa e tot un obiectiv al învăţării, de care nu mai e nevoie când lecţia s-a învăţat. Dar adevărul va rămâne pentru totdeauna.
Consacră-te, atunci, eternului şi învaţă cum să nu îl perturbi şi cum să nu faci din el un rob al timpului. Căci ce crezi că îi faci eternului îţi faci ţie. Cel creat de Dumnezeu ca Fiu al Său nu e înrobit de nimic, fiind domnul tuturor lucrurilor, alături de Creatorul său. Poţi înrobi un trup, dar o idee e liberă şi nu poate fi întemniţată, nici limitată în vreun fel decât de mintea care a gândit-o. Căci rămâne legată de sursa ei, care îi este temnicer sau eliberator, în funcţie de scopul pe care şi-l alege singură.

II. Păcat versus greşeală

E esenţial să nu se confunde greşeala cu păcatul, pentru că tocmai această distincţie face posibilă mântuirea. Căci greşeala poate fi corectată şi răul poate fi îndreptat. Dar păcatul, dacă ar fi posibil, ar fi ireversibil. Credinţa în păcat se bazează inevitabil pe convingerea fermă că minţile, şi nu trupurile, pot să atace. Şi atunci mintea e vinovată, şi va rămâne astfel pentru totdeauna dacă nu îi poate da dezlegare o minte care nu e parte a ei. Păcatul cere pedeapsă după cum şi greşeala cere corecţie, şi e clar că e o nebunie să crezi că pedeapsa e corecţie.
Păcatul nu e o greşeală, căci implică o aroganţă ce lipseşte ideii de greşeală. Să păcătuieşti ar însemna să încalci realitatea şi să reuşeşti. Păcatul declară că atacul e real şi vinovăţia, justificată. El presupune că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, reuşind astfel să îşi piardă inocenţa şi să se prefacă în ceva ce Dumnezeu nu a creat. Creaţia e considerată astfel neeternă, iar Voia lui Dumnezeu, expusă la împotriviri şi înfrângeri. Păcatul e marea iluzie ce stă la baza întregii grandiozităţi a eului.
Căci, prin el. Dumnezeu Însuşi e transformat şi prefăcut în ceva incomplet.
Fiul lui Dumnezeu se poate înşela; se poate amăgi; poate chiar să îşi îndrepte puterea minţii împotriva lui însuşi. Dar nu poate păcătui. Nu poate face nimic care să îi schimbe cumva realitatea şi să îl facă vinovat. Asta ar vrea păcatul să facă, fiindcă ăsta e scopul lui. Dar, în ciuda cruntei demenţe inerente ideii de păcat, e cu neputinţă. Căci plata păcatului e moartea, dar cum pot muri nemuritorii?
O dogmă de bază în dementa religie a eului este aceea că păcatul nu e greşeală, ci adevăr, şi că inocenţa e cea care ar fi amăgitoare. Puritatea e văzută ca aroganţă, iar acceptarea păcătoşeniei de sine e percepută ca sfinţenie. Şi această doctrină înlocuieşte realitatea Fiului lui Dumnezeu după cum l-a creat Tatăl său şi după cum l-a voit pe vecie. Să fie asta o dovadă de smerenie? Sau este, mai degrabă, o încercare de-a smulge creaţia din adevăr şi de-a o ţine separată?
Eul consideră inadmisibile toate încercările de-a reinterpreta păcatul ca greşeală. Ideea de păcat e întru totul sacrosanctă pentru sistemul lui de gândire, şi nu poate fi abordată decât cu reverenţă şi evlavie. E cel mai "sfânt" concept din sistemul eului: frumos şi puternic, cât se poate de adevărat, protejat în mod imperios de fiecare mecanism de apărare aflat la dispoziţia lui. Iată-i "cel mai bun" mecanism de apărare, pe care îl deservesc toate celelalte. Iată-i armura, protecţia, şi iată scopul fundamental al relaţiei speciale, în interpretarea lui.
Se poate spune, pe drept cuvânt, că eul şi-a construit lumea pe păcat. Numai într-o astfel de lume ar putea să fie totul cu susul în jos. Iată iluzia bizară ce face norii vinovăţiei să pară grei şi impenetrabili. Iată în ce constă soliditatea pe care pare să o aibă fundamentul acestei lumi. Căci păcatul a transformat creaţia dintr-o idee dumnezeiască într-un ideal dorit de eu: o lume condusă de el, alcătuită din trupuri lipsite de minte, supuse stricăciunii şi descompunerii totale. Dacă este o greşeală, adevărul o poate desface cu uşurinţă. Orice greşeală poate fi corectată, dacă e lăsat să o judece adevărul. Dar, dacă greşelii i se dă statutul de adevăr, la ce mai poate fi adusă? "Sfinţenia" păcatului se menţine tocmai prin acest procedeu ciudat. Ca adevăr, e de neatins şi toate i se aduc lui spre judecată.
Ca greşeală, el trebuie adus la adevăr. E imposibil să ai credinţă în păcat, căci păcatul este necredinţă.
Dar e posibil să ai credinţă că o greşeală poate fi corectată.
Nu există piatră în tot bastionul de luptă al eului care să fie mai aprig apărată decât ideea că păcatul e real - o idee ce exprimă firesc în ce s-a prefăcut Fiul lui Dumnezeu şi ce este. Pentru eu, nu e nicio greşeală. Căci asta e realitatea eului; ăsta e "adevărul" din care scăparea va fi mereu cu neputinţă. Ăsta e trecutul, prezentul şi viitorul Fiului lui Dumnezeu. Căci a reuşit cumva să îşi corupă Tatăl şi să Îl facă să Se răzgândească total. Deplânge, aşadar, moartea lui Dumnezeu, pe Care L-a ucis păcatul! Asta ar fi dorinţa eului, care, în nebunia lui, crede că s-a împlinit.
Oare nu ai prefera să fie totul o greşeală, care să se poată corecta total şi din care să poţi scăpa atât de uşor, încât întreaga ei corecţie să fie ca o ieşire la soare dintr-o ceaţă? Căci nu e altceva.
Poate eşti tentat să fii de acord cu eul că e mult mai bine să fii păcătos decât să te înşeli. Gândeşte-te bine însă înainte de-a-ţi îngădui să faci această alegere. Nu o aborda uşor, căci alegi între iad şi Cer.

III. Irealitatea păcatului

Atracţia vinovăţiei se găseşte în păcat, nu în greşeală. Păcatul va fi repetat din cauza acestei atracţii. Frica poate deveni atât de pronunţată, încât păcatul nu e lăsat să se manifeste. Dar, cât timp vinovăţia rămâne atrăgătoare, mintea va avea de suferit şi nu va renunţa la ideea de păcat. Căci vinovăţia o tot cheamă, iar mintea o aude şi tânjeşte după ea, făcându-se captiva benevolă a ademenirii ei nesănătoase. Păcatul e o idee de rău care nu poate fi corectată şi care totuşi va fi veşnic dezirabilă. Ca parte esenţială din ce crede eul că eşti, îl vei dori întotdeauna. Şi numai un răzbunător, cu o minte diferită de a ta, ar putea să îl nimicească prin frică.
Eul nu crede cu putinţă că cea pe care o cheamă păcatul, şi cea care răspunde întotdeauna, e de fapt iubirea, şi nu frica. Căci eul aduce păcatul la frică, cerând pedeapsă. Pedeapsa însă e doar o altă formă de protejare a vinovăţiei, căci ce merită să fie pedepsit chiar trebuie să se fi înfăptuit. Pedeapsa e întotdeauna marea păstrătoare a păcatului, tratându-l cu respect şi cinstindu-i enormitatea. Ce trebuie să fie pedepsit trebuie să fie adevărat. Iar ce e adevărat trebuie să fie veşnic şi se va repeta la nesfârşit. Căci lucrurile pe care le consideri reale le vrei şi nu le vei da drumul.
O greşeală, pe de altă parte, nu e atrăgătoare. Ce vezi clar ca greşeală vrei să fie corectat. Uneori, un păcat poate fi repetat încontinuu, cu rezultate evident chinuitoare, dar fără să îşi piardă atractivitatea. Şi, dintr-odată, îi schimbi statutul din păcat în greşeală. Acum nu îl vei repeta; te vei opri pur şi simplu şi vei renunţa la el, dacă nu cumva rămâne vinovăţia. Căci atunci vei schimba doar forma păcatului, admiţând că a fost o greşeală, dar ţinându-l de necorectat. Asta nu e de fapt o schimbare de percepţie, căci păcatul cere pedeapsă, nu greşeala.
Spiritul Sfânt nu poate pedepsi păcatul. Greşelile le recunoaşte şi le va corecta pe toate după cum L-a însărcinat Dumnezeu. Dar de păcat nu ştie, şi nici nu poate recunoaşte greşelile ce nu pot fi corectate. Căci o greşeală ce nu poate fi corectată e un nonsens pentru El. Greşelile cer corecţie şi atât. Ce cere pedeapsă trebuie să nu ceară nimic. Fiece greşeală trebuie să ceară iubire. Ce e păcatul, atunci? Ce ar putea să fie decât o greşeală pe care vrei să o ţii ascunsă, un strigăt de ajutor pe care vrei să îl ţii neauzit, şi deci fără răspuns?
În timp, Spiritul Sfânt vede clar că Fiul lui Dumnezeu poate face greşeli. Şi tu vezi asta.
Dar nu recunoşti diferenţa dintre timp şi veşnicie pe care o recunoaşte El. Iar, când se termină corecţia, timpul e veşnicie. Spiritul Sfânt te poate învăţa cum să vezi timpul altfel şi cum să priveşti dincolo de el, dar nu cât timp crezi în păcat. În greşeală, da, căci pe ea mintea o poate corecta. Păcatul însă e credinţa că percepţia ta este neschimbătoare şi că mintea trebuie să ia de bun ce i se spune prin intermediul ei. Dacă nu se supune, mintea e considerată anormală. În felul acesta, singura putere care ar putea schimba percepţia e ţinută neputincioasă, legată de trup de frica percepţiei schimbate pe care ar aduce-o Profesorul ei, Care e una cu ea.
Când eşti tentat să crezi că păcatul e real, aminteşte-ţi un lucru: dacă păcatul e real, Dumnezeu şi tu nu sunteţi. Dacă creaţia e extindere, Creatorul precis S-a extins, şi e imposibil ca o parte din El să fie total diferită de restul. Dacă păcatul e real, Dumnezeu precis Se războieşte cu El Însuşi. Precis S-a scindat şi oscilează între bine şi rău; parţial normal şi parţial anormal. Căci a creat, precis, ce vrea să Îl distrugă şi ce are puterea să o facă. Oare nu e mai uşor să crezi că te-ai înşelat decât să crezi asta?
Cât timp crezi că realitatea ta sau a fratelui tău e delimitată de un trup, vei crede în păcat. Cât timp crezi că trupurile se pot uni, vei considera vinovăţia un lucru atrăgător şi vei crede că păcatul e un lucru preţios. Căci credinţa că trupurile limitează mintea duce la o percepţie a lumii în care dovada separării pare a fi peste tot. Iar Dumnezeu şi creaţia Sa par dezbinaţi şi înfrânţi. Căci păcatul ar dovedi că lucrul pe care Dumnezeu l-a creat sfânt nu poate triumfa asupra lui, nici nu poate rămâne el însuşi în faţa puterii păcatului. Păcatul e considerat mai tare decât Dumnezeu, ceva înaintea căruia Dumnezeu Însuşi trebuie să Se plece, oferindu-Şi creaţia cuceritorului ei. Să fie oare asta smerenie sau nebunie?
Dacă păcatul e real, trebuie să rămână de-a pururi nevindecabil. Căci ar exista atunci o putere mai presus de a lui Dumnezeu, capabilă să facă o altă voie care poate să Îi atace Voia şi să o înfrângă, dându-i Fiului Său o voie independentă de a Sa, o voie mai puternică. Şi fiecare parte din creaţia fragmentată a lui Dumnezeu ar avea o voie diferită, în contradicţie cu Voia Sa şi în eternă contradicţie cu El şi cu celelalte. Relaţia ta sfântă are acum, ca scop, obiectivul de-a dovedi imposibilitatea acestui lucru. Surâsul Cerului s-a răsfrânt asupra ei şi credinţa în păcat a fost dezrădăcinată în surâsul lui plin de iubire. Îl mai vezi pentru că nu îţi dai seama că i-a dispărut temelia.
I s-a eliminat sursa, aşa că îl mai poţi păstra doar un pic, înainte să dispară. Numai obiceiul de a-l căuta a mai rămas.
Şi totuşi, cauţi cu surâsul Cerului pe buze şi cu binecuvântarea Cerului în priviri. Nu vei mai vedea mult păcatul. Căci, în noua percepţie, mintea îl corectează când pare a fi văzut, şi devine invizibil. Greşelile se recunosc rapid şi se predau rapid corecţiei, să fie vindecate, nu ascunse. Vei fi vindecat de păcat şi de toate ravagiile lui în clipa în care nu îi mai dai putere asupra fratelui tău. Şi, eliberându-l bucuros de credinţa în păcat, îl vei ajuta să îşi depăşească greşelile.
În clipa sfântă, vei vedea surâsul Cerului răsfrângându-se asupra ta şi a fratelui tău. Şi tu îţi vei răsfrânge lumina asupra fratelui tău, drept recunoaştere voioasă a harului ce ţi s-a dat. Căci păcatul nu va birui o uniune asupra căreia şi-a răsfrânt surâsul Cerul. Percepţia ţi s-a vindecat în clipa sfântă pe care ţi-a dat-o Cerul. Uită ce ai văzut şi ridică-ţi ochii cu credinţă la ce poţi să vezi acum.
Barierele ridicate în calea Cerului vor dispărea din sfânta ta privire, căci ţie, cel nevăzător până acum, ţi s-a dat puterea de-a vedea şi poţi să vezi. Nu căuta ce s-a înlăturat, ci slava ce ţi s-a redat vederii.
Priveşte-ţi Izbăvitorul şi vezi ce vrea să îţi arate în fratele tău, şi nu lăsa păcatul să se ridice din nou să îţi orbească ochii. Căci păcatul te-ar ţine separat de el, dar Izbăvitorul tău te-ar face să îţi vezi fratele ca tine însuţi. Relaţia voastră este acum un templu al vindecării, un loc în care pot veni să odihnească toţi cei osteniţi. Iată odihna ce îi aşteaptă pe toţi, după călătorie. Iar relaţia voastră le-o aduce mai aproape tuturor.

IV. Obstacolele în calea păcii

Pe măsură ce se va extinde din străfundul tău pentru a îmbrăţişa toată Fiimea şi a-i oferi odihnă, pacea se va izbi de multe obstacole. Pe unele dintre ele vei încerca să le impui tu. Altele vor părea să apară de altundeva: impuse de fraţii tăi sau de diferite aspecte ale lumii exterioare. Dar pacea le va acoperi blând, trecând dincolo de ele şi extinzându-se total nestingherită. Extinderea scopului Spiritului Sfânt din relaţia ta la alţii, pentru a-i include blând, e modul în care El va alinia scopul cu mijloacele. Pacea pe care a pus-o în străfundul tău şi al fratelui tău se va extinde încetişor la fiecare aspect al vieţii voastre, învăluindu-vă pe amândoi cu o fericire incandescentă şi cu calma conştienţă a protecţiei depline. Iar tu îi vei duce mesajul iubirii, al siguranţei şi al libertăţii la toţi cei ce se apropie de templul tău, unde îi aşteaptă vindecarea. Nu vei aştepta să le-o dai, căci îi vei chema şi îţi vor răspunde, recunoscând în chemarea ta Chemarea pentru Dumnezeu. Şi îi vei face să intre şi le vei oferi odihnă, aşa cum ţi s-a dat şi ţie.
Vei face toate aceste lucruri. Dar pacea care se află deja în străfundul tău trebuie să se extindă mai întâi şi să se reverse peste obstacolele pe care le-ai pus în calea ei. Iată ce vei face, căci ce se întreprinde cu Spiritul Sfânt nu rămâne neterminat. Chiar nu poţi să fii sigur de nimic din ce vezi în afara ta, dar de un lucru poţi fi sigur: Spiritul Sfânt îţi cere să Îi oferi un loc de odihnă unde să te odihneşti în El. El ţi-a răspuns şi a intrat în relaţia ta. Oare nu vrei să Îi înapoiezi acum bunătatea şi să intri într-o relaţie cu El? Căci tocmai El i-a oferit relaţiei tale darul sfinţeniei, fără de care ţi-ar fi fost de- a pururi imposibil să iţi apreciezi fratele.
Recunoştinţa pe care I-o datorezi, El îţi cere să o primeşti tu pentru El. Şi, când te uiţi la fratele tău cu o bunătate plină de gingăşie, Îl vezi pe El. Căci te uiţi unde şi este El, nu în afara Lui. Nu poţi vedea Spiritul Sfânt, dar îţi poţi vedea fraţii cu adevărat. Şi lumina din ei îţi va arăta tot ce trebuie să vezi. Când pacea din tine se va extinde să îi învăluie pe toţi, funcţia pe care o are Spiritul Sfânt aici va fi îndeplinită. Ce nevoie vei avea, atuncea, de vedere? Când Dumnezeu va face El Însuşi ultimul pas, Spiritul Sfânt va aduna toate mulţumirile şi toată recunoştinţa pe care I le-ai oferit şi le va aşeza încetişor înaintea Creatorului Său în Numele preasfântului Său Fiu. Iar Tatăl le va accepta în Numele Lui. Ce nevoie vei mai avea de vedere, în prezenţa recunoştinţei Sale?

A. Primul obstacol: Dorinţa de a scăpa de ea

Primul obstacol peste care trebuie să se reverse pacea e dorinţa ta de-a scăpa de ea.
Căci nu se poate extinde dacă nu o păstrezi. Tu eşti centrul din care radiază în afară, să îi cheme şi pe ceilalţi înăuntru. Tu eşti casa ei, liniştitul ei locaş din care se propagă încetişor, dar fără să te părăsească vreodată. Dacă o laşi fără adăpost, cum poate să îşi afle locul în Fiul lui Dumnezeu? Dacă e să se răspândească în toată creaţia, trebuie să înceapă cu tine şi, din tine, să ajungă la toţi cei ce o cheamă, aducându-le odihnă prin unirea lor cu tine.
De ce vrei să laşi pacea fără adăpost? De ce anume crezi că trebuie să te lipsească pentru a sta cu tine? Care pare a fi preţul pe care eşti atât de nedispus să îl plăteşti? Mica barieră de nisip rămâne încă între fratele tău şi tine. Vrei acum să o întăreşti? Nu ţi se cere să te desprinzi de ea doar pentru tine. Cristos ţi-o cere pentru El. Vrea să aducă pace tuturor, dar cum o poate aduce altfel decât prin tine? Chiar vrei să laşi între fraţii tăi şi mântuire un mic banc de nisip, un zid de praf, o mică barieră aparentă? Şi totuşi, acest mic reziduu de atac pe care continui să îl păstrezi împotriva fratelui tău este primul obstacol pe care îl întâlneşte în cale pacea din tine. Acest minuscul zid de ură continuă să se opună Voii lui Dumnezeu şi să o limiteze.
Scopul Spiritului Sfânt rămâne în pace înăuntrul tău. Dar nu eşti dispus încă să îl laşi să se unească pe deplin cu tine. Încă te mai opui Voii lui Dumnezeu, puţin de tot. Iar puţinul acesta e o limită pe care o impui întregului. Voia lui Dumnezeu e Una, nu mai multe. Ea nu are opuşi, căci nu există alta. Ce vrei să mai opreşti încă în spatele micii tale bariere şi să separi de fratele tău pare mai mare decât universul, căci vrea să stăvilească universul cu tot cu Creatorul lui. Acest zid minuscul vrea să ascundă scopul Cerului şi să îl ferească de Cer.
Vrei să îndepărtezi mântuirea de dătătorul mântuirii? Căci iată ce ai devenit. Pacea nu se poate îndepărta de tine mai mult decât de Dumnezeu. Nu te teme de acest mic obstacol. Nu poate stăvili Voia lui Dumnezeu. Pacea se va revărsa peste el şi se va uni cu tine fără niciun impediment. Nu poţi fi oprit de la mântuire. E scopul tău. Nu poţi alege altceva. Nu ai scop separat de fratele tău, nici separat de cel pe care L-ai rugat pe Spiritul Sfânt să îl împărtăşească cu tine. Zidul minuscul va cădea atât de încet sub aripile păcii. Căci pacea îşi va trimite mesagerii de la tine la lumea întreagă şi barierele vor cădea la venirea lor cu aceeaşi uşurinţă cu care se vor escalada cele ridicate de tine.
Depăşirea lumii nu e mai dificilă decât escaladarea zidului tău minuscul. Căci fiecare miracol e cuprins în miracolul relaţiei tale sfinte, fără această barieră. Miracolele nu au o ordine a dificultăţii, căci sunt toate la fel. Fiecare dintre ele e un blând câştig de partea atracţiei iubirii de la atracţia vinovăţiei. Cum poate să nu se realizeze, oriunde este întreprins? Vinovăţia nu poate ridica bariere reale în calea lui. Şi tot ce pare să stea între tine şi fratele tău trebuie să cadă, datorită atracţiei la care ai răspuns. De la tine, cel ce ai răspuns, cheamă Cel Ce ţi-a răspuns. Casa Lui e în relaţia ta sfântă. Nu încerca să te pui între El şi scopul Lui preasfânt, căci e al tău. Dar lasă-L să extindă încetişor miracolul relaţiei tale la toţi cei cuprinşi în ea, după cum s-a dat.
E o tăcere în Cer, o expectativă fericită, o mică pauză de bucurie venind să îţi confirme sfârşitul călătoriei. Căci Cerul te cunoaşte bine, după cum şi tu cunoşti Cerul. Nicio iluzie nu mai stă acum între fratele tău şi tine. Nu te uita la micul zid de umbre. Soarele s-a ridicat deasupra lui. Cum poate o umbră să te ferească de soare? Aşijderea, nici de lumina în care sfârşesc iluziile nu poţi fi ferit de nişte umbre. Fiecare miracol nu e decât sfârşitul unei iluzii. Cum a fost călătoria, aşa e şi sfârşitul ei.
Şi toate iluziile trebuie să sfârşească în obiectivul adevărului, pe care l-ai acceptat.
Mica dorinţă dementă de-a scăpa de Cel pe Care L-ai poftit să intre şi de-a-L da afară trebuie să provoace conflict. În timp ce priveşti lumea, această mică dorinţă dezrădăcinată, plutind la întâmplare, poate să coboare şi să se aşeze, un pic, asupra oricărui lucru, căci nu are niciun scop acum.
Înainte ca Spiritul Sfânt să intre ca să stea cu tine, ea a părut să aibă un scop colosal: consacrarea ta fixă şi neschimbătoare păcatului şi rezultatelor lui. Acum nu are ţintă şi hoinăreşte la întâmplare, neprovocând decât minuscule întreruperi în atracţia iubirii.
Această scamă de dorinţă - o iluzie infimă, un reziduu microscopic din credinţa în păcat - e tot ce mai rămâne din ce-a părut să fie lumea odinioară. Nu mai e o barieră implacabilă în calea păcii.
Hoinăreala ei fără sens îi face rezultatele să pară mai eratice şi mai imprevizibile decât înainte. Există însă oare ceva mai instabil decât un sistem delirant rigid organizat? Stabilitatea lui aparentă e slăbiciunea lui penetrantă, extinzându-se la toate. Variabilitatea pe care o provoacă acest mic reziduu nu face decât să îi indice rezultatele limitate.
Cât de tare poate fi o mică scamă în faţa straşnicelor aripi ale adevărului? Poate să stopeze zborul unui vultur sau să oprească înaintarea verii? Poate să împiedice efectele soarelui verii asupra unei grădini acoperite de zăpadă? Vezi ce uşor e ridicat acest pufuşor şi ce departe poate fi dus, să nu se mai întoarcă niciodată, şi desparte-te de el cu bucurie, nu cu regret. Căci nu e nimic de capul lui şi nu a însemnat nimic când ai avut mai multă credinţă în protecţia lui. Nu vrei să saluţi mai degrabă soarele verii decât să îţi fixezi privirea asupra unui fulg trecător şi să tremuri la amintirea frigului iernii?

a) Atracţia vinovăţiei

10. Atracţia vinovăţiei produce frica de iubire, căci iubirea nu ar arunca nicio privire asupra vinovăţiei. E în firea iubirii să privească numai adevărul, căci în el se vede pe ea, cea cu care vrea să se unească în sfântă uniune şi desăvârşire. Aşa cum iubirea trebuie să vadă dincolo de frică, tot aşa şi frica trebuie să nu vadă iubirea. Căci iubirea conţine sfârşitul vinovăţiei cu aceeaşi certitudine cu care frica depinde de ea. Iubirea e atrasă numai de iubire. Trecând complet peste vinovăţie, ea nu vede nicio frică. Fiind total lipsită de atac, nu îi poate fi nicio frică. Frica e atrasă de lucrurile pe care iubirea nu le vede, şi fiecare dintre ele crede că nu există ce vede cealaltă dintre ele. Frica priveşte vinovăţia cu aceeaşi devoţiune cu care iubirea se priveşte pe ea. Şi ambele îşi trimit mesagerii, care revin la ele cu mesaje scrise în limba în care au fost trimişi.
Mesagerii iubirii sunt trimişi cu blândeţe şi revin cu mesajele iubirii şi ale blândeţii.
Mesagerilor fricii li se porunceşte aspru să caute vinovăţie şi să păstreze toate fărâmele de rău şi de păcat pe care le pot găsi, nepierzând niciuna sub ameninţarea cu moartea şi aşezându-le respectuos înaintea stăpânului lor. Percepţia nu poate sluji la doi stăpâni, fiecare cerând mesaje despre lucruri diferite, în limbi diferite. Ce alimentează frica, iubirea trece cu vederea. Ce pretinde frica, iubirea nici nu poate vedea. Atracţia cumplită pe care o deţine vinovăţia pentru frică lipseşte total din blânda percepţie a iubirii. Ce vede iubirea nu are înţeles pentru frică şi e de-a dreptul invizibil.
Relaţiile din lumea aceasta rezultă din modul în care e văzută lumea. Iar acesta depinde de sentimentul la care s-a recurs să îi trimită mesagerii să o vadă şi să îţi aducă vorbă despre ce au văzut. Mesagerii fricii sunt antrenaţi prin groază şi tremură când îi cheamă stăpânul lor să îl slujească.
Căci frica e nemiloasă chiar şi cu prietenii ei. Cu un aer vinovat, mesagerii ei pornesc pe furiş într-o avidă căutare a vinovăţiei, căci sunt ţinuţi în frig şi foame, şi i-a înrăit stăpânul lor, care îi lasă să se înfrupte numai din ce îi aduc lui. Nicio fărâmă de vinovăţie nu scapă ochilor lor înfometaţi. Şi, în cumplita căutare a păcatului pe care o întreprind, se aruncă asupra oricărei făpturi pe care o văd şi i-o aduc urlând stăpânului lor, să o devoreze.
Nu trimite în lume aceşti mesageri cumpliţi, să se înfrupte din ea şi să prade realitatea.
Căci îţi vor aduce vorbă despre oase, carne şi piele. Au fost învăţaţi să caute ce este stricăcios şi să revină cu burţile pline de lucruri descompuse şi putrezite. Pentru ei, aceste lucruri sunt frumoase, pentru că par să le potolească cumplitele dureri de foame. Căci îi înnebuneşte durerea fricii şi vor să scape de pedeapsa celui care îi trimite, oferindu-i ce au ei mai drag.
Spiritul Sfânt ţi-a dat mesagerii iubirii să îi trimiţi în locul celor pe care i-ai antrenat prin frică. Ei sunt la fel de dornici să îţi aducă ce au mai drag cum sunt şi ceilalţi. Dacă îi trimiţi pe ei, vor vedea doar ce e frumos şi nevinovat, blând şi bun. Vor fi la fel de atenţi să nu le scape din vedere niciun act de caritate, niciun gest de iertare, niciun suflu de iubire, oricât de mici. Şi se vor întoarce cu toate lucrurile fericite pe care le-au găsit, să le împărtăşească drăgăstos cu tine. Nu te teme de ei. Îţi oferă mântuire. Mesajele lor sunt de siguranţă, căci - în ochii lor - lumea este bună.
Dacă trimiţi doar mesagerii pe care ţi-i dă Spiritul Sfânt, nedorind alte mesaje decât pe ale lor, nu vei mai vedea nicio frică. Lumea va fi transformată sub ochii tăi, curăţată de toată vinovăţia şi presărată fin cu frumuseţe. Lumea nu conţine nicio frică pe care să nu o fi pus tu asupra ei. Şi niciuna pe care să o mai vezi când ceri mesagerilor iubirii să o înlăture din ea. Spiritul Sfânt ţi-a dat mesagerii Lui să îi trimiţi fratelui tău şi să revină la tine cu ce vede iubirea. Ţi-au fost daţi să înlocuiască flămânzii câini ai fricii pe care i-ai trimis în locul lor. Iar ei purced să dea de ştire că frica a luat sfârşit.
Şi iubirea vrea să îţi pună dinainte un ospăţ, pe o masă acoperită cu o pânză imaculată, întinsă într-o grădină liniştită în care nu se aud decât cântece şi duioase şoapte voioase. E un ospăţ în care ţi se cinsteşte relaţia cea sfântă şi la care sunt bine-veniţi toţi ca oaspeţi de onoare. Şi, într-o clipă sfântă, rostesc cu toţii rugăciunea dinaintea mesei, strângându-se cu duioşie în faţa mesei de împărtăşanie. Tot acolo vă voi însoţi şi eu, aşa cum am făgăduit demult şi cum vă mai făgăduiesc. Căci sunt bine-venit în noua ta relaţie. Iar, unde sunt bine-venit, acolo şi sunt.
Sunt bine-venit în starea de graţie, ceea ce înseamnă că m-ai iertat în sfârşit. Căci devenisem simbolul păcatului tău, aşa că a trebuit să mor în locul tău. Pentru eu, păcatul înseamnă moarte, aşa că ispăşirea se realizează prin ucidere. Mântuirea e considerată o modalitate prin care Fiul lui Dumnezeu a fost ucis în locul tău. Şi totuşi, chiar crezi că mi-aş oferi trupul tocmai ţie, preaiubitului meu, când îi cunosc micimea? Sau crezi că te-aş învăţa că trupurile nu ne pot ţine despărţiţi? Al meu nu a fost mai valoros decât al tău, nici mai bun ca mijloc de comunicare a mântuirii, dar nu şi Sursa ei.
Nimeni nu poate muri pentru altul, iar moartea nu ispăşeşte niciun păcat. Dar poţi trăi să arăţi că nu are realitate. Trupul pare să Fie simbolul păcatului cât crezi că îţi poate obţine ceea ce vrei. Cât crezi că îţi poate da plăcere, vei crede că îţi poate aduce şi durere. Să crezi că poţi fi satisfăcut şi fericit cu atâta de puţin înseamnă să îţi faci rău; iar a limita fericirea pe care vrei să o ai înseamnă a recurge la durere să îţi umple rezerva precară şi să îţi desăvârşească viaţa. Iată desăvârşirea, după cum o vede eul. Căci vinovăţia se strecoară acolo unde fericirea a fost înlăturată, şi o înlocuieşte. Împărtăşania, sau comuniunea, e un alt tip de desăvârşire, care trece dincolo de vinovăţie, pentru că trece dincolo de trup.

B. Al doilea obstacol: Credinţa că trupul este valoros pentru ce oferă

Am spus că pacea trebuie să escaladeze mai întâi obstacolul dorinţei tale de-a scăpa de ea. Acolo unde domină atracţia vinovăţiei, pacea nu e dorită. Al doilea obstacol peste care trebuie să se reverse pacea, şi strâns legat de primul, e credinţa că trupul este valoros pentru ce oferă. Căci aici atracţia vinovăţiei se manifestă în trup şi se vede în acesta.
Iată valoarea de care crezi că te-ar văduvi pacea. Iată de ce anume crezi că te-ar lipsi, lăsându-te fără niciun adăpost. Şi iată pentru ce refuzi un adăpost păcii. Simţi că ai face un "sacrificiu" prea mare, că ţi s-ar cere prea mult. E oare un sacrificiu sau o eliberare? Oare ce ţi-a dat trupul să îţi justifice credinţa bizară că mântuirea s-ar afla în el? Chiar nu vezi că asta e credinţa în moarte? Iată punctul focal al perceperii Ispăşirii ca omor. Iată sursa ideii că iubirea e frică.
Mesagerii Spiritului Sfânt sunt trimişi departe, dincolo de trup, chemând mintea să se unească într-o sfântă comuniune şi să îşi găsească pacea. Acesta e mesajul pe care l-au primit de la mine pentru tine. Numai mesagerii fricii văd trupul, căci ei caută ceea ce poate suferi. E oare un sacrificiu să fii scos din ce poate suferi? Spiritul Sfânt nu îţi cere să sacrifici speranţa plăcerii trupeşti; trupul nu oferă o asemenea speranţă. Dar nici nu îţi poate aduce frica durerii. Durerea e singurul "sacrificiu" pe care ţi-l cere Spiritul Sfânt şi pe aceasta vrea să o înlăture.
Pacea se extinde din tine doar la etern şi se propagă de la eternul din tine. Ea se revarsă peste toate celelalte. Al doilea obstacol nu e mai solid decât primul. Căci nu vrei nici să scapi de pace, nici să o limitezi. Ce sunt aceste obstacole pe care le ridici între pace şi înaintarea ei decât nişte bariere pe care le pui între voia ta şi împlinirea ei? Vrei comuniune, nu ospăţul fricii. Vrei mântuire, nu durerea vinovăţiei. Şi vrei ca Tatăl tău, şi nu un cocoloş de humă, să fie casa ta. În relaţia ta sfântă e Fiul Tatălui tău. El nu şi-a pierdut comuniunea cu El, nici cu el însuşi. Când ai consimţit să te uneşti cu fratele tău, ai recunoscut că aşa şi este. Asta nu are cost, ci are scutire de cost.
Ai plătit foarte scump pentru iluziile tale, dar nimic din ce ai obţinut astfel nu ţi-a adus pace. Oare nu te bucuri că Cerul nu poate fi sacrificat şi că nu ţi se poate cere sacrificiu? Nu ne poţi împiedica unirea cu niciun obstacol, căci sunt deja în relaţia ta sfântă. Vom escalada împreună toate obstacolele, căci stăm în interiorul, şi nu în exteriorul, porţilor. Cât de uşor se deschid porţile din interior, să lase pacea să intre, să binecuvânteze lumea obosită! Poate oare să ne fie greu să trecem de bariere împreună, când te-ai unit cu nelimitatul? Sfârşitul vinovăţiei e în mâinile tale să îl dai. Chiar vrei să te opreşti acum să cauţi vinovăţia în fratele tău?
Lasă-mă să îţi fiu simbolul sfârşitului vinovăţiei şi vezi-ţi fratele cum m-ai vedea pe mine.
Iartă-mi toate păcatele pe care crezi că le-a comis Fiul lui Dumnezeu. Şi, în lumina iertării tale, el îşi va aminti cine este şi va uita ce nu a fost nicicând. Îţi cer iertare, căci - dacă tu eşti vinovat - vinovat trebuie să fiu şi eu. Dar, dacă eu am surmontat vinovăţia şi am depăşit lumea, tu ai fost cu mine. Vrei să vezi în mine simbolul vinovăţiei sau al sfârşitului vinovăţiei, amintindu-ţi că ce însemn eu pentru tine vei vedea în tine însuţi?
Din relaţia ta sfântă, adevărul proclamă adevărul şi iubirea se vede pe ea. Mântuirea se revarsă din străfundul casei pe care ne-ai oferit-o Tatălui meu şi mie. Şi stăm împreună în ea, în comuniunea tihnită în care sunt uniţi Tatăl şi Fiul. O, veniţi preacredincioşilor la sfânta unire a Tatălui şi Fiului în voi! Şi nu te feri de ce ţi se oferă cu recunoştinţă pentru că i-ai dat păcii casa ei în Cer. Trimite lumii întregi mesajul voios că vinovăţia s-a sfârşit, şi toată lumea va răspunde. Gândeşte-te la fericirea ta când iţi oferă fiecare mărturia că păcatul s-a sfârşit, şi îţi arată că puterea acestuia a dispărut pe veci.
Unde poate fi vinovăţia, când a dispărut credinţa în păcat? Şi unde e moartea, când nu i se mai aude marele pledant?
Iartă-mi iluziile tale şi eliberează-mă de pedeapsă pentru ce nu am făcut. Aşa vei învăţa libertatea pe care am predat-o: predând-o fratelui tău şi eliberându-mă astfel pe mine. Sunt în relaţia ta sfântă, dar vrei să mă închizi în spatele obstacolelor pe care le ridici în calea libertăţii şi să îmi blochezi accesul la tine. Dar nu e posibil să Îl ţii pe dinafară pe Cel Ce e deja înăuntru. Şi în El e posibil ca propria noastră comuniune, unde suntem uniţi deja, să devină punctul focal al noii percepţii ce va aduce lumină lumii întregi, cuprinse în tine.

a) Atracţia durerii

Micul tău rol e doar acela de a-I da Spiritului Sfânt toată ideea de sacrificiu. Şi de-a accepta pacea pe care o dă El în schimb, fără limitele ce i-ar înfrâna extinderea şi ar limita astfel măsura în care o conştientizezi. Căci ce dă El trebuie extins, dacă vrei să ai puterea ei nelimitată şi să o foloseşti la eliberarea Fiului lui Dumnezeu. Nu de ea vrei să scapi; şi, având-o, nu o poţi limita. Dacă pacea e fără adăpost, tot aşa eşti şi tu; tot aşa sunt şi eu. Iar Cel Ce este adăpostul nostru e fără adăpost alăturea de noi. Asta vrei? Vrei să fii de-a pururi un hoinar în căutarea păcii? Vrei să îţi investeşti speranţa păcii şi a fericirii în ceva ce trebuie să dea greş?
Credinţa în etern se justifică întotdeauna pentru că eternul este veşnic bun, de o răbdare infinită şi extrem de iubitor. Te va accepta total şi îţi va dărui pace. Dar te poate uni numai cu ce are deja pace în tine, nemuritor ca el. Trupul nu îţi poate aduce nici pace, nici agitaţie; nici bucurie, nici durere. E un mijloc, nu un scop. Nu are scop în sine, ci doar ce i se dă. Trupul va părea să fie orice e un mijloc de-a atinge ţelul pe care i-l atribui. Numai mintea poate fixa un scop şi numai ea poate să vadă mijlocul de a-l atinge, putându-i justifica întrebuinţarea. Pacea şi vinovăţia sunt amândouă condiţii ale minţii, de atins. Iar condiţiile acestea sunt locaşul simţământului ce le stârneşte şi este, aşadar, compatibil cu ele.
Gândeşte-te însă care e compatibilă cu tine. Iată-ţi alegerea, şi e liberă. Dar tot ce stă în ea va veni cu ea, şi ce crezi că eşti nu poate fi separat de ea niciodată. Trupul e marele trădător aparent al credinţei. În el stau deziluzia şi seminţele necredinţei, dar numai dacă îi ceri ce nu îţi poate da. Poate oare greşeala ta să fie un motiv întemeiat de depresie şi deziluzie, şi un motiv să ataci răzbunător ce crezi că ţi-a înşelat aşteptările? Nu îţi folosi greşeala să îţi justifici necredinţa. Nu ai păcătuit, ci te-ai înşelat cu privire la ce e credincios. Iar corecţia greşelii tale îţi va da motiv de credinţă.
E imposibil să cauţi plăcere prin trup şi să nu găseşti durere. E esenţial să se înţeleagă relaţia aceasta, căci e una pe care eul o ia ca dovadă de păcat. De fapt, nu e deloc punitivă. E doar rezultatul inevitabil al faptului că te-ai echivalat cu trupul, fapt ce invită la durere. Căci invită frica să intre şi să devină scopul tău. Atracţia vinovăţiei trebuie să intre cu ea, şi tot ce i se dictează trupului prin frică e, de aceea, dureros. El va împărtăşi durerea tuturor iluziilor, şi iluzia plăcerii va fi aceeaşi ca durerea.
Nu e ceva inevitabil? La ordinele fricii, trupul va urmări vinovăţia, slujindu-şi stăpânul a cărui atracţie pentru vinovăţie menţine întreaga iluzie a existenţei lui. Asta deci e atracţia durerii.
Stăpânit de percepţia aceasta, trupul devine slujitorul durerii, căutând-o ascultător şi supunându-se ideii că durerea e plăcere. Asta e ideea ce stă la baza grelei investiţii pe care o face eul în trup. Şi asta e relaţia dementă pe care o ţine ascunsă, deşi din asta se hrăneşte. Pe tine te învaţă că plăcerea trupului e fericire. Dar, în sinea lui, şopteşte: "E moarte".
De ce trebuie trupul să fie ceva pentru tine? Sigur, nu e făcut din ceva preţios. Şi, tot la fel de sigur, nu are simţire. Îţi transmite senzaţiile pe care le vrei. Ca orice mijloc de comunicare, trupul primeşte şi trimite mesajele ce i se dau. El nu simte nimic pentru ele. Toată simţirea cu care sunt investite e dată de expeditor şi de destinatar. Atât eul, cât şi Spiritul Sfânt recunosc asta şi recunosc, deopotrivă, că aici expeditorul şi destinatarul sunt unul şi acelaşi. Spiritul Sfânt ţi-o spune cu bucurie.
Eul ţi-o ascunde, căci vrea să te ţină inconştient de asta. Cine ar mai trimite mesaje de ură şi atac dacă ar înţelege că şi le trimite lui însuşi? Cine s-ar mai acuza, s-ar mai învinui şi s-ar mai condamna?
Mesajele eului se trimit întotdeauna în afara ta, în speranţa că altcineva decât tine va avea de suferit de pe urma mesajului tău de atac şi vinovăţie. Şi, chiar dacă suferi şi tu, altcineva va suferi mai tare. Marele amăgitor recunoaşte că nu e aşa, dar - ca "duşman" al păcii - te îndeamnă să trimiţi toate mesajele de ură pe care le ai şi să te eliberezi. Şi, ca să te convingă că se poate, îi cere trupului să caute durere într-un atac asupra altuia, numind-o plăcere şi oferindu-ţi-o ca eliberare de atac.
Nu îi asculta nebunia şi nu crede că imposibilul e adevărat. Nu uita că eul a consacrat trupul obiectivului păcatului şi că îşi pune în el toată încrederea că poate fi realizat. Triştii lui discipoli elogiază trupul încontinuu, celebrând solemn domnia eului. Niciunul dintre ei nu poate să nu creadă că, cedând atracţiei vinovăţiei, va reuşi să scape de durere. Niciunul dintre ei nu poate să nu se considere una cu trupul, ceva fără de care ar muri; şi totuşi, ceva în care propria lui moarte e tot atât de inevitabilă.
Discipolilor eului nu le e dat să îşi dea seama că s-au consacrat morţii. Libertatea le este oferită, dar nu au acceptat-o, iar ce e oferit trebuie să fie şi primit, pentru a fi un lucru dat cu adevărat.
Căci şi Spiritul Sfânt e tot un mijloc de comunicare, primind mesaje de la Tată şi oferindu-le Fiului. Ca eul, Spiritul Sfânt e şi expeditor, şi destinatar. Căci ce se trimite prin El revine la El, căutându-se pe parcurs şi găsind ce caută. Aşa găseşte eul moartea pe care el o caută, înapoindu-ţi-o.

C. Al treilea obstacol: Atracţia morţii

Ţie şi fratelui tău, în a căror relaţie specială a intrat Spiritul Sfânt, vă e dat să eliberaţi şi să fiţi eliberaţi de consacrarea voastră morţii. Căci vi s-a oferit şi aţi acceptat. Dar trebuie să mai învăţaţi ceva despre această devoţiune ciudată, căci cuprinde al treilea obstacol peste care trebuie să se reverse pacea. Nimeni nu poate muri dacă nu alege să moară. Ce pare a fi frica de moarte e de fapt atracţia ei. Vinovăţia este şi ea un lucru temut şi de temut. Dar nu are putere decât asupra celor care sunt atraşi de ea şi o caută. La fel e şi cu moartea. Făcută de eu, ea îşi aruncă umbra întunecată asupra tuturor făpturilor, pentru că eul e "duşmanul" vieţii.
Şi totuşi, o umbră nu poate ucide. Ce e o umbră pentru vii? Ei trec de ea şi ea dispare.
Dar cum rămâne cu cei a căror consacrare e să nu trăiască; corul de bocitoare al eului, "păcătoşii" în straie negre ce se îndepărtează tot mai mult de viaţă, târându-se din greu, trăgându-şi lanţurile după ei, într-un marş greoi în cinstea cumplitului lor stăpân, domnul morţii? Atinge-l pe oricare dintre ei cu mâinile blânde ale iertării şi vezi cum îi cad lanţurile, odată cu ale tale. Uită-te cum îşi aruncă straiele negre pe care le-a purtat la propria-i înmormântare şi auzi-l cum râde de moarte. De sentinţa pe care i- o dă păcatul poate să scape prin iertarea ta. Asta nu e aroganţă. Ci Voia iui Dumnezeu. Oare ce ţi-e cu neputinţă - ţie, care ai ales Voia Lui să fie a ta? Ce e moartea pentru tine? Nu te-ai consacrat morţii, nici stăpânului ei. Când ai acceptat scopul Spiritului Sfânt în locul scopului eului, ai renunţat la moarte, schimbând-o cu viaţa. Ştim că o idee nu îşi părăseşte sursa. Iar moartea e rezultatul gândului pe care îl numim eu, cu aceeaşi certitudine cu care viaţa e rezultatul Gândului lui Dumnezeu.

a) Trupul nestricăcios

3. Din eu au venit păcatul şi vinovăţia şi moartea, în opoziţie cu viaţa, cu inocenţa şi cu Voia lui Dumnezeu Însuşi. Unde se poate găsi o asemenea opoziţie, dacă nu în minţile bolnave ale celor demenţi, consacraţi nebuniei şi îndreptaţi împotriva păcii Cerului? Un lucru e sigur: Dumnezeu, Care nu a creat nici păcatul, nici moartea, nu te vrea legat de ele. El nu ştie nici de păcat, nici de rezultatele lui.
Figurile înfăşurate în linţoliu din cortegiul funerar nu defilează în cinstea Creatorului lor, a Cărui Voie e ca ele să trăiască. Ele nu Îi urmează Voia, ci i se opun.
Şi ce e trupul înveşmântat în negru pe care vor să îl îngroape? Un trup pe care l-au consacrat morţii, un simbol al stricăciunii, un sacrificiu adus păcatului, oferit păcatului să se înfrupte din el ca să rămână viu; un lucru condamnat, osândit de propriul lui zămislitor şi jelit de fiecare bocitor ce se consideră una cu el. Tu, care crezi că l-ai condamnat pe Fiul lui Dumnezeu la aşa ceva, eşti arogant.
Dar tu, care îl eliberezi, nu faci decât să cinsteşti Voia Creatorului său. Aroganţa păcatului, mândria vinovăţiei, mormântul separării, toate fac parte din nerecunoscuta ta consacrare morţii. Sclipiciul de vinovăţie cu care ai acoperit trupul îl va ucide. Căci eul ucide ce iubeşte, din cauză că i s-a supus. Dar, ce nu i se supune, eul nu poate să ucidă.
Ai o altă consacrare care ţine trupul perfect şi nestricăcios cât e util scopului tău sfânt.
Trupul nu moare, după cum nu poate nici să simtă. El nu face nimic. Trupul în sine nu e nici stricăcios, nici nestricăcios. E chiar nimic. E rezultatul unei mici idei smintite ce poate fi corectată: ideea de stricăciune. Căci Dumnezeu a răspuns acestei idei demente cu a Lui: un Răspuns care nu L-a părăsit şi care aduce, de aceea, Creatorul în conştienţa fiecărei minţi ce I-a auzit Răspunsul şi L-a acceptat.
Ţie, care te-ai consacrat nestricăciunii, ţi s-a dat - prin acceptarea ta - puterea de-a elibera de stricăciune. Cum ţi s-ar putea preda mai bine primul şi cel mai important principiu dintr-un curs de miracole decât arătându-ţi că cel care pare cel mai greu poate fi realizat primul? Trupul poate doar să servească scopului tău. Aşa cum îl priveşti, aşa va părea să fie. Moartea, dacă ar fi adevărată, ar fi sistarea finală şi completă a comunicării, un lucru care e obiectivul eului.
Cei ce se tem de moarte nu văd cât de des şi cât de tare o cheamă, cerându-i să vină să îi scape de comunicare. Căci moartea e considerată o siguranţă, marea şi întunecata mântuitoare de lumina adevărului, răspunsul la Răspuns, reducătoarea la tăcere a Vocii care vorbeşte pentru Dumnezeu. Retragerea în moarte însă nu pune capăt conflictului. Capăt îi pune numai Răspunsul lui Dumnezeu. Obstacolul pretinsei tale iubiri de moarte, peste care trebuie să se reverse pacea, pare să fie foarte mare. Căci în el se ascund toate secretele eului, toate bizarele lui tertipuri de-a induce în eroare, toate ideile lui nesănătoase şi straniile lui fantezii. Iată capătul final al unirii, triumful facerii eului asupra creaţiei, victoria neînsufleţirii asupra Vieţii Înseşi.
Sub chenarul prăfuit al lumii lui distorsionate, eul vrea să îl întindă pe Fiul lui Dumnezeu, ucis din ordinele eului, dovadă - prin ruina lui - că Dumnezeu Însuşi e neputincios în faţa străşniciei eului, incapabil să ferească viaţa pe care a creat-o de cruda dorinţă a eului de a ucide. Fratele meu, copilul Tatălui nostru, ăsta e doar un vis al morţii. Nu există nici înmormântare, nici altare întunecate, nici porunci cumplite, nici scrântite ritualuri de condamnare la care să te ducă trupul. Nu cere să scapi de el. Eliberează-l însă de ordinele nemiloase şi neînduplecate pe care i le-ai dat şi iartă-i ce i-ai ordonat să facă. În exaltarea lui, i-ai poruncit să moară, căci numai moartea ar putea să învingă viaţa. Şi ce altceva decât demenţa ar putea să vadă înfrângerea lui Dumnezeu şi să o considere reală?
Frica de moarte va trece pe măsură ce ademenirea ei va ceda în faţa adevăratei atracţii a iubirii. Sfârşitul păcatului, care se cuibăreşte liniştit în siguranţa relaţiei tale, protejat de unirea ta cu fratele tău, şi gata să crească şi să devină o forţă colosală pentru Dumnezeu, e foarte aproape. Faza incipientă a mântuirii e păzită cu atenţie de iubire, ferită de fiece gând ce vrea să o atace şi pregătită în linişte să împlinească sarcina colosală pentru care ţi s-a dat. Scopul tău nou-născut e hrănit de îngeri, îngrijit de Spiritul Sfânt şi ocrotit de Dumnezeu Însuşi. Nu are nevoie de ocrotirea ta: e al tău. Căci nu are moarte şi sfârşitul morţii stă în el.
Ce pericol îi poate asalta pe inocenţi? Ce poate să îi atace pe nevinovaţi? Ce frică se poate strecura să tulbure pacea nepăcătoşeniei? Ce ţi s-a dat, chiar de e încă în faşă, comunică pe deplin cu Dumnezeu şi cu tine. În mâinile lui micuţe, ţine în deplină siguranţă - şi îţi întinde - fiece miracol pe care îl vei înfăptui. Miracolul vieţii nu are vârstă, fiind născut în timp, dar hrănit în veşnicie.
Priveşte acest prunc, căruia i-ai dat un loc de odihnă prin faptul că ţi-ai iertat fratele, şi vezi în el Voia lui Dumnezeu. Aici renaşte pruncul din Betleem. Şi cine îl adăposteşte îl va urma, nu pe cruce, ci întru înviere şi viaţă.
Când ţi se pare ceva o sursă de frică, când eşti îngrozit de situaţii ce îţi fac trupul să tremure şi să fie cuprins de sudoarea rece a fricii, ţine minte că motivul e întotdeauna unul singur: eul l- a perceput ca simbol al fricii, un semn al păcatului şi al morţii. Ţine minte, atunci, că nici semnul, nici simbolul nu trebuie confundate cu sursa, căci ele trebuie să reprezinte altceva, diferit de ele. Înţelesul lor nu se poate găsi în ele, dar trebuie căutat în ce reprezintă ele. Şi pot să însemne, de aceea, totul sau nimic, potrivit adevărului sau falsităţii ideii pe care o reflectă. Confruntat cu o asemenea incertitudine aparentă în privinţa înţelesului, nu îl judeca. Adu-ţi aminte de Prezenţa sfântă a Celui Care ţi s-a dat să fie Sursa judecăţii. Dă-I Lui să îl judece pentru tine şi spune:

Ia-l de la mine şi priveşte-l, judecându-l pentru mine.
Să nu îl văd ca semn al păcatului şi al morţii, şi nici să nu îl folosesc pentru distrugere.
Învaţă-mă cum să nu fac din el un obstacol în calea păcii, ci să Te las să îl foloseşti pentru mine, pentru a înlesni venirea ei.

D. Al patrulea obstacol: Frica de Dumnezeu

1. Ce ai vedea fără frica de moarte? Ce ai simţi şi ce ai gândi dacă moartea nu ar deţine nicio atracţie pentru tine? Pur şi simplu, ţi-ai aduce aminte de Tatăl tău. Ţi-ai aduce aminte de Creatorul vieţii, Sursa a tot ce trăieşte, Tatăl universului şi al universului de universuri, şi a tot ce se află chiar dincolo de ele. Iar, când îţi mijeşte în minte această amintire, pacea mai trebuie să escaladeze un ultim obstacol, după care mântuirea e completă, şi Fiul lui Dumnezeu e redat complet sănătăţii mintale. Căci aici chiar se sfârşeşte lumea ta.
Al patrulea obstacol de escaladat atârnă ca un văl greu peste faţa lui Cristos. Dar, când Îşi va ridica faţa de după el, strălucind de bucurie pentru că Se află în Iubirea Tatălui Său, pacea va da uşor vălul la o parte şi va fugi în întâmpinarea Lui, să se unească, în sfârşit, cu El. Căci acest văl întunecat - ce pare să facă, din faţa lui Cristos, ceva aidoma feţei unui lepros şi, din Razele aprinse ale Iubirii Tatălui Său ce Îi luminează faţa de slavă, ceva asemănător unor şuvoaie de sânge - păleşte în lumina învăpăiată din spatele lui, când dispare frica morţii.
Iată vălul cel mai întunecat, susţinut de credinţa în moarte şi protejat de atracţia ei.
Consacrarea ta morţii şi suveranităţii ei nu e decât un jurământ solemn, făgăduinţa făcută eului în secret să nu ridici acest văl niciodată, să nu te apropii de el, nici măcar să nu bănuieşti că există. Iată pactul secret încheiat cu eul, să ţii şters şi veşnic neamintit ce se află în spatele acestui văl. Iată făgăduinţa pe care ai făcut-o să nu laşi niciodată unirea să te scoată din separare; marea amnezie în care amintirea lui Dumnezeu pare complet uitată; scindarea Sinelui tău de tine; - frica de Dumnezeu, ultimul pas în disocierea ta.
Vezi cum pare să te "mântuiască" credinţa în moarte. Căci, dacă ea ar dispărea, de ce-ai putea să te mai temi decât de viaţă? Atracţia morţii e cea care face viaţa să pară urâtă, crudă şi tiranică. Nu te temi de moarte mai mult decât te temi de eu. Aceştia sunt prietenii pe care ţi i-ai ales.
Căci, în alianţa ta secretă cu aceştia, ai fost de acord să nu laşi să se ridice niciodată frica de Dumnezeu, ca să poţi vedea faţa lui Cristos şi să te uneşti cu El în Tatăl Său.
Fiece obstacol peste care trebuie să se reverse pacea se escaladează în acelaşi fel: teama care l-a făcut să apară cedează în faţa iubirii din spatele lui, aşa că teama dispare. La fel e şi cu acesta.
Dorinţa de-a te debarasa de pace şi de-a izgoni Spiritul Sfânt din tine păleşte în prezenţa recunoaşterii liniştite că Îl iubeşti. Exaltarea trupului e abandonată în favoarea spiritului, pe care îl iubeşti cum nu ţi-ai putea iubi trupul niciodată. Iar ademenirea morţii se pierde pentru totdeauna când se stârneşte atracţia iubirii şi te cheamă. Din spatele fiecărui obstacol ridicat în calea iubirii, te-a chemat Iubirea Însăşi. Şi fiecare dintre ele s-a escaladat prin puterea atracţiei exercitate de ce se află în spate. Faptul că ai vrut să ai parte de frică a părut să le ţină în loc. Dar, când ai auzit Vocea Iubirii din spatele lor, ai răspuns şi ele au dispărut.
Iar acum stai îngrozit în faţa acelui ceva pe care ai jurat să nu îl priveşti niciodată. Îţi ţii ochii plecaţi, amintindu-ţi făgăduinţa făcută "prietenilor" tăi. "Frumuseţea" păcatului, ademenirea delicată a vinovăţiei, "sfântul" chip de ceară al morţii şi frica de răzbunarea eului, pe care te-ai jurat cu sânge să nu îl părăseşti, se ridică toate şi te imploră să nu îţi ridici ochii. Căci realizezi că, dacă te-ai uita şi ai lăsa să se ridice vălul, ele ar dispărea pentru totdeauna. Toţi "prietenii" tăi, toţi "protectorii" tăi şi "casa" ta vor dispărea. Şi nu îţi vei aminti nimic din ce îţi aminteşti acuma.
Îţi pare că lumea te va abandona cu desăvârşire dacă ţi-ai ridica ochii. Dar nu se va întâmpla altceva decât că vei lăsa lumea pentru totdeauna. Aşa se restabileşte voia ta. Priveşte-o cu ochii deschişi, şi nu vei mai crede niciodată că eşti la mila unor lucruri ce te depăşesc, a unor forţe pe care nu le poţi controla şi a unor gânduri care îţi vin în ciuda voii tale. Este voia ta să o priveşti. Nicio dorinţă nebună, niciun impuls trivial de-a uita din nou, niciun junghi de frică, şi nici sudoarea rece a morţii aparente nu se pot împotrivi voii tale. Căci ce te atrage din spatele vălului e şi în străfundul tău, formând un tot unitar, neseparat şi complet.

a) Ridicarea vălului

Nu uita că aţi ajuns până aici împreună, tu şi fratele tău. Cu siguranţă, nu eul v-a condus până aici. Niciun obstacol ridicat în calea păcii nu poate fi escaladat cu ajutorul lui. El nu îşi dezvăluie secretele, nici nu îţi cere să le priveşti şi să treci de ele. Nu vrea să îi vezi slăbiciunea şi să înveţi că nu are puterea să te ferească de adevăr. Călăuza Care te-a adus aici rămâne cu tine şi, când îţi ridici ochii, vei fi gata să priveşti groaza fără nicio frică. Dar ridică-ţi ochii, mai întâi, şi priveşte-ţi fratele cu o inocenţă născută din iertarea totală a iluziilor lui, cu ochii credinţei care nu le vede.
Nimeni nu poate privi fără groază frica de Dumnezeu, dacă nu a acceptat Ispăşirea şi nu a învăţat că iluziile nu sunt reale. Nimeni nu poate sta singur înaintea acestui obstacol, căci nu ar fi putut ajunge până aici dacă nu ar fi mers alături de fratele său. Şi nimeni nu ar îndrăzni să o privească fără să îşi poarte în inimă iertarea deplină a fratelui său. Stai aici puţin şi nu tremura. Vei fi gata. Să ne unim într-o clipă sfântă, aici, în acest loc în care te-a condus scopul, dat într-o clipă sfântă. Şi să ne unim în credinţa că Cel Ce ne-a adus aicea împreună îţi va oferi inocenţa de care ai nevoie, şi că o vei accepta pentru iubirea mea şi a Lui.
Nu e posibil să priveşti asta prea devreme. Acesta e locul la care trebuie să ajungă fiecare când e gata. Odată ce şi-a găsit fratele, este gata. Dar nu e suficient doar să ajungi la locul acesta. O călătorie fără scop rămâne fără înţeles şi pare să nu aibă sens nici când s-a încheiat. Cum poţi să ştii că s-a încheiat dacă nu îţi dai seama că şi-a atins scopul? Aici, cu sfârşitul călătoriei în faţă, îi vezi scopul. Şi, tot aici, alegi dacă să îl priveşti sau să o iei mai departe, doar ca să revii şi să alegi din nou.
Ca să priveşti frica de Dumnezeu, ai nevoie de ceva pregătire. Numai cei sănătoşi la minte pot privi demenţa curată şi nebunia de legat cu milă şi compasiune, însă fără frică. Căci pare înfricoşătoare numai dacă o împărtăşesc, iar tu o împărtăşeşti cât timp nu îţi priveşti fratele cu desăvârşită credinţă, tandreţe şi iubire. Înaintea iertării depline continui să fii neiertător. Te temi de Dumnezeu pentru că te temi de fratele tău. De cei pe care nu îi ierţi, te temi. Şi nimeni nu ajunge la iubire cu frica alături.
Aproapele acesta mai pare încă un străin. Nu îl cunoşti, şi interpretarea pe care i-o dai te înspăimântă. Şi, ca să ţii nevătămat ce pari a fi tu, îl tot ataci. În mâinile lui însă e mântuirea ta. Îi vezi nebunia, pe care o urăşti pentru că o împărtăşeşti. Şi toată mila şi iertarea care ar vindeca-o cedează în faţa fricii. Frate, ai nevoie de iertarea acordată fratelui tău, căci veţi împărtăşi împreună nebunia sau Cerul. Şi vă veţi ridica ochii, cu credinţă, împreună sau deloc.
Alături de tine stă cel ce îţi întinde cupa Ispăşirii, căci Spiritul Sfânt este în el. Vrei să îi pui la socoteală păcatele sau să accepţi darul pe care ţi-l face? Acest dătător de mântuire ţi-e prieten sau duşman? Alege ce e, amintindu-ţi că vei primi de la el după cum ai ales. Are în el puterea să îţi ierte păcatul, după cum ai tu pentru el. Niciunul dintre voi nu şi-o poate da numai lui. Şi totuşi, mântuitorul vostru stă alături de fiecare dintre voi. Lasă-l să fie ce e, şi nu căuta să faci din iubire un duşman.
Priveşte-ţi Prietenul, Cristosul Care îţi stă alături! Cât e de frumos şi de sfânt! Ai crezut că a păcătuit pentru că ai aruncat asupra Lui vălul păcatului, să îi ascunzi frumuseţea. Dar El tot îţi mai oferă iertare, ca să Îi împărtăşeşti Sfinţenia. Acest "duşman", acest "străin" continuă să îţi ofere mântuire ca Prieten al Lui. "Duşmanii" lui Cristos, adoratorii păcatului, nu ştiu pe Cine atacă.
Acesta e fratele tău, răstignit de păcat şi dornic să fie eliberat de durere. Nu vrei să îi oferi iertare, când numai el ţi-o poate oferi? În schimbul izbăvirii lui, el ţi-o va da pe a ta, cu aceeaşi certitudine cu care Dumnezeu a creat fiece făptură şi o iubeşte. Şi ţi-o va da cu adevărat, căci va fi deopotrivă oferită şi primită. Nu există har ceresc pe care să nu i-l poţi oferi fratelui tău şi pe care să nu îl poţi primi de la preasfântul tău Prieten. Nu îl lăsa să nu ţi-l dea, căci - primindu-l - i-l oferi tocmai lui.
Iar el va primi de la tine ce ai primit tu de la el. Izbăvirea ţi s-a dat să o dai fratelui tău şi să o primeşti astfel. Cel pe care îl ierţi e liber, şi ce dai, împărtăşeşti. Iartă păcatele pe care fratele tău crede că le-a comis şi toată vinovăţia pe care crezi că o vezi în el.
Aici e locul sfânt al învierii, la care revenim; la care ne vom întoarce până se înfăptuieşte şi se primeşte izbăvirea. Gândeşte-te cine e fratele tău înainte de a-l condamna. Şi acordă-I mulţumiri lui Dumnezeu că fratele tău e sfânt şi că i s-a dat darul sfinţeniei pentru tine. Alătură-i-te bucuros şi înlătură toate urmele de vinovăţie din mintea lui tulburată şi torturată. Ajută-l să ridice povara grea a păcatului pe care i-ai pus-o în spinare şi pe care a acceptat-o ca a lui, şi dă-i-o jos cu uşurinţă, râzând cu voioşie. Nu i-o apăsa pe frunte ca pe nişte spini, nici nu îl ţintui de ea, neizbăvit şi deznădăjduit.
Dă-i credinţă fratelui tău, căci credinţa şi nădejdea şi mila sunt ale tale să le dai. Darul se dă în mâinile ce dau. Priveşte-ţi fratele şi vezi în el darul lui Dumnezeu pe care vrei să îl primeşti. Se apropie Paştele, timpul învierii. Să ne acordăm izbăvire unul altuia şi să o împărtăşim, ca să ne ridicăm uniţi în înviere, nu separaţi în moarte. Priveşte darul libertăţii pe care I l-am dat Spiritului Sfânt pentru tine. Şi fiţi liberi împreună, tu şi fratele tău, oferindu-I Spiritului Sfânt acelaşi dar. Şi, dându-l, primiţi-l de la El în schimbul celui pe care l-aţi dat. El ne conduce pe amândoi, pe tine şi pe mine laolaltă, ca să ne întâlnim aici, în acest loc sfânt, şi să luăm aceeaşi decizie.
Eliberează-ţi fratele aici, cum te-am eliberat şi eu. Dă-i acelaşi dar şi nu îl privi cu niciun fel de condamnare. Vezi-l la fel de nevinovat cum te văd şi eu, şi trece-i cu vederea păcatele pe care crede că şi le vede. Oferă-i libertate şi eliberare deplină de păcat, aici, în grădina agoniei şi morţii aparente. Aşa vom pregăti împreună calea ce duce la învierea Fiului lui Dumnezeu, şi îl vom lăsa să reînvie la amintirea bucuroasă a Tatălui său, Care nu ştie de păcat, nici de moarte, ci numai de viaţă veşnică.
Vom dispărea împreună în Prezenţa din spatele vălului, nu să ne pierdem, ci ca să fim găsiţi; nu ca să fim văzuţi, ci cunoscuţi. Şi, cunoscând, nimic din planul mântuirii stabilit de Dumnezeu nu va rămâne nefăcut. Iată scopul călătoriei, fără de care călătoria e lipsită de înţeles. Iată pacea lui Dumnezeu, pe care El ţi-a dat-o veşnic. Iată odihna şi tihna pe care le cauţi, motivul călătoriei de la bun început. Cerul e darul pe care i-l datorezi fratelui tău, datoria de recunoştinţă pe care i-o oferi Fiului lui Dumnezeu drept mulţumire pentru ce este şi pentru ce l-a creat să fie Tatăl său.
Gândeşte-te atent cum vrei să îl vezi pe dătătorul acestui dar, căci, cum îl vezi pe el, aşa o să îţi pară şi darul. După cum e văzut ca dătător fie de vinovăţie, fie de mântuire, tot aşa i se va vedea şi i se va primi şi darul. Răstigniţii dau durere, pentru sunt cuprinşi de durere. Dar izbăviţii dau bucurie, pentru că au fost vindecaţi de durere. Fiecare dă după cum primeşte, dar trebuie să aleagă ce va primi. Şi va recunoaşte ce a ales după cum dă şi după cum i se dă. Şi nu îi este dat niciunui lucru din iad sau din Cer să îi perturbe hotărârea.
Ai ajuns până aici pentru că ai ales călătoria. Nimeni nu se apucă de un lucru pe care îl consideră lipsit de înţeles. Lucrul în care ţi-ai pus credinţa continuă să fie credincios şi te păzeşte cu o credinţă atât de blândă, dar atât de tare, încât te va ridica dincolo de văl şi îl va pune pe Fiul lui Dumnezeu la loc sigur, în protecţia neîndoielnică a Tatălui său. Iată singurul scop ce dă acestei lumi - şi lungii călătorii prin această lume - tot înţelesul pe care îl conţin. Dincolo de acesta, ele nu au niciun înţeles. Tu şi fratele tău staţi împreună, tot neconvinşi că au un scop. Dar vă e dat să vedeţi acest scop în sfântul vostru Prieten şi să îl recunoaşteţi ca propriul vostru scop.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Dobândirea Păcii

Last accessed pages

  1. Limba spaniola curs online incepatori si avansati (12609)
  2. Adjectivul in limba engleza - The adjective (10618)
  3. Lucrul cu stiluri CSS (2775)
  4. Prezentul continuu - Exercitii si teste incepatori (10420)
  5. Verificare si Validare caractere din formular (293)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2512)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2357)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1961)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1611)