121 - Iertarea este cheia fericirii.
Aici se află răspunsul căutărilor tale de a găsi pacea. Aici se află cheia semnificaţiei unei lumi ce pare lipsită de sens. Aici se află calea către siguranţă în mijlocul primejdiilor aparente care par să te ameninţe la fiecare colţ şi care strecoară nesiguranţă în toate încercările tale de a găsi vreodată liniştea şi pacea. Aici îşi găsesc răspunsul toate întrebările tale, aici se află, în sfârşit, certitudinea sfârşitului tuturor incertitudinilor.
Mintea neiertătoare este plină de teamă, nelăsând loc iubirii să fie ea însăşi, să-şi desfacă aripile în pace şi să se avânte deasupra zbuciumului lumii. Mintea neiertătoare este tristă, lipsită de speranţa alinării şi izbăvirii de chin. Ea suferă şi stăruie în mizerie, orbecăind prin beznă fără să vadă, fiind totuşi convinsă de primejdia ce o pândeşte acolo.
Mintea neiertătoare este sfâşiată de îndoială, nelămurită atât în ce-o priveşte, cât şi faţă de tot ce vede, temătoare şi mânioasă, slabă şi fudulă, temându-se să meargă înainte, temându-se să stea pe loc, temându-se să se trezească sau să adoarmă, temându-se de fiecare sunet, dar şi cu mai mare teamă de tăcere; îngrozită de întuneric, dar şi mai îngrozită de apropierea luminii. Ce altceva poate percepe mintea neiertătoare decât propria ei osândă? Ce altceva poate contempla decât dovada că toate păcatele ei sunt reale?
Mintea neiertătoare nu vede greşeli, ci numai păcate. Se uită la lume cu ochi nevăzători şi ţipă atunci când îşi contemplă propriile proiecţii ivindu-se pentru ai ataca jalnica parodie a vieţii. Vrea să trăiască, dar îşi doreşte să fi fost moartă. Vrea iertare, dar nu vede nici o speranţă. Doreşte scăpare, dar nu poate concepe vreuna, pentru că pretutindeni îi vede numai pe cei păcătoşi.
Mintea neiertătoare este cuprinsă de disperare, fără nici o perspectivă de viitor, care nu iar putea oferi decât şi mai multă disperare. Cu toate acestea, ea îşi consideră judecata pronunţată asupra lumii ca fiind ireversibilă, neputând înţelege că s-a condamnat ea însăşi la această disperare. Ea consideră că nu se poate schimba, căci ceea ce vede stă mărturie că judecata ei este corectă. Nu întreabă, căci crede că ştie. Nu pune la îndoială, sigură fiind că are dreptate.
Iertarea este însuşită. Nu este inerentă minţii, ea neputând păcătui. Precum păcatul este o idee pe care singur ţi-ai însuşit-o, tot aşa trebuie să înveţi şi iertarea, dar de la un Învăţător, altul decât tine însuţi, Cel care reprezintă celălalt Sine din tine. Prin El înveţi cum să ierţi sinele pe care gândeşti că l-ai făcut, lăsându-l să dispară.
Astfel îţi redai mintea, devenită una, Celui care îţi este Sinele, şi Care nu poate păcătui niciodată.
Fiecare minte neiertătoare îţi oferă ocazia de aţi instrui propria minte cum să ierte.
Fiecare dintre aceste minţi aşteaptă izbăvirea de iad prin tine şi se întoarce către tine, implorându-te să-i dai Cerul aici şi acum. Nu are nici o speranţă, dar tu devii speranţa ei. Şi fiind speranţa ei, devii propria ta speranţă. Mintea neiertătoare trebuie să înveţe prin iertarea ta că a fost mântuită de iad. Şi după cum demonstrezi tu mântuirea, aşa ţi-o vei însuşi. Însă practicarea şi învăţarea nu vor veni de la tine, ci de la Învăţătorul Care ţi-a fost menit ca să-ţi arate calea.
Astăzi exersăm cum să învăţăm să iertăm. Dacă ai bunăvoinţa, poţi învăţa astăzi să dobândeşti cheia fericirii, făcând uz de ea spre folosul tău. Vom dedica zece minute dimineaţa şi alte zece seara, pt a învăţa cum să dăruim iertare şi cum, să o dobândim.
Mintea neiertătoare nu crede că a dărui este totuna cu a dobândi. Totuşi, astăzi vom încerca să învăţăm că sunt unul şi acelaşi lucru, practicând iertarea faţă de cineva pe care îl consideri ca fiindu-ţi duşman, precum şi faţă de cineva pe care îl consideri ca fiindu-ţi prieten. Şi pe măsură ce vei învăţa săi vezi pe amândoi ca unul, vom extinde lecţia asupra ta însăţi şi vei vedea că scăparea lor a inclus-o şi pe a ta.
Începe perioadele mai lungi de exersare gândindu-te la cineva care nu-ţi place, care pare să te irite sau pe care nu ţi-ar conveni să-l întâlneşti, cineva pe care îl dispreţuieşti de-a binelea sau pur şi simplu încerci să-l treci cu vederea. Nu contează ce formă îmbracă mânia ta. Probabil că te-ai şi oprit asupra lui. Este exact cine trebuie. Acum închide ochii, fixează-l în mintea ta şi uită-te la el pentru o vreme. Încearcă să vezi ceva lumină în el; o mică licărire pe care nu ai observat-o niciodată. Încearcă să găseşti o mică rază de înseninare luminând imaginea urâtă pe care o ai despre el. Priveşte această imagine până zăreşti o lumină undeva în cuprinsul ei, iar apoi încearcă să laşi această lumină să se extindă, până când îl acoperă, făcând imaginea să devină frumoasă şi bună.
Uită-te o vreme la această percepţie preschimbată, apoi îndreaptă-ţi mintea spre cineva pe care îl consideri prieten. Încearcă să transferi asupra lui lumina pe care ai învăţat să o vezi în jurul fostului tău "duşman". Percepe-l acum ca fiindu-ţi mult mai mult decât prieten, căci în această lumină sfinţenia sa ţi-l înfăţişează pe mântuitorul tău, mântuit şi mântuind, vindecat şi întreg. Lasă-l apoi să-ţi ofere lumina pe care o vezi în el, şi lasă-l pe duşmanul şi pe prietenul tău să se unească întru a te binecuvânta cu ceea ce ai dăruit. Acum eşti una cu ei, şi ei cu tine. Iertat ai fost acum de tine însuţi.
Nu uita, de-a lungul zilei, de rolul pe care îl joacă iertarea în a aduce fericire fiecărei minţi neiertătoare, a ta fiind printre ele.
Spuneţi la fiecare oră:
"Iertarea este cheia fericirii. Mă voi trezi din visul în care se face că sunt muritor, supus greşelilor şi plin de păcat, şi voi cunoaşte că sunt Fiul perfect al lui Dumnezeu."