Dreptatea lui Dumnezeu

Cristosul din tine nu sălăşluieşte într-un trup. Şi totuşi, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu eşti într-un trup. Ce e în tine nu poate să fie în afară. Şi e clar că nu poţi fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieţii tale. Ce îţi dă viaţă nu poate sălăşlui în moarte. Nici tu nu poţi. Cristos e încadrat într-o ramă de Sfinţenie al cărei singur scop e să Îl facă manifest celor ce nu Îl cunosc, ca să îi cheme să vină la El şi să Îl vadă unde au crezut că sunt trupurile lor. Trupurile lor vor dispărea atunci, ca Sfinţenia Lui să poată fi înrămată în ei.
Niciunul dintre cei ce Îl poartă pe Cristos în ei nu poate să nu Îl recunoască pretutindeni.
Dar nu şi în trupuri. Şi, cât se crede într-un trup, unde se crede el El nu poate să fie. Aşa că Îl poartă fără să îşi dea seama şi nu Îl face manifest. Şi nu Îl recunoaşte, aşadar, acolo unde Se găseşte. Fiul omului nu e Cristos Cel înviat. Dar Fiul lui Dumnezeu stă exact acolo unde se găseşte el, şi merge cu el în sfinţenia lui, la fel de limpede ca specialitatea ce i se vădeşte în trup.
Trupul nu are nevoie de vindecare. Dar mintea ce se crede trup chiar că e bolnavă! Aici Îşi expune remediul Cristos. Scopul Lui învăluie trupul în lumina Lui şi îl umple de Sfinţenia răsfrântă din El. Şi nimic din ce face sau ce spune trupul nu poate să nu Îl facă manifest pe El. Celor ce nu Îl cunosc, trupul li-L duce cu blândeţe şi iubire, să le vindece minţile. Iată ce misiune are fratele tău pentru tine. Şi iată ce misiune trebuie să ai şi tu pentru el.

Nu poate fi greu de împlinit sarcina pe care ţi-a desemnat-o Cristos, din moment ce tocmai El o împlineşte. Şi, împlinind-o, vei învăţa că trupul doar pare mijlocul de-a o împlini. Căci Mintea este a Lui. Şi trebuie, aşadar, să fie a ta. Sfinţenia Lui dirijează trupul prin mintea devenită una cu El.
Iar tu îi devii manifest sfântului tău frate, după cum îţi devine şi el. Aici Cristos Cel sfânt Se întâlneşte cu Sine, şi nu se percep diferenţe între aspectele Sfinţeniei Lui, care se întâlnesc, se unesc şi Îl ridică la Tatăl Lui, întreg şi pur şi demn de veşnica Lui Iubire.
Cum poţi să manifeşti Cristosul din tine altfel decât privind sfinţenia şi văzându-L acolo?
Percepţia îţi spune că tu eşti manifest în ce vezi. Vezi trupul, şi vei crede că eşti acolo. Şi fiecare trup pe care îl vezi îţi aminteşte de tine: de păcătoşenia ta, răutatea ta şi, mai presus de toate, moartea ta. Nu l-ai dispreţui oare pe cel ce îţi vorbeşte de aşa ceva şi nu i-ai căuta, în schimb, moartea? Mesajul şi mesagerul formează un tot. Şi în aproapele tău te vezi precis pe tine. Înrămată în trupul lui, vei vedea păcătoşenia ta, în care eşti condamnat. Încadrat în sfinţenia lui, Cristosul din el Se proclamă a fi tu.
Percepţia e o alegere a ceea ce vrei să fii; a lumii în care vrei să trăieşti; a stării în care crezi că mintea ta va fi mulţumită şi satisfăcută. Ea alege, pe baza deciziei tale, unde crezi că eşti în siguranţă. Te dezvăluie ţie aşa cum vrei să fii. Şi e întotdeauna credincioasă scopului tău, de care nu se separă niciodată; şi nu adevereşte - nici câtuşi de puţin - ceva ce scopul minţii tale nu susţine. Percepţia e o parte din ce îţi propui să vezi, căci mijlocul şi scopul nu se separă niciodată. Aşa înveţi că ce pare să aibă o viaţă aparte nu are nicio viaţă.
Tu eşti mijlocul pentru Dumnezeu; nici separat, nici cu o viaţă aparte de a Lui. Viaţa Lui e manifestă în tine, care eşti Fiul Lui. Fiece aspect al Lui e înrămat în sfinţenie şi desăvârşită puritate, într-o iubire celestă şi atât de deplină, încât nu îşi doreşte decât să poată slobozi la ea tot ce priveşte.
Strălucirea ei se răsfrânge prin fiecare trup pe care îl priveşte, şi preface în lumină tot întunericul trupului, privind pur şi simplu, dincolo de el, înspre lumină. Vălul se ridică prin blândeţea ei şi nimic nu mai ascunde faţa lui Cristos de cei ce o privesc. Tu şi fratele tău staţi acum chiar înaintea Lui, să Îl lăsaţi să dea la o parte vălul ce pare să vă ţină despărţiţi şi separaţi.
Din moment ce crezi că eşti separat, Cerul ţi se prezintă separat şi el. Nu că ar fi într- adevăr, ci ca legătura care ţi s-a dat să te uneşti cu adevărul să poată ajunge la tine prin ceea ce înţelegi. Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt sunt Una, aşa cum toţi fraţii tăi devin una în adevăr. Cristos şi Tatăl Lui nu au fost separaţi niciodată, iar Cristos sălăşluieşte în înţelegerea ta, în partea ta ce împărtăşeşte Voia Tatălui Său. Spiritul Sfânt leagă de Cristos cealaltă parte - minuscula dorinţă smintită de-a fi separat, diferit şi special -, să vădească celor ce sunt una propria lor unitate. În lumea aceasta, nu e un lucru înţeles, dar poate fi predat.
Spiritul Sfânt urmăreşte scopul lui Cristos în mintea ta, ca ţelul specialităţii să poată fi corectat acolo unde e greşeala. Deoarece scopul Lui continuă să fie una atât cu Tatăl, cât şi cu Fiul, El ştie Voia lui Dumnezeu şi ce voieşti şi tu cu adevărat. Dar lucrul acesta e înţeles de mintea percepută una, conştientă că e una şi resimţită astfel. Funcţia Spiritului Sfânt e să te înveţe cum să resimţi această unitate, ce trebuie să faci ca să o resimţi şi unde să te duci să faci ce trebuie făcut.
Toate acestea ţin cont de timp şi loc ca şi cum ar fi distincte, căci - câtă vreme crezi că o parte din tine e separată - conceptul unei Unităţi contopite într-un tot unitar nu are noimă. E evident că o minte atât de împărţită nu ar putea să devină niciodată Profesorul unei Unităţi ce uneşte în Ea lucrurile toate. De aceea, Ce este în această minte şi Ce reuşeşte să unească lucrurile toate trebuie să fie Profesorul ei. Dar Acesta trebuie să folosească limba pe care o poate înţelege mintea aceasta, în condiţia în care se crede ea. Şi trebuie să folosească toată învăţarea să transfere iluziile la adevăr, luându-ţi toate ideile false despre ce eşti şi îndrumându-te, dincolo de ele, la adevărul care este dincolo de ele. Toate acestea pot fi rezumate, foarte simplu, în felul următor:

Nu e evident că ce percep ochii trupului te umple de frică? Poate crezi că îţi vei afla speranţa satisfacţiei acolo. Poate îţi închipui că o să găseşti un strop de pace şi de satisfacţie în lume, în felul în care o percepi. Dar trebuie să îţi fie evident că rezultatul nu se schimbă. În ciuda speranţelor şi închipuirilor tale, rezultatul e întotdeauna disperarea. Şi nu sunt excepţii, nici nu vor fi vreodată. Singura valoare pe care o poate deţine trecutul e să înveţi că nu te-a răsplătit nicicând cu ceva ce ai vrea să păstrezi. Căci numai aşa vei fi dispus să renunţi la el şi să îl laşi să dispară pentru totdeauna.
Nu e ciudat că mai nutreşti speranţa satisfacţiei din partea lumii pe care o vezi? Ea nu te- a răsplătit - nicicum, nicicând, niciunde - decât cu frică şi vinovăţie! De cât timp ai nevoie să îţi dai seama că şansele unei schimbări în privinţa aceasta nu merită să amâni schimbarea ce ţi-ar aduce un rezultat mai bun? Căci un lucru este sigur: felul în care vezi, şi în care ai văzut de atâta timp, nu îţi dă temeiuri pe care să îţi bazezi speranţa viitoare, şi nimic care să îţi sugereze vreun succes. A-ţi pune speranţele unde nicio speranţă nu există precis te face să disperi. Dar disperarea aceasta tu o alegi, câtă vreme vrei să cauţi speranţa unde nu e niciodată de găsit.
Nu e oare la fel de adevărat că ai găsit o picătură de speranţă separat de aceasta: o oarecare licărire - inconstantă, ezitantă, dar întrezărită - că speranţa e îndreptăţită pe motive ce nu sunt în lumea aceasta? Şi totuşi, speranţa că pot să fie aici te împiedică în continuare să renunţi la sarcina ingrată şi disperată pe care ţi-ai impus-o. Poate oare să aibă sens menţinerea credinţei fixe că mai ai de ce să urmăreşti ce a eşuat mereu, pe motivul că va izbuti subit şi că îţi va aduce ce nu ţi-a mai adus?
Trecutul său a eşuat. Bucură-te că a dispărut din mintea ta şi nu mai întunecă ce e acolo.
Nu confunda forma cu conţinutul, căci forma e doar un mijloc pentru conţinut. Iar rama e doar un mijloc de-a ţine tabloul, să poată fi văzut. O ramă ce ascunde tabloul nu are niciun rost. Nu poate fi o ramă dacă e ce vezi. Fără tablou, rama nu are înţeles. Rostul ei nu e să se pună în evidenţă pe ea, ci tabloul.
Oare cine îşi pune pe perete o ramă goală şi stă apoi în faţa ei, cu profundă reverenţă, ca şi cum ar avea de văzut acolo o capodoperă? Şi totuşi, nu faci altceva dacă îţi consideri fratele un trup.
Tot ce ai de văzut e capodopera pe care a pus-o Dumnezeu în această ramă. Trupul o ţine o vreme, fără să o umbrească în niciun fel. Dar ce a creat Dumnezeu nu are nevoie de ramă, căci ce a creat El e susţinut şi înrămat de El în Propriu-I cadru. Dumnezeu te invită să Îi vezi capodopera. Oare preferi să vezi, în schimb, rama? Şi să nu vezi tabloul chiar deloc?
Spiritul Sfânt e rama pe care a montat-o Dumnezeu în jurul acelei părţi din El pe care ai vrea să o vezi separată. Dar rama e prinsă de Creatorul ei, una cu El şi cu capodopera Sa. Acesta e scopul ei, iar, când alegi să vezi rama în locul tabloului, nu o prefaci în tablou. Rama ce i-a dat-o Dumnezeu nu serveşte scopului tău separat de-al Său, ci numai scopului Său. Tocmai scopul tău separat umbreşte tabloul şi preferă, în schimb, rama. Dar Dumnezeu Şi-a pus capodopera într-o ramă ce va dăinui de-a pururi, când a ta se face praf. Să nu crezi însă că va fi distrus cumva tabloul. Ce creează Dumnezeu e la adăpost de toată stricăciunea, neschimbat şi desăvârşit pe vecie.
Acceptă rama lui Dumnezeu în loc de-a ta, şi vei vedea capodopera. Priveşte-i minunăţia, şi vei înţelege Mintea ce a gândit-o, nu în carne şi oase, ci într-o ramă la fel de minunată ca ea.
Sfinţenia ei luminează nepăcătoşenia pe care o ascunde rama de întuneric şi aruncă un văl de lumină pe faţa tabloului ce reflectă lumina care se răsfrânge de la ea la Creatorul ei. Să nu crezi că faţa aceasta s- a întunecat vreodată pentru că ai văzut-o într-o ramă a morţii. Dumnezeu a păzit-o să te poţi uita la ea şi să vezi sfinţenia ce i-a dat-o El.
În întuneric, vezi-ţi mântuitorul de întunecime şi înţelege-ţi fratele aşa cum ţi-l arată Mintea Tatălui său. El va ieşi din întuneric când îl priveşti şi nu vei mai vedea întunecimea. Întunericul nu l-a atins nici pe el, nici pe tine care ţi-ai scos fratele în afară ca să îl poţi vedea. Nepăcătoşenia lui nu e decât imaginea alei tale. Blândeţea lui devine puterea ta, şi amândoi vă veţi uita bucuroşi înăuntru şi veţi vedea sfinţenia ce trebuie să fie acolo ca urmare a ceea ce ai văzut în el. El este rama în care e montată sfinţenia ta, şi ce i-a dat Dumnezeu lui trebuie să îţi fi dat ţie. Oricât îşi scapă din vedere capodopera interioară văzând doar o ramă de întuneric, singura ta funcţie e tot aceea de-a vedea în el ce el nu vede. Şi, văzând asta, se împărtăşeşte viziunea care Îl vede pe Cristos în loc să vadă moartea.
Cum ar putea Domnul Cerului să nu Se bucure dacă Îi apreciezi capodopera? Ce altceva ar putea să facă decât să îţi aducă mulţumiri - ţie, care Îi iubeşti Fiul aşa cum Şi-l iubeşte El? Nu crezi că ţi-ar face cunoscută Iubirea Lui dacă ai lăuda şi tu ce iubeşte El? Ca Tatăl desăvârşit Ce este, Dumnezeu ţine la creaţie. Aşa că bucuria Lui se întregeşte când orice parte din El se alătură laudelor Lui, să împărtăşească bucuria Lui. Fratele acesta e darul desăvârşit pe care ţi-l face El. Dumnezeu e plin de bucurie şi de recunoştinţă când îi mulţumeşti desăvârşitului Său Fiu pentru ce este. Şi toată mulţumirea şi bucuria Lui se răsfrâng asupra ta, care vrei să Îi întregeşti bucuria, şi pe El odată cu ea.
Iar aşa se întregeşte şi a ta. Nicio rază de întuneric nu poate fi văzută de cei ce vor să întregească fericirea Tatălui lor, şi pe a lor odată cu a Sa. Recunoştinţa lui Dumnezeu Însuşi li se oferă, nestingherit, tuturor celor ce Îi împărtăşesc scopul. Nu e Voia Sa să fie singur. Şi nici a ta nu este.
Iartă-ţi fratele, şi nu te vei putea separa nici de el, nici de Tatăl lui. Nu ai nevoie de iertare, căci cei pe deplin puri nu au păcătuit nicicând. Dă, aşadar, ce ţi-a dat El, ca să Îi vezi Fiul ca tot unitar şi să Îi mulţumeşti Tatălui său aşa cum îţi mulţumeşte El. Şi să nu crezi că nu ţi se dă toată lauda Sa. Căci ce dai e al Său şi, dându-l, înveţi să înţelegi darul ce ţi-l face El. Şi dă-I Spiritului Sfânt ce Le oferă El Tatălui şi Fiului, deopotrivă. Asupra ta nu are putere decât Voia Sa şi a ta, care nu face decât să extindă Voia Sa. În acest scop ai fost creat, şi fratele tău cu tine şi una cu tine.
Tu şi fratele tău sunteţi acelaşi, aşa cum Dumnezeu Însuşi e Unul şi de o Voie neîmpărţită. Şi trebuie să aveţi un singur scop amândoi, din moment ce v-a dat acelaşi scop la amândoi. Voia Sa se reuneşte când voi deveniţi de o voie, să te întregeşti întregindu-ţi fratele. Să nu vezi în el păcătoşenia pe care o vede el, ci să îi dai cinstirea cuvenită, ca să vă poţi stima pe amândoi.
Ţie şi fratelui tău vi s-a dat puterea mântuirii, ca să puteţi împărtăşi ieşirea din întuneric la lumină; ca să puteţi vedea ca tot unitar ce nu a fost nicicând nici separat, nici desprins de toată Iubirea lui Dumnezeu, deopotrivă dată.

Măsura în care preţuieşti vinovăţia este măsura în care vei percepe o lume în care atacul e justificat. Măsura în care recunoşti că vinovăţia nu are înţeles este măsura în care vei percepe că atacul nu poate fi justificat. Lucrul acesta concordă cu legea fundamentală a percepţiei: vezi ce crezi că există şi crezi că există pentru că vrei să existe. Percepţia nu are altă lege. Celelalte nu fac decât să decurgă din ea, ca să o sprijine şi să o susţină. Aceasta este forma - adaptată la lumea aceasta - pe care o dă percepţia legii dumnezeieşti şi mai fundamentale: iubirea se creează pe ea şi nimic în afară de ea.
Legile lui Dumnezeu nu se aplică direct la o lume dominată de percepţie, căci o asemenea lume nu a putut fi creată de Mintea pentru care percepţia nu are înţeles. Dar legile Lui se reflectă pretutindeni. Şi nu pentru că lumea în care are loc această reflecţie ar fi reală. Ci numai pentru că Fiul lui Dumnezeu o crede reală, iar El nu S-a putut lăsa separat total de ceea ce crede Fiul Lui. El nu Şi-a putut însoţi Fiul în demenţă, dar S-a putut asigura că îl însoţeşte acolo sănătatea Lui mintală, ca el să nu se piardă pentru totdeauna în nebunia dorinţei lui.
Percepţia are alegerea la bază; cunoaşterea însă, nu. Cunoaşterea nu are decât o lege pentru că nu are decât un Creator. Dar lumea aceasta au făcut-o doi, care nu o consideră acelaşi lucru.
Pentru fiecare, are un scop diferit şi este, pentru fiecare, un mijloc desăvârşit de-a servi obiectivului pentru care este percepută. Pentru specialitate, e rama perfectă ce o scoate în evidenţă, câmpul perfect de luptă pe care îşi duce războaiele, adăpostul perfect pentru iluziile pe care vrea să le facă reale. Nu e niciuna pe care să nu o sprijine în percepţia ei; niciuna care să nu poată fi justificată pe deplin.
Există un alt Făcător al lumii. Corectorul simultan al convingerii nebune că e posibil să se stabilească şi să se menţină oareşce fără vreo legătură care să mai ţină lucrul respectiv în cadrul legilor lui Dumnezeu; nu în felul în care legea însăşi susţine universul aşa cum l-a creat Dumnezeu, ci într-o formă adaptată la nevoia pe care crede că o are Fiul lui Dumnezeu. Greşeala corectată e sfârşitul greşelii. Aşa a continuat Dumnezeu să Îşi ocrotească Fiul, chiar şi în greşeală.
Există un alt scop în lumea pe care a făcut-o greşeala, căci are un alt Făcător Care îi poate reconcilia obiectivul cu scopul Propriului Său Creator. În felul Lui de a percepe lumea, nimic nu se vede care să nu justifice iertarea şi vederea desăvârşitei nepăcătoşenii. Nimic nu se iveşte fără a fi întâmpinat cu o iertare grabnică şi deplină. Nimic nu rămâne o clipă să ascundă nepăcătoşenia ce străluceşte neschimbată, mai presus de încercările jalnice ale specialităţii de-a o alunga din minte, unde trebuie să fie, şi de-a lumina trupul în schimb. Lămpile Cerului nu sunt la dispoziţia minţii să aleagă să le vadă unde vrea ea. Dacă alege să le vadă altundeva decât în casa lor, ca şi cum ar lumina un loc unde ele nu pot nicicând să fie, atunci Făcătorul lumii trebuie să îţi corecteze greşeala, ca să nu rămâi în întuneric, unde nu sunt lămpi.
Fiecare de aici a intrat în întuneric, dar nimeni nu a intrat de unul singur. Şi nici nu trebuie să stea mai mult de o clipită. Căci a venit cu Ajutorul Cerului în el, gata să îl scoată din întuneric la lumină în orice clipă. Clipa pe care o alege poate fi oricând, căci ajutorul e acolo, aşteptând doar alegerea lui. Iar, când alege să se folosească de ce i s-a dat, va vedea că fiecare situaţie pe care a considerat-o înainte un mijloc de a-şi justifica mânia se preface într-o întâmplare ce îi justifică iubirea.
Va auzi cu claritate că, de fapt, chemările la luptă pe care le-a auzit mai înainte sunt chemări la pace.
Va percepe că, acolo unde a dat atac, nu e decât un alt altar unde poate da iertare, cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult mai multă fericire. Şi va reinterpreta toată ispita ca pe o altă şansă de a-şi aduce bucurie.
Cum poate o percepţie greşită să fie un păcat? Lasă toate greşelile fratelui tău să nu fie pentru tine decât o şansă de-a vedea opera Ajutorului ce ţi s-a dat să vezi lumea pe care a făcut-o El în loc de a ta. Ce se justifică, atunci? Ce vrei? Căci aceste două întrebări sunt aceeaşi întrebare. Şi, când vezi că sunt aceeaşi întrebare, ai ales. Căci, tocmai văzându-le ca pe o singură întrebare, aduci eliberarea de credinţa că există două feluri de-a vedea. Lumea aceasta are multe de oferit păcii tale şi multe şanse de-a extinde propria ta iertare. Acesta este scopul ei, pentru cei ce vor să vadă pacea şi iertarea coborând asupra lor şi oferindu-le lumina.
Făcătorul lumii blândeţii are putere totală să contracareze lumea violenţei şi a urii ce pare să se înalţe între tine şi blândeţea Lui. Ea nu există în ochii Lui iertători. Şi, de aceea, nu trebuie să existe nici într-ai tăi. Păcatul e credinţa fixă că percepţia nu se poate schimba. Ce e osândit e osândit, şi nu oricum, ci pe vecie, fiind de-a pururi ceva de neiertat. Şi atunci, dacă îl ierţi, percepţia păcatului trebuie să fi fost greşită. Iată cum devine posibilă schimbarea. Spiritul Sfânt vede şi El ce vede ca întrecând cu mult posibilitatea vreunei schimbări. Dar la viziunea Lui păcatul nu poate atenta, căci păcatul a fost corectat de văzul Lui. Şi, de aceea, trebuie să fi fost o greşeală, nu un păcat. Căci ce a susţinut acesta că nu se poate întâmpla nicicând, s-a întâmplat. Prin pedepsirea lui, păcatul e atacat şi prezervat. Dar, prin iertarea lui, statutul lui se schimbă din greşeală în adevăr.
Fiul lui Dumnezeu nu poate păcătui, dar poate să îşi dorească tocmai ce i-ar dăuna. Şi are puterea să creadă că îi poate dăuna ceva. Ce poate fi asta decât o falsă percepţie de sine? E un păcat sau o greşeală, scuzabilă sau nu? Are fratele nevoie de ajutor sau de condamnare? Scopul tău este să fie mântuit sau osândit? Neuitând că ce reprezintă pentru tine el va face din alegerea aceasta viitorul tău. Căci alegi acum, în clipa în care tot timpul devine un mijloc de-a atinge un obiectiv. Alege deci. Dar recunoaşte că, prin alegerea aceasta, se alege - şi se va justifica - scopul lumii pe care o vezi.

Minţile care sunt unite şi recunosc că sunt unite nu pot simţi nicio vinovăţie. Căci ele nu pot ataca şi se bucură că nu pot, văzându-şi siguranţa în acest fericit fapt. Bucuria lor este în inocenţa pe care o văd ele. Şi o caută, de aceea, pentru că e scopul lor să o vadă şi să se bucure. Fiecare caută ce îi va aduce bucurie, în felul în care o defineşte el. Nu ţelul, ca atare, variază. Dar felul în care e văzut face alegerea mijloacelor inevitabilă şi imposibil de schimbat, dacă nu se schimbă ţelul. Şi atunci mijloacele se aleg din nou, căci ce va aduce bucurie se defineşte altfel şi se urmăreşte diferit.
Legea de bază a percepţiei s-ar putea exprima în felul următor: "Te vei bucura de ce vezi pentru că îl vezi ca să te bucuri". Şi, cât timp crezi că suferinţa şi păcatul îţi vor aduce bucurie, le vei vedea. Niciun lucru nu este benefic sau dăunător independent de ce îţi doreşti. Tocmai dorinţa ta îl face ce este în efectele pe care le are asupra ta. Căci l-ai ales ca mijloc de-a obţine chiar efectele acestea, crezând că sunt purtătoarele bucuriei şi ale voioşiei. Legea aceasta funcţionează chiar şi în Cer. Fiul lui Dumnezeu creează pentru a-şi aduce bucurie, împărtăşind - în propria lui creaţie - scopul Tatălui de-a spori bucuria lui, şi pe a lui Dumnezeu odată cu a lui.
Tu, făcătorul unei lumi care nu este, găseşte-ţi tihna şi odihna într-o altă lume în care sălăşluieşte pacea. Lumea aceasta o aduci cu tine tuturor ochilor obosiţi şi tuturor inimilor istovite care văd păcatul şi bat în ritmul tristului său refren. De la tine le poate veni odihna. Din tine se poate ivi o lume la vederea căreia se vor veseli şi în care inimile lor se bucură. În tine există o viziune care se extinde la toţi şi îi acoperă cu blândeţe şi lumină. Şi, în această crescândă lume de lumină, întunericul pe care l-au crezut acolo e dat la o parte, până nu e decât nişte umbre îndepărtate, la mare distanţă, ce nu se vor mai aminti când se răsfrânge soarele asupra lor şi le topeşte. Şi toate gândurile lor "rele", toate speranţele lor "păcătoase", visele lor de vinovăţie şi de răzbunare nemiloasă, şi toate dorinţele de- a răni, de-a ucide şi de-a muri vor dispărea în faţa soarelui pe care îl aduci.
Nu ai vrea să o faci de dragul Iubirii lui Dumnezeu? Şi al tău? Căci gândeşte-te ce ar face pentru tine. Gândurile "rele" care te bântuie acum îţi vor părea tot mai răzleţe şi mai îndepărtate. Şi se vor depărta tot mai mult, căci soarele din tine a răsărit ca să le împingă din faţa luminii. Ele vor zăbovi puţin, foarte puţin, în forme sucite şi prea îndepărtate să le mai poţi recunoaşte, şi vor dispărea pentru totdeauna. Şi vei sta în lumina soarelui, în linişte, în inocenţă şi fără niciun strop de frică. Iar din tine se va extinde odihna pe care ai găsit-o, ca pacea ta să nu poată slăbi niciodată şi să nu te poată lăsa fără adăpost. Cei ce le oferă pace tuturor au găsit în Cer o casă pe care lumea nu o poate distruge. Căci e destul de mare să cuprindă lumea în pacea ei.
În tine e tot Cerul. În tine se dă viaţă fiecărei frunze care cade. În tine va cânta din nou fiecare pasăre care a cântat vreodată. Şi fiecare floare care a înflorit vreodată şi-a păstrat parfumul şi frumuseţea pentru tine. Ce ţel poate înlocui Voia lui Dumnezeu şi a Fiului Său de-a reda Cerul celui pentru care a fost creat ca singura lui casă? Nimic înainte şi nimic după el. Niciun alt loc; nicio altă stare, niciun alt timp. Nimic mai departe, nici mai aproape. Nimic altceva. În nicio formă. Iată ce poţi să duci lumii întregi, şi tuturor gândurilor ce au intrat în ea şi au fost greşite un moment. Cum s-ar putea aduce mai bine la adevăr propriile tale greşeli decât prin disponibilitatea ta de-a aduce cu tine lumina Cerului, când treci din lumea întunericului la lumină?

Starea de nepăcătoşenie este, pur şi simplu, următoarea: toată dorinţa de-a ataca a dispărut, aşa că nu există niciun motiv de a-l percepe pe Fiul lui Dumnezeu altfel de cum este. Nevoia de vinovăţie dispare pentru că nu are niciun scop şi nu are înţeles fără obiectivul păcatului. Atacul şi păcatul sunt legate ca o singură iluzie, fiecare dintre ele fiind cauza, ţelul şi justificatorul celuilalt.
Fiecare dintre ele e lipsit de înţeles de unul singur, dar pare să îşi tragă un înţeles din celălalt. Fiecare dintre ele depinde de celălalt pentru indiferent ce sens pare să aibă. Şi nimeni nu ar putea să creadă într-unul dacă celălalt nu ar fi adevărul, căci fiecare dintre ele atestă veridicitatea neîndoioasă a celuilalt.
Atacul îţi face un duşman din Cristos şi, odată cu El, din Dumnezeu. Nu e normal să te temi cu asemenea "duşmani"? Şi nu e normal să te temi de tine însuţi? Căci te-ai rănit pe tine însuţi şi ţi-ai făcut un "duşman" din Sinele tău. Iar acum eşti nevoit să crezi că tu nu eşti tu, ci ceva străin de tine şi "altceva", un "ceva" de temut, nu de iubit. Cine ar ataca un lucru pe care îl percepe a fi întru totul inocent? Şi cine, din cauză că doreşte să atace, poate să nu se socotească vinovat dacă îşi menţine dorinţa, în timp ce vrea inocenţă? Căci cine ar putea să îl vadă pe Fiul lui Dumnezeu ca inocent, şi să îi dorească moartea? Cristos stă în faţa ta de fiecare dată când îţi priveşti fratele. Nu a dispărut din cauză că ţi-ai închis ochii. Dar ce e de văzut când îţi cauţi Mântuitorul, văzându-L cu ochi ce nu văd?
Nu pe Cristos Îl vezi privind în acest fel. Ci pe "duşman", confundat cu Cristos. Şi îl urăşti din cauză că nu e de văzut niciun păcat în el. Şi nu îi auzi chemarea rugătoare - neschimbată ca şi conţinut, indiferent în ce formă se face chemarea - să te uneşti cu el şi să te alături inocenţei şi păcii sale. Şi totuşi, sub ţipetele fără noimă ale eului, aceasta e chemarea pe care i-a dat-o Dumnezeu, să auzi în el Chemarea pe care ţi-o adresează El şi să răspunzi restituindu-I lui Dumnezeu ce Îi aparţine.
Fiul lui Dumnezeu îţi cere doar atât: să îi restitui ce i se cuvine, ca să poţi împărtăşi cu el lucrul respectiv. De unii singuri, nu îl aveţi nicicare. Aşa că trebuie să vă rămână inutil la amândoi.
Împreună, vă va da la fiecare în parte aceeaşi putere de a-l mântui pe celălalt şi de-a se mântui odată cu celălalt. Iertat de tine, mântuitorul tău îţi oferă mântuire. Condamnat de tine, el îţi oferă moarte. În fiecare nu vezi decât reflecţia a ceea ce alegi să fie pentru tine. Dacă decizi în defavoarea funcţiei ce îi revine - singura pe care o are în realitate -, îl lipseşti de toată bucuria pe care ar fi găsit-o dacă ar fi îndeplinit rolul dat de Dumnezeu. Dar să nu crezi că Cerul e pierdut doar pentru el. Şi nici nu poate fi redobândit decât dacă îi arăţi fratelui, prin tine, cum, ca să îl poţi găsi, mergând alăturea de el.
Nu e un sacrificiu să fie mântuit, căci, prin libertatea lui, ţi-o vei dobândi pe a ta. A lăsa să se îndeplinească funcţia lui e doar mijlocul prin care laşi să se îndeplinească a ta. Aşa te îndrepţi spre Cer sau iad, dar nu de unul singur. Cât de frumoasă va fi nepăcătoşenia lui când o vei percepe! Şi cât de mare va fi bucuria ta când va fi liber să îţi ofere darul văzului pe care i l-a dat Dumnezeu pentru tine!
Are nevoie de un singur lucru: să îi îngădui libertatea de-a împlini sarcina ce i-a dat-o Dumnezeu. Ţine minte doar atât: ce face el, faci tu, cu el odată. Şi, cum îl vezi pe el, aşa defineşti funcţia pe care o va avea pentru tine, până nu îl vezi altfel şi nu îl laşi să fie ceea ce Dumnezeu l-a însărcinat să îţi fie.
Vizavi de ura de sine de care poate da dovadă Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu e socotit lipsit de puterea de-a mântui de chinul iadului ceea ce a creat. Dar, în iubirea de sine de care dă dovadă Fiul, Dumnezeu e liber să lase să se facă Voia Sa. În fratele tău vezi reprezentarea a ceea ce crezi că trebuie să fie Voia lui Dumnezeu pentru tine. Iertând, vei înţelege Iubirea Lui faţă de tine; atacând, vei crede că El te urăşte, socotind că Cerul trebuie să fie iad. Mai priveşte-ţi o dată fratele, nu fără înţelegerea că el e drumul spre Cer sau spre iad, după cum îl percepi. Nu uita însă că rolul pe care i-l dai lui ţi-l dai ţie, şi vei urma drumul pe care i l-ai indicat lui pentru că e modul în care te-ai judecat pe tine.

Harul lui Dumnezeu se lasă blând asupra ochilor ce iartă şi tot ce pot să vadă ei îi vorbeşte privitorului de El. Acesta nu poate să vadă niciun rău; niciun lucru de temut în lume şi pe nimeni diferit de el. Şi, aşa cum le iubeşte, se priveşte şi pe el, cu iubire şi blândeţe. Nu s-ar condamna pentru propriile-i greşeli mai mult decât l-ar osândi pe altul. Nu e un arbitru al răzbunării, nici pedepsitor de vreun păcat. Bunătatea propriei priviri se opreşte asupra lui cu toată tandreţea pe care le-o oferă altora. Căci nu vrea decât să vindece şi să binecuvânteze. Şi, învoit fiind cu ce voieşte Dumnezeu, are puterea să îi vindece şi să îi binecuvânteze pe toţi cei pe care îi priveşte cu harul lui Dumnezeu în ochi.
Ochii se obişnuiesc cu întunericul, iar lumina sclipitoare a zilei le pare dureroasă ochilor îndelung obişnuiţi cu efectele neclare percepute în amurg. Aşa că se feresc de lumina soarelui şi de claritatea pe care o aduce lucrurilor pe care le privesc. Neclaritatea pare mai bună, mai uşor de văzut şi de recunoscut. Cumva, ce e vag şi mai obscur le pare ochilor mai uşor de privit, mai nedureros decât ce e întru totul clar şi neambiguu. Dar nu pentru asta sunt ochii; şi cine poate să spună că preferă întunericul şi să susţină, totodată, că vrea să vadă?
Dorinţa de-a vedea cheamă harul lui Dumnezeu să se pogoare asupra ochilor tăi şi aduce darul luminii ce face văzul cu putinţă. Vrei să îţi vezi fratele? Dumnezeu Se bucură de te uiţi la el. Nu voieşte ca mântuitorul tău să fie nerecunoscut de tine. Şi nu voieşte ca acesta să rămână fără funcţia dată de El. Nu îl mai lăsa singur, căci cei ce sunt singuri sunt cei ce nu văd nicio funcţie de îndeplinit de ei în lume, niciun loc în care să fie nevoie de ei şi niciun ţel pe care îl pot atinge perfect numai ei.
Iată cât de blând percepe Spiritul Sfânt specialitatea; iată cum foloseşte ce ai făurit, să vindece în loc să rănească. El dă fiecăruia în parte o funcţie specială în cadrul mântuirii, pe care o poate ocupa numai el; un rol numai pentru el. Iar planul nu este complet până nu îşi găseşte funcţia specială fiecare şi nu îşi îndeplineşte rolul desemnat, acela de-a se întregi într-o lume în care domină neîntregirea.
Aici, unde legile lui Dumnezeu nu domnesc în perfectă formă, el poate face totuşi un lucru perfect şi poate lua o decizie perfectă. Şi, prin acest act de credinţă specială faţă de cineva considerat diferit de el însuşi, învaţă că darul i s-a dat lui însuşi, aşa că ei trebuie să fie unul singur.
Iertarea e singura funcţie cu înţeles în timp. E mijlocul pe care Spiritul Sfânt îl foloseşte să traducă specialitatea din păcat în mântuire. Iertarea este pentru toţi. Dar, când se lasă asupra tuturor, este deplină, şi fiecare funcţie a acestei lumi e îndeplinită odată cu ea. Atuncea timpul nu mai este. Dar, cât mai eşti în timp, mai sunt multe de făcut. Şi fiecare trebuie să facă partea care i s-a alocat, pentru că de partea lui depinde întregul plan. El are un rol special în timp pentru că a ales să îl aibă şi, alegându-l, şi l-a făcut pentru el. Dorinţa nu i-a fost respinsă, dar i s-a dat o altă formă, ca să îi servească atât fratelui său, cât şi lui însuşi, şi să devină astfel un mijloc de-a mântui în loc de-a pierde.
Mântuirea nu e decât ceva ce îţi aminteşte că lumea aceasta nu e casa ta. Legile ei nu îţi sunt impuse, valorile ei nu sunt ale tale. Şi nimic din ce crezi că vezi în ea nu există în realitate. Faptul acesta se vede şi se înţelege când îşi aduce fiecare aportul la desfacerea ei, după cum şi l-a adus la facerea ei. Are mijloacele necesare ambelor roluri, după cum le-a avut dintotdeauna. Specialitatea pe care a ales-o să îşi facă rău Dumnezeu a desemnat-o mijlocul mântuirii lui chiar din clipa în care a ales- o. Păcatul lui special a fost prefăcut în harul lui special. Ura lui specială a devenit iubirea lui specială.
Spiritul Sfânt are nevoie de funcţia ta specială ca să se poată îndeplini a Lui. Să nu crezi că îţi lipseşte vreo valoare specială aici. Ai vrut-o, ţi s-a dat. Tot ce ai făurit poate fi pus în slujba mântuirii uşor şi bine. Fiul lui Dumnezeu nu poate alege ceva ce Spiritul Sfânt nu poate întrebuinţa în folosul lui, şi nu în defavoarea lui. Numai în întuneric specialitatea ta pare să fie un atac. În lumină, vezi în ea funcţia specială pe care o ai în planul de a-l mântui pe Fiul lui Dumnezeu de tot atacul şi de a-l lăsa să înţeleagă că e în siguranţă, după cum a fost întotdeauna şi după cum va rămâne atât în timp, cât şi în veşnicie. Aceasta e funcţia ce ţi s-a dat pentru fratele tău. Ia-o deci, cu gingăşie, din mâna fratelui tău şi lasă mântuirea să se îndeplinească la perfecţie în tine. Fă acest singur lucru, ca să ţi se dea tot.

Dar, dacă Spiritul Sfânt poate să comute într-o binecuvântare fiece sentinţă pe care ai pronunţat-o asupra ta, atunci nu poate fi vorba de un păcat. Păcatul e singurul lucru din întreaga lume care nu poate să se schimbe. E imuabil. Şi lumea depinde de imuabilitatea lui. Vraja lumii poate părea să ascundă durerea păcatului de păcătoşi, şi să amăgească cu sclipiri şi şiretenii. Dar ştie fiecare că preţul păcatului e moartea. Şi aşa şi e. Căci păcatul e solicitarea morţii, dorinţa de a face temelia acestei lumi la fel de sigură cum e iubirea, la fel de demnă de încredere cum este Cerul şi la fel de tare cum este Însuşi Dumnezeu. Lumea e la adăpost de iubire pentru toţi cei ce cred că păcatul e posibil. Şi nu se va schimba. Dar e posibil oare ca lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a creat să împărtăşească atributele creaţiei Sale, când i se opun în toate privinţele?
Nu se poate ca dorinţa de moarte a "păcătosului" să fie la fel de tare ca Voinţa de viaţă a lui Dumnezeu. Şi nici baza unei lumi pe care nu a făcut-o El nu poate fi la fel de fermă şi de sigură cum este Cerul. Cum e posibil ca iadul şi Cerul să fie acelaşi lucru? Şi e posibil oare ca lucrurile ce nu le-a voit El să nu poată fi schimbate? Ce altceva e imuabil în afară de Voia Sa? Şi, în afară de ea, ce poate avea aceleaşi însuşiri ca ea? Ce dorinţă ar putea să se ridice împotriva Voii Sale, şi să fie imuabilă? Dacă ţi-ai putea da seama că, în afară de Voia lui Dumnezeu, nimic nu e neschimbător, cursul acesta nu ar prezenta dificultăţi pentru tine. Căci asta este tocmai ce nu crezi. Dar nu ai putea crede altceva, dacă te-ai uita ce e de fapt.
Să revenim la ce am spus mai înainte şi să examinăm totul mai atent. Cu siguranţă, fie Dumnezeu este nebun, fie lumea aceasta e un tărâm al nebuniei. Niciunul dintre Gândurile Lui nu are sens în cadrul acestei lumi. Şi nimic din ce crede lumea că e adevărat nu are înţeles în Mintea Lui. Ce nu are nici sens, nici înţeles este demenţă. Şi ce e nebunie nu are cum să fie adevăr. Dacă ar fi adevărată chiar şi o singură convingere preapreţuită aici, atunci fiecare Gând pe care l-a avut vreodată Dumnezeu e o iluzie. Şi, dacă e adevărat chiar şi un singur Gând de-al Său, atunci toate convingerile cărora lumea le dă vreun înţeles sunt false şi nu au niciun sens. Aceasta e alegerea pe care o faci. Să nu încerci să o vezi altfel, şi nici să nu o suceşti în ce nu este. Căci numai decizia aceasta poţi să o iei tu. Restul depinde de Dumnezeu, şi nu de tine.
Să justifici o singură valoare pe care o susţine lumea înseamnă să negi sănătatea mintală a Tatălui tău şi a ta. Căci Dumnezeu şi Fiul Lui preaiubit nu gândesc diferit. Şi tocmai concordanţa modurilor Lor de a gândi face Fiul cocreator cu Mintea al Cărui Gând l-a creat. Aşa că, dacă alege să creadă un singur gând opus adevărului, a decis că nu e Fiul Tatălui său, pentru că Fiul e nebun, iar sănătatea mintală trebuie să fie departe atât de Tată, cât şi de Fiu. Tu eşti convins de acest lucru. Să nu crezi că această convingere depinde de forma pe care o ia. Cine consideră că lumea e sănătoasă în vreun fel la minte, că se justifică vreun gând de-al ei sau că o susţine vreo formă de raţiune, crede că acest lucru e adevărat. Păcatul nu este real din cauză că Tatăl şi Fiul nu sunt demenţi. Lumea aceasta e lipsită de înţeles din cauză că se bazează pe păcat. Cine ar putea crea ceva neschimbător dacă nu e ceva ce se bazează pe adevăr?
Spiritul Sfânt are puterea să schimbe întreaga temelie a lumii pe care o vezi în altceva: o bază nedementă, pe care să se întemeieze o percepţie sănătoasă; să se perceapă o altă lume. Una în care nimic nu se contrazice din ce l-ar duce pe Fiul lui Dumnezeu la bucurie şi sănătate mintală. Nimic nu atestă moartea şi cruzimea, separarea şi diferenţele. Căci toate una se percep aici şi nimenea nu pierde, ca să câştige fiecare.
Verifică-ţi toate convingerile în raport cu această unică cerinţă şi înţelege că tot ce o satisface e demn de credinţa ta. Dar nimic altceva. Ce nu e iubire e păcat, fiecare dintre ele percepând- o pe cealaltă dementă şi fără înţeles. Iubirea e baza unei lumi total nebune în ochii celor păcătoşi, care cred că drumul lor duce la sănătate mintală. Dar păcatul e la fel de dement în ochii iubirii, a cărei privire blândă trece de nebunie şi se opreşte în pace asupra adevărului. Fiecare vede o lume imuabilă, după cum defineşte fiecare adevărul neschimbător şi veşnic al identităţii tale. Şi fiecare reflectă un mod de a vedea ce trebuie să fie Tatăl şi Fiul, pentru a face punctul de vedere respectiv semnificativ şi sănătos.
Funcţia ta specială e forma specială în care îţi apare mai raţional şi mai semnificativ faptul că Dumnezeu nu e dement. Conţinutul e acelaşi. Forma se potriveşte atât nevoilor tale speciale, cât şi timpului şi locului special în care crezi că te găseşti, şi în care poţi să te eliberezi de loc şi timp, şi de tot ce crezi că trebuie să te limiteze. Fiul lui Dumnezeu nu poate fi legat nici de timp, nici de loc, de niciun lucru pe care nu l-a voit Dumnezeu. Dar, dacă Voia Lui este considerată nebunie, atunci forma sănătăţii mintale care o face cel mai acceptabilă pentru cei ce sunt demenţi cere o alegere specială. Iar alegerea aceasta nu o pot face cei demenţi, a căror problemă este tocmai faptul că alegerile lor nu sunt libere şi nu se fac cu raţiune, în lumina bunului simţ.
Ar fi o nebunie să li se încredinţeze mântuirea celor demenţi. Deoarece Dumnezeu nu e nebun, El a numit pe Cineva ca El de sănătos la minte, să înalţe o lume mai sănătoasă în ochii tuturor celor ce au ales demenţa ca propria lor mântuire. Şi Acestuia I-e dat să aleagă forma cea mai potrivită pentru fiecare; una ce nu va ataca lumea pe care o vede fiecare, ci va intra în ea, în linişte, să îi arate că e nebun. Acesta nu face decât să îi indice o alternativă, un alt mod de a privi ce a văzut până atunci şi ce recunoaşte a fi lumea în care trăieşte şi pe care a crezut, până atunci, că a înţeles-o.
Acum el trebuie să o pună sub semnul îndoielii, căci alternativa are o formă pe care nu o poate nega, nici trece cu vederea, nici omite. Funcţia specială a fiecăruia e concepută de aşa natură încât să o perceapă posibilă şi tot mai dezirabilă, căci îi dovedeşte că e o alternativă pe care o vrea cu adevărat. De pe poziţia aceasta, păcătoşenia lui - şi tot păcatul pe care îl vede în lume - îi oferă tot mai puţin. Până ajunge să înţeleagă că ea l-a costat sănătatea mintală, şi că stă între el şi speranţa lui de-a fi sănătos mintal. Şi nu e lăsat fără putinţa de-a scăpa de nebunie, căci el are un rol special în scăparea tuturor. Nu poate fi lăsat pe dinafară, fără o funcţie specială în speranţa păcii, după cum nici Tatăl nu poate să Îşi nesocotească Fiul şi să îl neglijeze cu o nepăsare indolentă.
Pe ce se poate conta, dacă nu pe Iubirea lui Dumnezeu? Şi unde sălăşluieşte sănătatea mintală, dacă nu în El? Cel Ce vorbeşte pentru El ţi-o poate arăta în alternativa pe care a ales-o special pentru tine. E Voia lui Dumnezeu să ţi-o aminteşti şi să ieşi astfel din cea mai profundă jale la deplină bucurie. Acceptă funcţia ce ţi s-a desemnat în planul lui Dumnezeu de-a arăta Fiului Său că iadul şi Cerul nu sunt acelaşi lucru, ci lucruri diferite. Şi că în Cer Ei sunt cu toţii acelaşi lucru, fără diferenţele ce ar fi făcut un iad din Cer şi un cer din iad, dacă ar fi fost posibilă o asemenea demenţă.
Întreaga concepţie că cineva poate să piardă nu face decât să reflecte principiul subiacent că Dumnezeu trebuie să fie dement. Căci, în lumea aceasta, pare că unul trebuie să câştige pentru că altul a pierdut. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, Dumnezeu chiar e nebun! Dar ce e convingerea aceasta, dacă nu o formă a principiului şi mai fundamental: "Păcatul e real şi domneşte lumea"? Pentru fiecare mic câştig, cineva trebuie să piardă şi să plătească suma exactă în sânge şi în suferinţă. Căci altfel ar triumfa răul şi distrugerea ar fi preţul total al oricărui câştig. Tu, care crezi că Dumnezeu este nebun, uită-te cu atenţie la asta şi înţelege că fie Dumnezeu este dement, fie asta, dar nu şi una, şi alta.
Mântuirea este renaşterea ideii că nimeni nu poate pierde ca să câştige cineva. Şi trebuie să câştige toată lumea, dacă e să câştige cineva. Aici se redă sănătatea mintală. Şi, pe această singură piatră a adevărului, credinţa în veşnica sănătate mintală a lui Dumnezeu se poate sprijini cu încredere deplină şi în pace deplină. Raţiunea e satisfăcută, căci aici pot fi corectate toate convingerile demente.
Iar, dacă lucrul acesta e adevărat, păcatul trebuie să fie imposibil. Asta e piatra pe care stă mântuirea, poziţia prielnică din care Spiritul Sfânt dă direcţie şi înţeles planului în care funcţia ta specială are un rol.
Căci aici funcţia ta specială se întregeşte, pentru că împărtăşeşte funcţia întregului.
Ţine minte că toată ispita nu e decât atât: convingerea smintită că demenţa lui Dumnezeu te-ar face sănătos la minte şi ţi-ar da ce vrei; că fie Dumnezeu, fie tu trebuie să pierdeţi în faţa nebuniei, din cauză că ţelurile voastre nu pot fi reconciliate. Moartea cere viaţă, dar viaţa nu se menţine cu orice preţ. Nimeni nu poate suferi ca să se împlinească Voia lui Dumnezeu. Mântuirea este Voia Lui din cauză că o împărtăşeşti. Nu doar pentru tine, ci pentru Sinele Care e Fiul lui Dumnezeu. El nu poate să piardă pentru că, dacă ar putea, pierderea ar fi a Tatălui său, dar în El nu e posibilă nicio pierdere. Iar lucrul acesta este sănătos pentru că este adevărul.

Spiritul Sfânt poate folosi tot ce Îi dai pentru mântuirea ta. Dar nu poate folosi ce nu Îi dai, pentru că nu îţi poate lua ceva fără să fii dispus să îl dai. Căci, de ţi l-ar lua, ai crede că ţi l-a smuls în ciuda voii tale. Aşa că nu ai învăţa că este voia ta să fii fără acel ceva. Nu e nevoie să fii total dispus să I-l dai, pentru că - dacă ai putea fi - nu ai avea nevoie de El. Dar are nevoie de un lucru: să preferi să ţi-l ia El decât să îl ţii doar pentru tine, şi să recunoşti că nu poţi şti ce nu îi aduce pierderi nimănui.
Doar atât trebuie să adaugi la ideea că nimenea nu poate pierde ca să câştigi tu. Şi nimic mai mult.
Iată singurul principiu de care are nevoie mântuirea. Şi nu e necesar să îţi pui în el o credinţă puternică, fermă şi neatacată de toate convingerile ce i se opun. Nu ai o loialitate fixă. Dar ţine minte că de mântuire nu au nevoie mântuiţii. Nu eşti chemat să faci ce i s-ar părea imposibil unuia încă certat cu el însuşi. Ai puţină credinţă că înţelepciunea poate fi găsită într-o asemenea stare mentală.
Dar fii recunoscător că nu ţi se cere decât puţină credinţă. Ce altceva le mai rămâne celor ce continuă să creadă în păcat, dacă nu puţină credinţă? Ce pot să ştie ei de Cer şi de dreptatea mântuiţilor?
Există un fel de dreptate în mântuire de care lumea nu ştie nimic. Pentru lume, dreptatea şi răzbunarea sunt acelaşi lucru, căci păcătoşii văd dreptatea doar ca pedeapsa lor, îndurată poate de altcineva, dar de neevitat. Legile păcatului reclamă o victimă. Contează prea puţin cine să fie. Dar preţul trebuie să fie moartea şi trebuie plătit. Asta nu e dreptate, ci demenţă. Dar cum s-ar putea defini dreptatea fără demenţă acolo unde iubirea înseamnă ură, iar moartea e considerată victorie şi triumf asupra veşniciei, eternităţii şi vieţii?
Tu, care nu ştii de dreptate, poţi totuşi să întrebi şi să înveţi răspunsul. Dreptatea le priveşte pe toate la fel. Nu e drept ca unuia să îi lipsească pentru că altul are. Căci ar fi o răzbunare indiferent ce formă ia. Dreptatea nu cere sacrificiu, căci orice sacrificiu se face ca păcatul să fie salvat şi păstrat. E o plată oferită pentru costul păcatului, dar nu costul total. Restul se ia de la altul şi se pune alături de mica ta plată, să "ispăşească" pentru tot ce vrei să ţii şi să nu laşi. Aşa eşti văzut ca victimă doar în parte, altcuiva revenindu-i partea cu mult mai mare. Şi, în costul total, cu cât e a lui mai mare, cu atât e mai mică a ta. Iar dreptatea, oarbă fiind, e satisfăcută să fie plătită, necontând de către cine.
Poate asta oare să fie dreptate? Dumnezeu nu ştie de aşa ceva. Dar ştie într-adevăr ce e dreptatea, chiar foarte bine. Căci El este total imparţial cu toţi. Răzbunarea e străină de Mintea lui Dumnezeu din cauză că El ştie ce e dreptatea. Să fii drept înseamnă să fii imparţial, nu răzbunător.
Imparţialitatea şi răzbunarea sunt imposibile, căci se contrazic una pe alta şi îşi neagă reciproc realitatea. E imposibil să împărtăşeşti dreptatea Spiritului Sfânt cu o minte ce poate concepe specialitatea. Dar cum poate El să fie drept dacă e în stare să condamne un păcătos pentru nelegiuiri pe care nu le-a săvârşit, dar crede că le-a săvârşit? Şi unde ar fi dreptatea dacă El le-ar cere celor obsedaţi de ideea pedepsei să o lepede, fără niciun ajutor, şi să o perceapă neadevărată?
Celor ce mai cred că păcatul are înţeles le e extrem de greu să înţeleagă dreptatea Spiritului Sfânt. Precis cred că El le împărtăşeşte confuzia şi că nu poate evita răzbunarea pe care trebuie să o reclame modul în care concep ei dreptatea. Aşa că se tem de Spiritul Sfânt şi percep în El "mânia" lui Dumnezeu. Şi nu pot avea încredere că nu îi va ucide cu fulgere smulse din "focurile" Cerului chiar de Mâna mânioasă a lui Dumnezeu. Ei chiar cred că Cerul e iadul şi chiar se tem de iubire.
Şi îi cuprinde o suspiciune adâncă şi fiorul rece al fricii când li se spune că nu au păcătuit nicicând.
Lumea lor depinde de stabilitatea păcatului. Şi percep "ameninţarea" din partea a ceea ce Dumnezeu ştie a fi dreptate ca pe ceva mai distructiv pentru ei şi lumea lor decât răzbunarea, pe care o înţeleg şi o iubesc.
Aşa ajung să creadă că pierderea păcatului e un blestem. Şi fug de Spiritul Sfânt de parcă ar fi un mesager din iad, trimis de sus, cu perfidie şi cu viclenie, să le aplice răzbunarea lui Dumnezeu, deghizat în izbăvitor şi prieten. Ce altceva ar putea El să fie pentru ei decât un diavol, îmbrăcat în mantia unui înger, să îi inducă în eroare? Şi ce altă portiţă de scăpare are pentru ei decât o intrare în iad care pare să aducă a poarta Cerului?
Dreptatea însă nu îi poate pedepsi pe cei ce cer pedeapsă, dar au un Judecător Care ştie că, în adevăr, ei sunt cu totul inocenţi. Potrivit dreptăţii, El trebuie să îi elibereze şi să le dea toată cinstirea pe care o merită şi pe care şi-au refuzat-o din cauză că nu sunt drepţi şi nu pot să înţeleagă că sunt inocenţi. Iubirea nu e ceva de înţeles pentru păcătoşi datorită convingerii lor că dreptatea e desprinsă de iubire şi că reprezintă altceva. Aşa că iubirea este percepută slabă, iar răzbunarea puternică. Pentru că iubirea a pierdut când a părăsit-o judecata şi e prea slaba să mântuiască de pedeapsă. Dar răzbunarea fără iubire s-a întărit în urma separării şi distanţării de iubire. Şi ce altceva mai poate ajuta şi mântui acum decât răzbunarea, în timp ce iubirea stă firavă de o parte, cu mâini neputincioase, lipsită de dreptate şi vitalitate, şi fără puterea de a mântui?
Ce poate cere Iubirea de la tine, care crezi că toate acestea sunt adevărate? Ar putea El oare, cu dreptate şi iubire, să creadă în confuzia ta că ai multe de dat? Nu ţi se cere să te încrezi în El până în pânzele albe. Nu mai mult decât ce vezi că îţi oferă El şi recunoşti că nu ţi-ai putea da tu. În Propria dreptate a lui Dumnezeu, El recunoaşte tot ce meriţi, dar înţelege, deopotrivă, că e ceva ce nu poţi accepta pentru tine însuţi. Funcţia Lui specială e aceea de-a-ţi acorda darurile meritate de cei inocenţi. Şi fiecare dar pe care îl accepţi Îi aduce bucurie atât Lui, cât şi ţie. El ştie că Cerul se îmbogăţeşte cu fiecare dar pe care îl accepţi. Iar Dumnezeu jubilează când Fiul Său primeşte ceea ce dreptatea iubitoare ştie că i se cuvine. Căci iubirea şi dreptatea nu sunt diferite. Deoarece sunt acelaşi lucru, milostivirea stă de-a dreapta lui Dumnezeu şi îi dă Fiului lui Dumnezeu puterea de-a se ierta de păcat.
Celui ce merită totul, cum poate să i se refuze ceva? Căci ar fi o nedreptate şi ar fi chiar incorect faţă de toată sfinţenia care este în el, oricât de mult ar putea să nu o recunoască. Dumnezeu nu ştie de nedreptate. El nu ar permite ca Fiul Lui să fie judecat de cei ce îi urmăresc moartea şi nu pot nicidecum să îi vadă valoarea. Ce martori cinstiţi ar putea chema să vorbească în favoarea lui? Şi cine ar veni să pledeze pentru el, şi nu împotriva vieţii sale? Nicio dreptate nu i s-ar da de către tine. Dar Dumnezeu S-a asigurat că i se va face dreptate Fiului pe care îl iubeşte şi pe care vrea să îl ferească de toată nedreptatea pe care ai putea încerca să i-o oferi, crezând că răzbunarea e ceea ce i se cuvine.
Aşa cum specialităţii nu îi pasă cine plăteşte preţul păcatului, atâta timp cât e plătit, tot aşa şi Spiritul Sfânt nu ţine cont cine priveşte inocenţa în final, atâta timp cât e văzută şi recunoscută.
Căci e de ajuns un singur martor, dacă vede cu adevărat. Simpla dreptate nu cere mai mult. Spiritul Sfânt îl întreabă pe fiecare dacă vrea să fie martorul respectiv, ca dreptatea să poată reveni la iubire şi acolo să fie satisfăcută. Fiecare funcţie specială alocată de El nu e decât pentru un scop: ca fiecare să înveţe că iubirea şi dreptatea nu sunt separate. Şi că ambele se întăresc unindu-se. Fără iubire, dreptatea e ştirbită şi slabă. Iar iubirea fără dreptate e cu neputinţă. Căci iubirea e dreaptă şi nu poate pedepsi fără cauză. Ce cauză ar putea îndreptăţi un atac asupra celor inocenţi? Aşadar, iubirea corectează greşelile cu dreptate, şi nu cu răzbunare. Căci aşa ceva ar fi o nedreptate la adresa inocenţei.
Poţi fi un martor desăvârşit al puterii iubirii şi dreptăţii, dacă înţelegi că e imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să merite răzbunare. Nu e nevoie să percepi, în fiecare împrejurare, adevărul acestui lucru. Şi nu e nevoie nici să te bizui pe experienţa ta în lume, care nu e decât umbrele tuturor lucrurilor ce se întâmplă de fapt înăuntrul tău. Înţelegerea de care ai nevoie nu vine de la tine, ci de la un Sine mai mare, atât de mare şi de sfânt încât nu Se poate îndoi de inocenţa Sa. Funcţia ta specială e o chemare adresată Lui, să îţi surâdă ţie, a cărui nepăcătoşenie o împărtăşeşte. Înţelegerea Lui va fi a ta.
Şi aşa se va îndeplini funcţia specială a Spiritului Sfânt. Fiul lui Dumnezeu a găsit un martor la nepăcătoşenia sa, şi nu la păcatele sale. Ce puţin trebuie să Îi dai Spiritului Sfânt ca să ţi se poată da simpla dreptate!
Fără nepărtinire, nu există dreptate. Cum poate specialitatea să fie dreaptă? Să nu judeci pentru că nu poţi, nu pentru că eşti şi tu un păcătos nenorocit. Cum pot specialii să înţeleagă cu adevărat că dreptatea e aceeaşi pentru fiecare? Să iei de la unul pentru a-i da altuia trebuie să fie o nedreptate faţă de amândoi, din moment ce sunt egali în percepţia Spiritului Sfânt. Tatăl lor le-a dat la amândoi aceeaşi moştenire. Cine vrea să aibă mai mult sau mai puţin nu îşi dă seama că are totul. Şi nu poate să judece ce trebuie să i se cuvină altuia, pentru că se crede văduvit. Aşa că trebuie să fie invidios şi să încerce să ia de la cel pe care îl judecă. Nu e nepărtinitor şi nu poate vedea imparţial drepturile altuia din cauză că i-au rămas obscure propriile-i drepturi.
Ai dreptul la tot universul; la pace desăvârşită, la izbăvire deplină de toate efectele păcatului şi la viaţă veşnică, voioasă şi deplină în toate privinţele, după cum i-a stabilit-o Dumnezeu Fiului Său preasfânt. E singura dreptate pe care o cunoaşte Cerul şi tot ce aduce pe pământ Spiritul Sfânt. Funcţia ta specială îţi arată că, în afara dreptăţii desăvârşite, nimic altceva nu e în stare să izbândească pentru tine. Şi eşti ferit de toate formele de răzbunare. Lumea induce în eroare, dar nu poate înlocui dreptatea lui Dumnezeu cu o versiune de-a ei. Căci numai iubirea este dreaptă, şi numai ea poate percepe ceea ce dreptatea trebuie să îi acorde Fiului lui Dumnezeu. Lasă iubirea să decidă, şi nu te teme niciodată că tu, în lipsa ta de justeţe, te vei lipsi de ce ţi-a acordat dreptatea lui Dumnezeu.

Să crezi că dreptatea Cerului nu poate să desfacă micile tale greşeli poate fi altceva decât o dovadă de aroganţă? Şi ce altceva ar putea să însemne decât că sunt păcate, nu greşeli, de-a pururea incorigibile şi demne de răzbunare, nu de dreptate? Eşti dispus să fii eliberat de toate efectele păcatului? Nu poţi răspunde la această întrebare până nu vezi tot ce trebuie să implice răspunsul. Căci dacă răspunzi "da" înseamnă că vei renunţa la toate valorile acestei lumi în favoarea păcii Cerului. Nu vei reţine niciun păcat. Şi nu vei pune preţ pe nicio îndoială că e posibil să ţii în loc păcatul. Eşti convins că adevărul are o valoare mai mare acum decât toate iluziile. Şi recunoşti că adevărul trebuie să ţi se reveleze, pentru că nu ştii ce e.
Să dai fără tragere de inimă înseamnă să nu câştigi darul, pentru că eşti reticent să îl accepţi. El ţi se păstrează până îţi dispare reticenţa de a-l primi şi eşti dispus să ţi se dea. Dreptatea lui Dumnezeu îndreptăţeşte la recunoştinţă, nu la frică. Nimic din ce dai nu pierzi - nici tu, nici altul ci rămâne păstrat şi prezervat în Cer, unde toate comorile date Fiului lui Dumnezeu se ţin pentru el şi se oferă oricui îşi întinde mâna în semn că e dispus să le primească. Iar comoara nu scade pe măsură ce se împarte. Fiecare dar nu face decât să sporească stocul. Căci Dumnezeu e drept. El nu Se luptă cu reticenţa Fiului Său de-a considera mântuirea un dar de la El. Dar dreptatea Lui nu va fi satisfăcută până nu o primeşte fiecare.
Fii sigur că orice răspuns la o problemă rezolvată de Spiritul Sfânt va fi întotdeauna unul prin care nu pierde nimeni. Iar asta trebuie să fie adevărat, pentru că El nu cere sacrificiu de la nimeni.
Un răspuns ce cere de la cineva şi cea mai mică pierdere nu a rezolvat problema, ci a sporit-o şi a făcut-o mai mare, mai greu de rezolvat şi mai nedreaptă. Nu e posibil ca Spiritul Sfânt să vadă nedreptatea ca o soluţie. Pentru El, ce e nedrept trebuie corectat pentru că e nedrept. Şi fiece greşeală e o percepţie în care unul, cel puţin, e văzut în mod nedrept. Aşa nu i se acordă dreptate Fiului lui Dumnezeu. Când cineva e văzut în pierdere, a fost condamnat. Iar pedeapsa devine ce i se cuvine în loc de dreptate.
Vederea inocenţei face pedeapsa imposibilă şi dreptatea, sigură. Percepţia Spiritului Sfânt nu lasă loc pentru atac. Numai o pierdere ar putea justifica atacul, dar pierderea de orice fel El nu poate să o vadă. Lumea rezolvă problemele altfel. Ea vede soluţia ca pe o stare în care s-a hotărât cine va câştiga şi cine va pierde; cât va lua unul şi cât va putea să mai apere păgubaşul. Problema însă rămâne tot nerezolvată, căci numai dreptatea poate stabili o stare în care nu există păgubaş; nimeni nu e lăsat nedreptăţit şi văduvit, cu temei - astfel - de răzbunare. Rezolvarea problemelor nu poate fi răzbunarea, care în cel mai bun caz poate să adauge o altă problemă la cea dintâi, în care omorul nu e evident.
Modul Spiritului Sfânt de-a rezolva probleme e cel în care problema ia sfârşit. A fost rezolvată, din cauză că a fost înfruntată cu dreptate. Până nu este, se va tot repeta, pentru că nu a fost rezolvată încă. Principiul că dreptatea înseamnă că nimenea nu poate pierde e crucial pentru acest curs.
Căci miracolele depind de dreptate. Nu cum se vede prin ochii acestei lumi, ci cum o cunoaşte Dumnezeu şi cum se reflectă cunoaşterea în vederea pe care o dă Spiritul Sfânt.
Nimeni nu merită să piardă. Şi ce ar fi nedrept faţă de el nu poate să aibă loc. Vindecarea trebuie să fie pentru fiecare, căci nimeni nu merită atac de niciun fel. Ce ordine pot miracolele să aibă, dacă nu cumva cineva merită să sufere mai mult şi alţii mai puţin? Să fie oare un mod de-a le face dreptate celor întru totul inocenţi? Un miracol e dreptate. Nu e un dar special făcut unora, dar refuzat altora ca mai nevrednici, mai condamnaţi, şi excluşi astfel din vindecare. Cine poate exista separat de mântuire, dacă rostul ei e isprăvirea specialităţii? Unde e dreptatea mântuirii, dacă unele greşeli sunt de neiertat şi cer răzbunare în loc de vindecare şi de revenirea păcii?
Mântuirea nu poate urmări să îl ajute pe Fiul lui Dumnezeu să fie mai nedrept decât a urmărit el să fie. Dacă miracolele, darul Spiritului Sfânt, s-ar da îndeosebi unui grup special şi ales, şi s- ar feri de alţii ca mai nemerituoşi, atunci El e aliatul specialităţii. Ce nu poate să perceapă, El nu mărturiseşte. Şi toţi sunt la fel de îndreptăţiţi să Îi primească darul de vindecare, izbăvire şi pace. A-I da o problemă Spiritului Sfânt să ţi-o rezolve înseamnă că o vrei rezolvată. A ţine de ea să o rezolvi tu fără ajutorul Lui înseamnă a decide că trebuie să rămână nerezolvată, nesoluţionată, şi cu o trainică putere de nedreptate şi atac. Nimeni nu poate fi nedrept cu tine, de nu ai decis tu mai întâi să fii nedrept. Şi atunci probleme trebuie să apară să îţi blocheze drumul, şi pacea să fie spulberată de vânturile urii.
Dacă nu crezi că toţi fraţii tăi au acelaşi drept la miracole ca tine, nu îţi vei revendica dreptul la ele, pentru că ai fost nedrept faţă de unul cu aceleaşi drepturi. Caută să refuzi, şi te vei simţi refuzat. Caută să văduveşti, şi vei fi văduvit. Un miracol nu poate fi primit niciodată din cauză că nu l-a putut primi altcineva. Numai iertarea oferă miracole. Iar iertarea trebuie să fie dreaptă cu toţi.
Micile probleme pe care le păstrezi şi le ascunzi devin păcatele tale secrete, pentru că nu ai ales să le laşi să îţi fie înlăturate. Aşa că adună praf şi cresc, până acoperă tot ce percepi şi nu mai eşti drept cu nimeni. Nu crezi că ai niciun drept. Iar amărăciunea, îndreptăţită la răzbunare şi lipsită de îndurare, te condamnă şi te declară nevrednic de iertare. Cei neiertaţi nu au ce îndurare să îi acorde altuia. Iată de ce singura ta răspundere trebuie să fie aceea de-a lua iertare pentru tine însuţi.
Miracolul pe care îl primeşti îl dai. Fiecare în parte devine o ilustrare a legii pe care se stă mântuirea: dacă e să se vindece cineva, trebuie să li se facă dreptate tuturor. Nimeni nu poate să piardă şi toţi trebuie să aibă de câştigat. Fiecare miracol exemplifică ce poate realiza dreptatea când li se oferă, deopotrivă, tuturor. Ea se primeşte şi se dă în mod egal. E conştienţa faptului că a da şi a primi sunt acelaşi lucru. Deoarece nu face diferit ce e acelaşi lucru, ea nu vede diferenţe unde ele nu există. Şi este, prin urmare, aceeaşi pentru toţi, din cauza că nu vede diferenţe în ei. Prinosul ei este universal şi singurul mesaj pe care îl predă este acesta:

Ce e al lui Dumnezeu îi aparţine fiecăruia şi este ce i se cuvine.