Iertarea recunoaşte că ceea ce ai crezut că a făcut fratele tău nu s-a produs. Ea nu se apucă să ierte la păcate, făcând din ele o realitate. Ci vede că nu a fost niciun păcat. Şi, în această viziune, toate păcatele îţi sunt iertate. Ce e păcatul, decât o idee falsă despre Fiul lui Dumnezeu? Iertarea îi vede pur şi simplu falsitatea şi, prin urmare, îi dă drumul. Şi ce poate atunci să îi ia locul e Voia lui Dumnezeu.
O gândire neiertătoare e una care emite o judecată pe carenu o va pune la îndoială, deşi nu e adevărată. Mintea e închisă şi nu va fi eliberată. Gândirea protejează proiecţia, strângând lanţurile în aşa fel încât distorsiunile sunt mai voalate şi mai obscure, mai greu accesibile îndoielii, şi ţinute mai departe de raţiune. Ce poate interveni într-o proiecţie fixă şi ţelul pe care şi l-a ales ca obiectiv dorit?
O gândire neiertătoare face multe lucruri. Îşi urmăreşte obiectivul cu o activitate frenetică, stâlcind şi răsturnând ce consideră că vine în conflict cu drumul pe care şi l-a ales. Distorsiunea este scopul ei şi, totdată, mijlocul prin care vrea să îl atingă. Se lansează în încercări furibunde de-a zdrobi realitatea, fără să îi pese de orice ar părea să îi contrazică punctul de vedere.
Iertarea, pe de altă parte, stă liniştită şi, plină de seninătate, nu face absolut nimic. Nu ofensează niciun aspect al realităţii, nici nu caută să o stâlcească în aparenţe care îi plac. Se uită pur şi simplu, aşteaptă şi nu judecă. Cel ce nu vrea să ierte trebuie să judece, căci trebuie să justifice de ce nu iartă. Dar cel ce vrea să ierte trebuie să înveţe să primească adevărul exact aşa cum este.
Nu fă nimic, atunci, şi lasă iertarea să îţi arate ce să faci, prin Cel Care e Călăuza ta, Mântuitorul şi Ocrotitorul tău, tare în speranţă şi sigur de reuşita ta finală. El te-a iertat deja, căci asta e funcţia Lui, dată Lui de Dumnezeu. Acum trebuie să Îi împărtăşeşti funcţia şi să îl ierţi pe cel pe care El l-a mântuit, a cărui nepăcăoşenie o vede şi pe care îl cinsteşte ca Fiul lui Dumnezeu.