Iertarea Iluziilor

Să empatizezi nu înseamnă să iei parte la suferinţă, căci asta e tocmai ce trebuie să refuzi să înţelegi. Asta e interpretarea pe care o dă eul empatiei şi pe care o foloseşte întotdeauna ca să formeze o relaţie specială în care suferinţa e împărtăşită. Capacitatea de-a empatiza Îi este foarte utilă Spiritului Sfânt, cu condiţia să Îl laşi să o folosească în felul Lui. Felul în care o foloseşte El e foarte diferit. El nu înţelege suferinţa şi vrea să predai că nu e ceva de înţeles. Când Se raportează prin tine, El nu Se raportează prin eul tău la alt eu. Nu ia parte la durere, înţelegând că vindecarea durerii nu se realizează prin încercări delirante de-a intra în ea şi de-a o uşura prin împărtăşirea delirului.
Dovada cea mai clară că empatia, în felul în care o foloseşte eul, este un lucru distructiv stă în faptul că o aplică doar la anumite tipuri de probleme şi la anumite persoane. Pe acestea le selectează şi li se alătură. Dar nu se alătură decât pentru a se întări. Odată ce s-a identificat cu ce crede că înţelege, eul se vede şi vrea să se mărească împărtăşind ce e ca el. Să nu te păcălească această manevră: eul empatizează întotdeauna pentru a slăbi, iar a slăbi este întotdeauna a ataca. Nu ştii ce înseamnă să empatizezi. Dar poţi fi sigur de un lucru: dacă nu intervii şi laşi Sfântul Spirit să Se raporteze prin tine, vei empatiza cu puterea şi îţi vei spori puterea, nu slăbiciunea.
Rolul tău e să ţii minte un singur lucru: nu vrei să reiasă dintr-o relaţie nimic din ce vezi tu ca valoros. Nu alegi nici să o răneşti, nici să o vindeci în felul tău. Nu ştii ce este vindecarea. Tot ce ai învăţat despre empatie vine din trecut. Şi nu vrei să împărtăşeşti nimic din trecut, căci nu vrei să păstrezi nimic din trecut. Nu folosi empatia ca să acorzi realitate trecutului şi să îl perpetuezi în acest fel. Dă-te uşurel la o parte şi lasă vindecarea să se înfăptuiască. Să ai în minte doar un gând şi să nu îl pierzi din vedere, oricât de tentat ai fi să judeci situaţia şi să îţi hotărăşti reacţia prin judecarea ei.
Concentrează-ţi mintea doar asupra unui lucru: Adevărata empatie e a Celui Ce ştie ce înseamnă. Vei învăţa cum o interpretează El dacă Îl laşi să îţi utilizeze capacitatea pentru putere, nu pentru slăbiciune. El nu te va părăsi, dar fii atent să nu Îl părăseşti tu. Smerenia este putere doar într-un sens: acela că a recunoaşte şi a accepta că nu ştii înseamnă a recunoaşte şi a accepta că ştie El. Nu eşti sigur că îşi va îndeplini rolul, pentru că nu ţi l-ai îndeplinit nici tu încă pe deplin. Nu poţi să ştii cum să reacţionezi la ce nu înţelegi. Să nu cazi în această ispită şi să nu cedezi modului triumfător al eului de-a folosi empatia pentru a se ridica în slăvi.
Triumful slăbiciunii nu e ce-ai vrea să îi oferi unui frate. Şi totuşi, nu recunoşti alt triumf.
Asta nu e cunoaştere, iar forma de empatie ce îi dă naştere e atât de distorsionată, încât ar întemniţa ce vrea să elibereze. Neizbăviţii nu pot izbăvi, dar au un Izbăvitor. Nu încerca să Îl înveţi tu pe El. Tu eşti studentul, iar El, Profesorul. Nu îţi confunda rolul cu al Lui, căci asta nu va aduce pace nimănui.
Oferă-I Lui empatia ta, căci percepţia Lui şi puterea Lui sunt ce ai vrea să împărtăşeşti. Şi lasă-L să îţi ofere puterea Lui şi percepţia Lui, să fie împărtăşite prin tine.
Înţelesul iubirii se pierde într-o relaţie axată pe slăbiciune în speranţa că se va găsi iubire în ea. Puterea iubirii, care este înţelesul ei, stă în forţa lui Dumnezeu care planează asupra ei şi o binecuvântează în tăcere, înfăşurând-o în aripi tămăduitoare. Las-o să fie şi nu încerca să o înlocuieşti cu "miracolul" tău. Am spus că, dacă un frate îţi cere să faci o prostie, să o faci. Dar fii atent să nu însemne că faci o prostie ce ar dăuna unuia dintre voi, căci ce i-ar dăuna unuia îi va dăuna şi celuilalt.
Cerinţele prosteşti sunt prosteşti doar datorită faptului că sunt conflictuale, din moment ce conţin întotdeauna un element de specialitate. Numai Spiritul Sfânt recunoaşte nevoile prosteşti şi nevoile reale. Şi te va învăţa cum să satisfaci ambele tipuri de nevoi, fără să îl pierzi pe nicicare.
Tu vei încerca să o faci doar în secret. Şi vei crede că, satisfăcând nevoile unuia, nu îl periclitezi pe celălalt, pentru că le ţii separate şi secrete unele de altele. Nu aşa se face, căci nu aşa se ajunge la adevăr şi la viaţă. Dacă le laşi pe toate în seama Celui a Cărui funcţie e să le satisfacă, nicio nevoie nu va rămâne îndelung nesatisfăcută. Asta e funcţia Lui, nu a ta. El nu le va satisface în secret, căci vrea să împărtăşească tot ce dai prin El. Iată de ce dă El. Ce dai prin El e destinat întregii Fiimi, nu unei părţi a ei. Lasă-I funcţia, căci o va îndeplini dacă Îl rogi să intre în relaţiile tale şi să ţi le binecuvânteze.

Poate mai crezi că sfinţenia e imposibil de înţeles, pentru că nu poţi să vezi cum poate fi extinsă să îi includă pe toţi. Şi ţi s-a spus că trebuie să îi includă pe toţi pentru a fi sfântă. Să nu te preocupe extinderea sfinţeniei, căci nu înţelegi natura miracolelor. Şi nici nu le faci tu. Tocmai extinderea lor, cu mult dincolo de limitele pe care le percepi, demonstrează că nu le faci tu. De ce ţi-ai bate capul să afli cum se extinde miracolul la toată Fiimea, când nu înţelegi miracolul însuşi? O însuşire nu e mai greu de înţeles decât întregul. Dacă miracolele există efectiv, însuşirile lor trebuie să fie miraculoase pentru că fac parte din ele.
Există tendinţa de-a fragmenta şi de-a te preocupa apoi de adevărul unei mici părţi din întreg. Acesta e doar un mod de-a evita sau de-a omite întregul, pentru a privi ce crezi că ai mai multe şanse să înţelegi. Căci e doar un alt mod de-a încerca din nou să ţii înţelegerea doar pentru tine. Un mod mai bun şi mult mai util de-a te gândi la miracole e următorul: nu le înţelegi, nici în parte, nici în întreg. Ele însă s-au înfăptuit prin tine. De aceea, înţelegerea ta nu poate să fie necesară. Şi totuşi, rămâne imposibil să înfăptuieşti ce nu înţelegi. Iată de ce trebuie să existe în tine Ceva ce înţelege.
Miracolul nu îţi poate părea firesc din cauză că ce ai făcut să îţi răneşti mintea a denaturat-o atât de mult, încât nu îşi aminteşte ce anume i-e firesc. Şi, când ţi se spune ce e firesc, nu poţi înţelege. Recunoaşterea părţii ca întreg şi a întregului în fiecare parte e cât se poate de firească, fiind modul cum gândeşte Dumnezeu, iar ce I-e firesc Lui ţi-e firesc şi ţie. O percepţie total firească ţi-ar arăta pe dată că o ordine a dificultăţii este cu neputinţă când e vorba de miracole, căci implică o contradicţie a înţelesului lor. Iar, dacă le-ai putea pricepe înţelesul, însuşirile lor nu ţi-ar stârni nedumerire.
Ai făcut miracole, dar e cât se poate de evident că nu le-ai făcut singur. Ai reuşit de câte ori ai ajuns la altă minte şi te-ai unit cu ea. Când două minţi se contopesc într-una singură şi împărtăşesc o singură idee în mod egal, s-a făcut prima legătură în conştientizarea Fiimii ca unitate.
Când ai făcut această contopire la îndemnul Spiritului Sfânt şi I-ai oferit-o să o folosească aşa cum crede El, modul Lui firesc de a-ţi percepe darul Îi dă putinţa să îl înţeleagă, iar ţie îţi dă putinţa să Îi foloseşti înţelegerea în folosul tău. E imposibil să te convingi de realitatea lucrurilor clar înfăptuite prin disponibilitatea ta cât timp crezi că trebuie să le înţelegi, căci - de nu - nu sunt reale.
Cum poţi să crezi în realitate cât timp eşti hotărât să o faci ireală? Oare chiar eşti în mai multă siguranţă dacă menţii realitatea iluziilor decât dacă ai accepta bucuros adevărul drept ce este şi ai aduce mulţumiri pentru el? Cinsteşte adevărul care ţi s-a dat şi bucură-te că nu îl înţelegi. Miracolele Îi sunt fireşti Celui Ce vorbeşte pentru Dumnezeu. Căci sarcina Lui e să traducă miracolul în cunoaşterea pe care o reprezintă el şi care ţi-e ascunsă. Să îţi fie de ajuns felul în care înţelege El miracolul, şi nu îţi întoarce faţa de la toţi martorii realităţii Lui pe care ţi i-a dat.
Nicio dovadă nu te va convinge de adevărul lucrului pe care nu îl vrei. Dar relaţia ta cu El este reală. Nu o privi cu frică, ci cu voioşie. Cel pe Care L-ai chemat într-ajutor este cu tine. Urează-I bun venit şi cinsteşte martorii care îţi binevestesc sosirea Lui. E adevărat, după cum te temi, că a-L recunoaşte înseamnă a nega tot ce crezi că ştii. Dar ce crezi că ştii nu a fost adevărat niciodată. Ce ai câştiga dacă te-ai agăţa de ce crezi că ştii şi ai nega dovada adevărului? Căci ai ajuns prea aproape de adevăr ca să renunţi la el acum, şi vei ceda în faţa atracţiei lui irezistibile. Mai poţi amâna acum, dar numai puţin. Gazda lui Dumnezeu te-a chemat şi ai auzit. Nu vei mai fi complet dispus să nu asculţi.
Anul acesta e un an al bucuriei, în care îţi va spori ascultarea, şi pacea îţi va spori odată cu ea. Vei fi ajutat să conştientizezi atât puterea sfinţeniei, cât şi slăbiciunea atacului. Şi toate acestea se vor realiza într-o minte ferm convinsă că sfinţenia înseamnă slăbiciune şi că atacul înseamnă putere.
Oare nu e un miracol suficient să te înveţe că Profesorul tău nu vine de la tine? Aminteşte-ţi însă, în acelaşi timp, că - de câte ori ai ascultat interpretarea Lui - rezultatele ţi-au adus bucurie. Ai prefera oare rezultatele interpretării tale, dacă ar fi să le cântăreşti cinstit? Dumnezeu voieşte să ai parte numai de bine. Oare nu te poţi uita cu mai multă milă la cel pe care Dumnezeu îl iubeşte cu o Iubire desăvârşită?
Nu interpreta în defavoarea Iubirii lui Dumnezeu, căci ai mulţi martori care vorbesc atât de clar despre ea, încât numai orbii şi surzii ar putea să nu îi vadă şi să nu îi audă. Anul acesta, fii hotărât să nu negi ce ţi-a dat Dumnezeu. Trezeşte-te şi împărtăşeşte ce ţi-a dat, căci e singurul motiv pentru care te-a strigat. Vocea Lui a vorbit clar; şi totuşi, ai atât de puţină credinţă în ce ai auzit, pentru că ai preferat să îţi pui şi mai multă credinţă în dezastrul făcut de tine. Să luăm astăzi hotărârea de-a accepta vestea bună că dezastrul nu e real şi că realitatea nu e dezastru. Realitatea e sigură, certă, total binevoitoare cu toţi şi cu toate. Nu există iubire mai mare decât să accepţi acest lucru şi să te bucuri. Căci iubirea nu cere decât să fii fericit, şi îţi va da tot ce contribuie la fericire.
Nu I-ai dat Spiritului Sfânt nicio problemă pe care să nu ţi-o fi rezolvat, şi nu Îi vei da niciodată. Nu ai reuşit niciodată să rezolvi ceva de unul singur. Oare nu e timpul să îmbini aceste adevăruri şi să tragi nişte concluzii? Anul acesta e anul aplicării ideilor ce ţi s-au dat. Căci ideile sunt forţe puternice, care trebuie folosite, şi nu ţinute să stea degeaba. Şi-au dovedit deja puterea suficient de mult să îţi pui credinţa în ele, şi nu în negarea lor. Anul acesta, investeşte în adevăr şi lasă-l să lucreze în pace. Ai credinţă în Cel Ce are credinţă în tine. Gândeşte-te ce ai văzut şi ce ai auzit cu adevărat şi recunoaşte-l. Poţi oare să fii singur cu astfel de martori?

Am învăţat deja că toţi predăm şi că predăm tot timpul. Poate că, deşi ai predat bine, nu ai învăţat cum să accepţi tihna predării tale. Dacă te gândeşti ce ai predat şi cât e de străin de ce ai crezut că ştii, vei fi nevoit să realizezi că Profesorul tău a venit din afara sistemului tău de gândire. De aceea, El l-a putut vedea în mod obiectiv şi l-a putut percepe neadevărat. Şi trebuie să fi făcut asta pornind de la un sistem de gândire foarte diferit, un sistem de gândire care nu are nimic în comun cu al tău. Căci, fără îndoială, cele predate de El şi cele predate de tine prin El nu au nimic în comun cu cele predate de tine înainte de venirea Lui. Iar rezultatele au fost acelea de-a aduce pace unde era durere, iar suferinţa a dispărut pentru a-i lua locul bucuria.
Poate că ai predat libertate, dar nu ai învăţat cum să fii liber. Am spus mai înainte că: "După roadele lor îi veţi cunoaşte şi se vor cunoaşte singuri". Căci precis te judeci după ceea ce predai.
Ce predă eul produce rezultate imediate, pentru că deciziile lui sunt acceptate imediat ca opţiunea ta.
Iar această acceptare înseamnă că eşti dispus să te judeci ca atare. Cauza şi efectul sunt foarte clare în sistemul de gândire al eului, pentru că toată învăţătura ta a fost îndreptată spre stabilirea relaţiei dintre ele. Şi cum să nu ai credinţă în ce te-ai învăţat să crezi cu atâta sârguinţă? Aminteşte-ţi însă cu câtă grijă i-ai ales martorii şi i-ai evitat pe cei ce au pledat pentru cauza adevărului şi efectele lui.
Oare faptul că nu ai învăţat ce ai predat nu îţi arată că nu percepi Fiimea ca unitate? Şi nu îţi arată, totodată, că nu te consideri unitate? Căci e imposibil să reuşeşti să predai fără nicio convingere, şi e la fel de imposibil ca această convingere să fie în afara ta. Nu ai fi putut preda libertate dacă nu ai crede în ea. Aşa că ce ai predat trebuie să fi venit din sinea ta. E clar însă că nu cunoşti acest Sine şi că nu îl recunoşti, deşi funcţionează. Ce funcţionează trebuie să existe. Şi nu Îi poţi nega Prezenţa decât dacă Îi negi faptele.
Cursul acesta te învaţă cum să te cunoşti. Ai predat ce eşti, dar nu ai lăsat ce eşti să îţi predea. Ai fost foarte atent să eviţi evidentul şi să nu vezi adevărata relaţie de cauză-efect, care e cât se poate de evidentă. Dar tot ce ai predat este în tine. Ce parte din tine poate să nu fi învăţat ce ai predat? Precis e partea care stă de fapt în afara ta, nu prin propria ta proiecţie, ci de-adevăratelea. Şi tocmai această parte pe care ai lua-o în tine e cea care nu eşti tu. Ce accepţi în mintea ta nu o schimbă cu adevărat. Iluziile nu sunt decât credinţe în ce nu există. Şi conflictul aparent dintre adevăr şi iluzie poate fi rezolvat doar separându-te de iluzie, şi nu de adevăr.
Predarea ta a făcut deja acest lucru, căci Spiritul Sfânt face parte din tine. Creat de Dumnezeu, El nu L-a părăsit nici pe Dumnezeu, nici creaţia Sa. El este, deopotrivă, Dumnezeu şi tu, după cum şi tu eşti Dumnezeu şi El, deopotrivă. Căci Răspunsul lui Dumnezeu la separare ţi-a adăugat mai mult decât ai încercat să iei. El ţi-a ocrotit atât creaţiile, cât şi pe tine, ţinând una cu tine ce vrei să excluzi. Iar ele vor înlocui ce ai luat în tine să le ia locul. Sunt cât se poate de reale, ca parte a Sinelui pe care nu o cunoşti. Ele comunică cu tine prin Spiritul Sfânt şi oferă bucuros predării tale despre tine - care eşti casa lor - puterea şi recunoştinţa pe care ţi-o poartă pentru crearea lor. Tu, care eşti gazda lui Dumnezeu, le eşti gazdă şi lor. Căci realul nu a părăsit niciodată mintea creatorului său. Iar irealul nu a existat niciodată.
Nu eşti două sine în conflict. Ce e dincolo de Dumnezeu? Dacă tu - care Îl conţii pe El şi eşti conţinut de El - eşti universul, restul trebuie să fie în afară, unde nu e nimic. Ai predat asta, şi, din depărtările universului, dar nu de dincolo de tine, martorii predării tale s-au adunat să te ajute să înveţi.
Recunoştinţa lor s-a unit cu a ta şi a lui Dumnezeu, să îţi consolideze credinţa în ce ai predat. Căci ce ai predat este adevărat. Singur, stai în afara predării tale şi separat de ea. Dar, alături de ei, trebuie să înveţi că nu ţi-ai predat decât ţie şi că ai învăţat din convingerea pe care ai împărtăşit-o cu ei.
Anul acesta vei începe să înveţi şi vei face învăţarea comensurabilă cu predarea. Ai ales să faci asta fiind dispus să predai. Deşi ai părut să suferi prin urmare, bucuria predării va fi a ta. Căci bucuria predării e în student, care o oferă, recunoscător, profesorului şi o împărtăşeşte cu el. Pe măsură ce înveţi, recunoştinţa pe care o ai faţă de Sinele tău, Care te învaţă ce e El, va creşte şi te va ajuta să Îl cinsteşti. Şi Îi vei învăţa puterea şi tăria şi puritatea, şi Îl vei iubi cum Îl iubeşte Tatăl Său. Împărăţia Lui nu are limite, nici capăt, şi nu e nimic în El care să nu fie veşnic şi desăvârşit. Asta eşti tu; şi tot ce este în afară de asta nu eşti tu.
Sinelui tău preasfânt I se cuvine toată lauda pentru ce eşti şi pentru ce e Cel Ce te-a creat aşa cum eşti. Mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să acopere fisura ce îşi închipuie că există între cele două sine ale lui. Fiecare construieşte această punte, care îl trece peste fisură de îndată ce e dispus să depună puţin efort pentru construirea ei. Micilor lui eforturi li se va adăuga, din plin, puterea Cerului şi voia unită a tuturor celor ce fac Cerul ceea ce e, fiind uniţi în cadrul lui. Aşa că cel ce vrea să treacă peste fisură e transportat literalmente de partea cealaltă.
Puntea ta e mai solidă decât crezi şi piciorul ţi-e bine înfipt pe punte. Să nu te temi că atracţia celor ce stau de partea cealaltă şi te aşteaptă nu te va trage şi pe tine dincolo, în deplină siguranţă. Căci vei ajunge unde vrei să fii şi unde te aşteaptă Sinele tău.

Să nu te temi să priveşti relaţia specială de ură, căci - privind-o - găseşti libertatea. Dacă nu ar fi ea, ar fi cu neputinţă să nu cunoşti înţelesul iubirii. Căci relaţia specială de iubire, în care înţelesul iubirii e ascuns, se întreprinde exclusiv pentru a compensa ura, şi nu pentru a o lepăda.
Mântuirea îţi va apărea limpede înaintea ochilor deschişi când o vei privi pe aceasta. Nu poţi limita ura.
Relaţia specială de iubire nu o va compensa, ci doar o va împinge dedesubt şi o va ascunde privirii. E esenţial să o aduci la vedere şi să nu faci nicio încercare de-a o ascunde. Căci încercarea de-a echilibra ura cu iubirea face iubirea de neînţeles în ochii tăi. Nu îţi dai seama de dimensiunea scindării pe care o implică. Şi, până nu îţi dai scama de ea, scindarea va rămâne nerecunoscută, şi nevindecată deci.
Simbolurile urii împotriva simbolurilor iubirii joacă un conflict inexistent. Căci prin simboluri sunt reprezentate alte lucruri, iar simbolul iubirii e lipsit de înţeles dacă iubirea este totul. Vei trece complet nevătămat prin această ultimă desfacere, şi vei ieşi la lumină, în sfârşit, tu însuţi. Acesta e ultimul pas în pregătirea pentru Dumnezeu. Să nu fii nedispus tocmai acum; eşti prea aproape, şi vei trece puntea în deplină siguranţă, transportat în linişte din război în pace. Căci iluzia iubirii nu te va satisface niciodată, dar realitatea ei, care te aşteaptă de partea cealaltă, îţi va da totul.
Relaţia specială de iubire e o încercare de-a limita efectele distructive ale urii prin găsirea unui liman în toiul furtunii de vinovăţie. Ea nu face nicio încercare să se ridice deasupra furtunii, la lumina soarelui. Dimpotrivă, scoate în evidenţă vinovăţia din afara acestui liman, încercând să se baricadeze de ea şi să stea la adăpost între aceste baricade. Relaţia specială de iubire nu e percepută ca o valoare în sine, ci ca un loc de refugiu din care ura e desprinsă şi ţinută la distantă. Partenerul iubirii speciale e acceptabil doar cât slujeşte acestui scop. Ura poate intra - şi e, într-adevăr, bine-venită în anumite aspecte ale relaţiei -, dar aceasta continuă să ţină datorită iluziei iubirii. Dacă iluzia dispare, relaţia se dezbină sau devine nesatisfăcătoare pe motiv că a deziluzionat.
Iubirea nu e o iluzie. Ci un fapt. Acolo unde e posibilă deziluzia, nu a fost iubire, ci ură.
Căci ura e o iluzie, iar ce poate să se schimbe nu a fost iubire niciodată. E sigur că cei ce selectează anumite persoane ca parteneri în orice aspect al vieţii, folosindu-i într-un scop pe care nu vor să îl împărtăşească cu alţii, încearcă să trăiască mai degrabă împreună cu vinovăţia decât să moară din cauza ei. Asta e opţiunea pe care o văd ei. Iar iubirea, pentru ei, e doar o fugă de moarte. O caută cu disperare, dar nu în pacea în care le-ar veni bucuros şi liniştit. Şi, când îşi dau seama că frica morţii continuă să îi pândească, relaţia de iubire pierde iluzia că este ce nu este. Când se rup baricadele ridicate împotriva ei, frica irupe şi ura triumfă.
Nu există triumfuri ale iubirii. Numai ura e preocupată de "triumful iubirii". Iluzia iubirii poate triumfa asupra iluziei urii, dar numai cu preţul transformării lor în iluzii. Cât timp durează iluzia urii, iubirea va fi o iluzie pentru tine. Şi atunci, singura opţiune ce ţi-a mai rămas e să alegi ce iluzie preferi. Nu există conflict în alegerea între adevăr şi iluzie. Văzând-o în aceşti termeni, nimeni nu ar ezita. Conflictul apare însă în clipa în care alegerea pare a fi între două iluzii, dar alegerea aceasta nu contează. Acolo unde o opţiune e la fel de periculoasă ca alta, decizia trebuie să fie una de disperare.
Sarcina ta nu e să cauţi iubirea, ci să cauţi şi să găseşti toate barierele din tine pe care le-ai construit împotriva ei. Nu e necesar să cauţi ce e adevărat, dar este necesar să cauţi ce e fals.
Fiecare iluzie e o iluzie a fricii, indiferent de forma pe care o ia. Iar încercarea de-a scăpa dintr-o iluzie într-alta trebuie să eşueze. De cauţi iubirea în afara ta, poţi să fii sigur că ai perceput ura înăuntru şi că te temi de ea. Dar pacea nu va veni niciodată din iluzia iubirii, ci numai din realitatea ei.
Recunoaşte următorul lucru, căci e adevărat, iar adevărul trebuie recunoscut dacă e să se deosebească de iluzie: relaţia specială de iubire e o încercare de-a introduce iubirea în separare. Şi, ca atare, nu e decât o încercare de-a introduce iubirea în frică şi de-a o face reală în frică. Încălcând fundamental singura condiţie a iubirii, relaţia specială de iubire vrea să realizeze imposibilul. Cum ar putea să îl realizeze altfel decât în iluzie? E esenţial să examinăm foarte atent ce anume crezi că poţi face să rezolvi dilema, care îţi pare foarte reală, dar care nu există. Ai ajuns aproape de adevăr, şi numai ea stă între tine şi puntea care te duce la acesta.
Cerul aşteaptă în tăcere, iar creaţiile tale stau cu mâinile întinse să te ajute să treci şi să le întâmpini bucuros. Căci pe ele le cauţi. Îţi cauţi doar propria complinire, iar ele te complinesc. Relaţia specială de iubire nu e decât un substitut precar pentru ce te întregeşte în adevăr, nu în iluzie. Relaţia ta cu ele este lipsită de vinovăţie, şi asta îţi dă putinţa să îţi priveşti toţi fraţii cu recunoştinţă, deoarece creaţiile tale au fost create în uniune cu ei. Acceptarea creaţiilor tale e acceptarea Unităţii creaţiei, fără de care nu ai putea fi nicicând complet. Nicio specialitate nu îţi poate oferi ce a dat Dumnezeu şi ce dai unit fiind cu El.
De partea cealaltă a punţii e complinirea ta, căci vei fi întru totul în Dumnezeu, nevoind nimic special, doar să fii întru totul ca El, complinindu-L prin complinirea ta. Nu te teme să treci în locaşul păcii şi al sfinţeniei desăvârşite. Numai acolo s-a stabilit de-a pururi complinirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Nu o căuta în lumea pustie a iluziei, unde nimic nu e cert şi unde nimic nu izbuteşte să satisfacă. În Numele lui Dumnezeu, fii întru totul dispus să abandonezi toate iluziile. În relaţiile în care eşti întru totul dispus să accepţi complinirea, şi numai complinirea, acolo e complinit Dumnezeu, şi Fiul Lui odată cu El.
Puntea ce duce la uniune în tine trebuie să ducă la cunoaştere, căci a fost construită cu Dumnezeu alături de tine şi te va duce direct la El, unde stă complinirea ta, întru totul compatibilă cu a Lui. Fiecare iluzie pe care o accepţi în mintea ta prin faptul că o judeci realizabilă îţi înlătură propria senzaţie de complinire şi neagă astfel întregimea Tatălui tău. Fiecare fantezie, de iubire sau de ură, te văduveşte de cunoaştere, căci fanteziile sunt vălul în spatele căruia e ascuns adevărul. Pentru a ridica vălul ce pare atât de întunecat şi de greu, tot ce e necesar este să preţuieşti adevărul mai presus de toată fantezia şi să fii pe deplin nedispus să te mulţumeşti cu iluziile în locul adevărului.
Nu vrei să treci din frică în iubire? Căci iată care pare a fi călătoria. Iubirea te cheamă, dar ura ar vrea să rămâi. Să nu auzi chemarea urii şi să nu vezi nicio fantezie. Căci complinirea ta stă în adevăr, şi nicăieri altundeva. Vezi în chemarea urii, şi în fiecare fantezie ce apare ca să te facă să întârzii, doar strigătul de ajutor ce se ridică neîncetat de la tine la Creatorul tău. Oare să nu îţi răspundă ţie, a cărui complinire e a Lui? El te iubeşte, complet fără iluzii, aşa cum trebuie să iubeşti tu. Căci iubirea e complet fără iluzii şi, de aceea, complet fără frică. Cel pe care Şi-l aminteşte Dumnezeu trebuie să fie întreg. Iar Dumnezeu nu a uitat niciodată ce ÎI întregeşte. În complinirea ta stă reamintirea întregimii Lui şi a recunoştinţei pe care o are faţă de tine pentru complinirea Lui. În legătura Lui cu tine stau atât incapacitatea Lui de a uita, cât şi capacitatea ta de a-ţi aduce aminte. În El se reunesc disponibilitatea ta de a iubi şi toată Iubirea lui Dumnezeu, Care nu te-a uitat.
Tatăl tău nu poate uita adevărul din tine, după cum nici tu nu poţi să nu ţi-l aminteşti.
Spiritul Sfânt e Puntea ce duce la El, făcută din faptul că eşti dispus să te uneşti cu El şi creată de faptul că Se bucură de uniunea cu tine. Călătoria ce a părut fără sfârşit e pe sfârşite, căci ce este nesfârşit e foarte aproape. Aproape că ai recunoscut ce este. Alături de mine, dezbară-te acum de toate iluziile şi nu lăsa să stea nimic în calea adevărului. Vom întreprinde împreună ultima călătorie inutilă departe de adevăr, şi apoi vom merge direct la Dumnezeu, ca răspuns voios la Chemarea Lui să fie complinit.
Dacă relaţiile speciale de orice fel ar stingheri complinirea lui Dumnezeu, pot să aibă vreo valoare pentru tine? Ce Îl conturbă pe Dumnezeu trebuie să te conturbe pe tine. Numai în timp pare posibilă conturbarea complinirii lui Dumnezeu. Puntea peste care vrea să te treacă El te ridică din timp în veşnicie. Deşteaptă-te din mreaja timpului şi răspunde fără frică la Chemarea Celui Ce ţi-a dat veşnicia în momentul în care te-a creat. De partea aceasta a punţii ce duce în eternitate, nu înţelegi nimic. Dar, când o traversezi cu paşi uşori, susţinut de eternitate, eşti îndrumat direct spre Inima lui Dumnezeu. În centrul ei, şi numai acolo, eşti în siguranţă de-a pururi, pentru că eşti complet de-a pururi. Nu există văl pe care să nu îl poată ridica Iubirea lui Dumnezeu din noi, împreună. Calea ce duce la adevăr e deschisă. Urmeaz-o cu mine.

Când priveşti relaţia specială, e necesar să îţi dai seama, mai întâi, că implică multă durere. Neliniştea, disperarea, vinovăţia şi atacul, toate intră în ea, întrerupte de perioade în care par să dispară. Toate acestea trebuie înţelese drept ce sunt. Indiferent de forma pe care o iau, sunt întotdeauna un atac îndreptat împotriva propriului sine, pentru a-l face vinovat pe celălalt. Am mai vorbit despre asta, dar nu am abordat anumite aspecte privitoare la ceea ce se încearcă aici de fapt.
Pur şi simplu, încercarea de-a face vinovat e îndreptată întotdeauna împotriva lui Dumnezeu. Căci eul ar vrea să îl vezi vinovat numai şi numai pe El, lăsând Fiimea expusă şi neprotejată în faţa atacului. Relaţia specială de iubire e principala armă a eului de-a te feri de Cer. Nu pare a fi o armă, dar - dacă te gândeşti cum o preţuieşti şi de ce - îţi vei da seama ce anume trebuie să fie.
Relaţia specială de iubire e darul cu care eul se laudă cel mai tare, un dar ce are cea mai mare atracţie pentru cei nedispuşi să renunţe la vinovăţie. "Dinamica" eului e aici foarte clară, căci - bazându-se pe atracţia acestui prinos - fanteziile axate în jurul ei sunt deseori foarte evidente. Aici, ele sunt judecate, de regulă, acceptabile şi chiar fireşti. Nimeni nu consideră că e un lucru bizar să iubeşti şi să urăşti deodată, şi chiar şi cei ce cred că e păcat să urăşti se simt doar vinovaţi, dar nu se corectează.
Aceasta e condiţia "firească" a separării, iar cei ce învaţă că nu e deloc firesc par a fi cei nefireşti. Căci lumea aceasta e opusul Cerului, fiind făcută să fie opusul lui, şi tot ce e aici ia o direcţie total opusă adevărului. În Cer, unde înţelesul iubirii e cunoscut, iubirea e totuna cu unirea. Aici, unde iluzia iubirii e acceptată în locul iubirii, iubirea e percepută ca separare şi excludere.
Relaţia specială, născută din dorinţa ascunsă de-a primi iubire specială de la Dumnezeu, e cea în care ura eului triumfă. Căci relaţia specială e renunţarea la Iubirea lui Dumnezeu şi încercarea de-a asigura pentru sine specialitatea pe care a negat-o El. E esenţial pentru conservarea eului să crezi că această specialitate nu e iadul, ci Cerul. Căci eul nu ar vrea să vezi nicicând că separarea nu poate fi decât pierdere, fiind singura condiţie în care Cerul nu poate exista.
Pentru fiecare, Cerul e complinire. Nu poate exista dezacord în privinţa acestui lucru, pentru că îl acceptă atât eul, cât şi Spiritul Sfânt. Ei sunt însă în total dezacord în legătură cu definiţia complinirii şi a modului în care se realizează. Spiritul Sfânt ştie că întregirea, sau complinirea, stă mai întâi în unire, şi apoi în extinderea unirii. Pentru eu, complinirea stă în triumf şi în extinderea "victoriei" chiar până la triumful final asupra lui Dumnezeu. În asta îşi vede suprema libertate de sine, căci nimic nu ar mai rămâne să conturbe eul. Iată ideea lui de Cer. Şi, de aceea, unirea - o condiţie în care eul nu se poate amesteca - trebuie să fie iadul.
Relaţia specială e un procedeu ciudat şi nefiresc prin care eul uneşte iadul cu Cerul şi le face imposibil de distins. Iar încercarea de-a beneficia, în acelaşi timp, de pe urma imaginarelor "foloase" ale ambelor lumi a dus doar la fantezii pe tema celor două şi la incapacitatea de-a le percepe, individual, aşa cum sunt. Relaţia specială e triumful acestei confuzii. E un gen de unire din care unirea e exclusă, iar la baza încercării de-a ajunge la unire stă excluderea. Poate să existe oare o ilustrare mai bună a maximei eului: "Caută, dar nu găsi"?
Cel mai curios lucru dintre toate e noţiunea de sine pe care o cultivă eul în relaţia specială. Acest "sine" caută relaţia pentru a se complini. Dar, când găseşte relaţia specială în care crede că poate realiza acest lucru, încearcă să se "dea" în schimbul sinelui altuia. Nu e vorba aici de unire, căci nu există creştere, nici extindere. Fiecare partener încearcă să sacrifice sinele pe care nu îl vrea pentru un sine pe care crede că l-ar prefera. Şi se simte vinovat pentru "păcatul" de-a lua şi de-a nu da, în schimb, nimic de valoare. Oare câtă valoare poate să pună pe un sine pe care vrea să îl dea ca să capete unul "mai bun"?
Sinele "mai bun" pe care îl caută eul e întotdeauna unul mai special. Şi cine pare să fie în posesia unui sine special este "iubit" pentru ce se poate lua de la el. Acolo unde ambii parteneri văd acest sine special unul în celălalt, eul vede o adevărată partidă "ruptă din Cer". Căci niciunul dintre ei nu va recunoaşte că a cerut iadul şi, prin urmare, nu va conturba iluzia pe care şi-o face eul despre Cer, pe care i-a oferit-o eul să conturbe Cerul. Dar, dacă toate iluziile vin din frică - şi nu pot veni de altundeva -, iluzia Cerului nu e decât o formă "atrăgătoare" a fricii, în care vinovăţia e îngropată adânc şi învie sub forma "iubirii".
Farmecul iadului constă doar în teribila atracţie a vinovăţiei, pe care eul le-o oferă celor ce îşi pun încrederea în micime. Convingerea micimii stă în fiece relaţie specială, căci numai cei lipsiţi pot preţui specialitatea. Solicitarea specialităţii, şi perceperea actului de acordare a specialităţii ca act de iubire, face iubirea odioasă. Adevăratul scop al relaţiei speciale, în strictă concordanţă cu obiectivele eului, este acela de-a distruge realitatea şi de-a o înlocui cu iluzia. Căci eul e el însuşi o iluzie, şi numai iluziile pot fi martorii "realităţii" lui.
Dacă ai percepe relaţia specială ca un triumf asupra lui Dumnezeu, ai mai dori-o? Să nu ne gândim la natura ei înspăimântătoare, nici la vinovăţia pe care trebuie să o stârnească, nici la tristeţe şi singurătate. Căci acestea nu sunt decât atributele întregii religii a separării şi ale contextului total în care se consideră că are loc. Tema principală în litania pe care o închină sacrificiului este aceea că Dumnezeu trebuie să moară ca tu să poţi trăi. Şi tocmai tema aceasta e înscenată în relaţia specială.
Prin moartea sinelui tău crezi că poţi să ataci un alt sine şi să îl smulgi de la altul ca să înlocuieşti sinele pe care îl deteşti. Şi îl deteşti pentru că nu crezi că îţi oferă specialitatea pe care o pretinzi. Şi, urându-l, l-ai făcut mic şi nevaloros, pentru că te temi de el.
Cum poţi să acorzi putere nelimitată lucrului pe care crezi că l-ai atacat? Adevărul a devenit atât de înspăimântător pentru tine, încât - dacă nu e mic şi slab, şi nedemn de valoare - nu ai îndrăzni să te uiţi la el. Crezi că e mai sigur să înzestrezi micul sine făcut de tine cu puterea pe care ai smuls-o adevărului, triumfând asupra lui şi lăsându-l neputincios. Observă cu câtă exactitate e înscenat acest ritual în relaţia specială. Între două persoane separate e ridicat un altar, pe care fiecare persoană în parte urmăreşte să îşi ucidă sinele şi să ridice, pe propriul ei trup, un alt sine care să îşi tragă puterea din moartea ei. Ritualul acesta se repetă la nesfârşit. Şi nu se încheie, nici nu se va încheia vreodată.
Ritualul complinirii nu poate complini, căci viaţa nu se naşte din moarte, nici Cerul din iad.
De câte ori eşti tentat de o formă de relaţie specială să cauţi iubire în ritual, aminteşte-ţi că iubirea e conţinut, nu formă, de niciun fel. Relaţia specială e un ritual al formei, menit să ridice forma să ia locul lui Dumnezeu cu preţul conţinutului. În formă nu există înţeles şi nu va exista niciodată.
Relaţia specială trebuie recunoscută drept ce e: un ritual fără sens, în care se extrage putere din moartea lui Dumnezeu şi se transferă ucigaşului Său, ca semn că forma a triumfat asupra conţinutului şi că iubirea şi-a pierdut înţelesul. Vrei să fie posibil acest lucru, chiar lăsând la o parte evidenta lui imposibilitate? Dacă ar fi fost posibil, te-ai fi făcut neputincios. Dumnezeu nu S-a supărat. Ci nu a putut lăsa să se întâmple aşa ceva. Nu Îl poţi face să Se răzgândească. Niciunul dintre ritualurile iniţiate de tine, în care te încântă dansul morţii, nu poate face eternul să moară. Şi nici substitutul pe care l-ai ales pentru Întregimea lui Dumnezeu nu poate avea vreo influenţă asupra ei.
Să nu vezi în relaţia specială decât o încercare lipsită de înţeles de-a pune alţi dumnezei înaintea Lui şi, prin venerarea lor, de-a face obscură micimea lor şi măreţia Sa. În numele complinirii tale, nu vrei aşa ceva. Căci fiecare idol pe care îl ridici înaintea Sa stă înaintea ta, în loc de ce eşti.
Mântuirea stă în simplul fapt că iluziile nu sunt înspăimântătoare pentru că nu sunt adevărate. Ele doar par să fie înspăimântătoare în măsura în care nu izbuteşti să le recunoşti drept ceea ce sunt; şi nu vei izbuti să o faci în măsura în care vrei să fie adevărate. Şi în aceeaşi măsură vei nega adevărul şi nu vei reuşi, prin urmare, să faci simpla alegere între adevăr şi iluzie; Dumnezeu şi fantezie.
Aminteşte-ţi acest lucru, şi nu îţi va fi greu să percepi decizia drept ceea ce este, şi nimic mai mult.
Esenţa iluziei separării stă pur şi simplu în fantezia distrugerii înţelesului iubirii. Şi, dacă nu ţi se redă înţelesul iubirii, nu te poţi cunoaşte nici tu, cel ce îi împărtăşeşti înţelesul. Separarea nu e decât decizia de-a nu te cunoaşte. Tot acest sistem de gândire e o experienţă de învăţare foarte atent concepută, menită să îndepărteze de adevăr şi să ducă la fantezie. Dar, pentru fiecare învăţătură care ţi-ar dăuna, Dumnezeu îţi oferă corecţie şi scăpare deplină de toate consecinţele ei.
Decizia dacă să iei sau nu aminte la ce spune acest curs nu e decât alegerea între adevăr şi iluzie. Căci aici stă adevărul, separat de iluzie şi neconfundat cu ea nicidecum. Cât de simplă devine această alegere când e percepută ca fiind doar ce este! Căci numai fanteziile fac posibilă confuzia în privinţa acestei alegeri, iar ele sunt cu totul ireale.
Anul acesta, aşadar, e timpul cel mai bun să iei decizia cea mai simplă - şi singura, totodată - cu care te-ai confruntat vreodată. Vei trece puntea ce duce la realitate, pur şi simplu pentru că vei recunoaşte că Dumnezeu e de partea cealaltă şi că aici nu e nimic. În momentul în care îţi dai seama de asta, e imposibil să nu iei decizia firească.

Căutarea relaţiei speciale este un semn că te echivalezi cu eul, şi nu cu Dumnezeu. Căci relaţia specială are valoare numai pentru eu. Pentru eu, dacă o relaţie nu are valoare specială, ea nu are înţeles, deoarece el percepe toată iubirea ca specială. Aceasta însă nu poate fi firească, pentru că diferă de relaţia dintre Dumnezeu şi Fiul Său, iar toate relaţiile care diferă de aceasta trebuie să fie nefireşti. Căci Dumnezeu a creat iubirea aşa cum o vrea şi a dat-o aşa cum este. Iubirea nu are înţeles decât aşa cum a definit-o Creatorul ei prin Voia Sa. E imposibil să o defineşti altfel, şi să o înţelegi.
Iubirea este libertate. Să o cauţi prin propria ta înrobire înseamnă să te separi de ea.
Pentru Iubirea lui Dumnezeu, nu mai căuta unire în separare, nici libertate în robie! Aşa cum dezlegi, vei fi dezlegat. Nu uita asta, căci Iubirea nu va fi în stare să te găsească şi să te mângâie altfel.
Există un mod în care Spiritul Sfânt îţi cere ajutorul, dacă îl vrei şi tu pe al Lui. Clipa sfântă e cel mai util instrument pe care îl are la dispoziţie să te protejeze de atracţia vinovăţiei, adevărata momeală în relaţia specială. Nu recunoşti că aceasta e adevărata ei ademenire, căci eul te-a învăţat că libertatea stă în ea. Dar, cu cât priveşti mai atent relaţia specială, cu atât devine mai evident că trebuie să provoace vinovăţie şi, prin urmare, să întemniţeze.
Relaţia specială nu are niciun înţeles în absenţa unui trup. Dacă ţii la ea, trebuie să ţii şi la trup. Iar lucrul la care ţii îl vei păstra. Relaţia specială e un mecanism prin care limitezi sinele tău la trupul tău şi îţi limitezi percepţia altora la al lor. Dacă ar fi văzute, Marile Raze ar stabili lipsa totală de valoare a relaţiei speciale. Căci, dacă le-ai vedea, trupul ar dispărea, pentru că şi-ar pierde valoarea. Şi aşa, tot ce ai investit în a-l vedea i s-ar retrage.
Tu vezi lumea la care ţii. De partea aceasta a punţii, vezi lumea trupurilor separate, căutând să se contopească prin uniuni separate şi să se unească prin pierdere. Când două persoane caută să se unească, ele încearcă să se micşoreze. Fiecare îşi neagă puterea, căci unirea separată exclude universul. Se lasă afară mult mai mult decât se ia înăuntru, căci Dumnezeu e lăsat pe dinafară şi nu se ia nimic înăuntru. Dacă s-ar face o asemenea unire cu o credinţă desăvârşită, ar intra în ea tot universul. Dar relaţia specială pe care o caută eul nu include nici măcar un singur individ întreg. Eul nu vrea decât o parte din acesta şi vede doar această parte, şi nimic altceva.
De partea cealaltă a punţii, totul e atât de diferit! Pentru un timp, trupul continuă să se vadă, dar nu exclusiv, după cum se vede aici. Mica scânteie ce ţine în ea Marile Raze e vizibilă şi ea, iar scânteia aceasta nu poate fi limitată îndelung la micime. Odată ce vei trece puntea, valoarea trupului va fi atât de micşorată în ochii tăi, încât nu vei vedea nevoia de a-l mări. Căci vei realiza că singura valoare pe care o are trupul este aceea de a-ţi da putinţa să îţi aduci fraţii cu tine la punte şi să fiţi eliberaţi acolo împreună.
Puntea însăşi nu e decât o tranziţie în perspectiva realităţii. De partea aceasta, tot ce vezi e cât se poate de distorsionat şi de disproporţionat. Ce e mic şi nesemnificativ se amplifică, iar ce e puternic şi tare e redus la micime. În cursul tranziţiei există o anumită perioadă de confuzie, în care poate să apară o senzaţie de dezorientare efectivă. Să nu te temi însă, pentru că nu înseamnă decât că ai fost dispus să te desprinzi de cadrul distorsionat de referinţă ce a părut să ţină laolaltă lumea ta.
Acest cadru de referinţă e construit în jurul relaţiei speciale. Fără această iluzie, nu ar putea exista niciun înţeles pe care ai vrea să îl mai cauţi pe aici.
Să nu te temi că vei fi ridicat brusc şi azvârlit în realitate. Timpul e blând şi, dacă îl utilizezi în folosul realităţii, va ţine uşurel pasul cu tine în tranziţia ta. Urgenţa priveşte doar dislocarea minţii tale din poziţia fixă pe care o are aici. Aceasta nu te va lăsa fără adăpost şi fără cadru de referinţă. Perioada de dezorientare, care precede tranziţia propriu-zisă, e mult mai scurtă decât ţi-a trebuit să îţi fixezi mintea atât de ferm asupra iluziilor. Amânarea te va durea acum mai mult decât înainte, doar pentru că îţi dai seama că e o amânare şi că e într-adevăr posibil să scapi de durere.
Găseşte speranţă şi mângâiere, nu disperare, în acest lucru: nu vei găsi mult nici iluzia iubirii în relaţiile speciale de aici. Căci nu mai eşti nebun de-a binelea şi vei recunoaşte în curând vinovăţia trădării de sine drept ce este.
Nimic din ce încerci să întăreşti în relaţia specială nu face parte din tine. Şi nu poţi să păstrezi o parte a sistemului de gândire care te-a învăţat că e reală, şi să înţelegi Gândul care cunoaşte ce eşti. Ai lăsat să îţi pătrundă în minte Gândul realităţii tale şi, din moment ce l-ai invitat, va rămâne cu tine. Iubirea pe care o simţi faţă de el nu te va lăsa să te trădezi, şi nu vei putea intra într-o relaţie în care să nu te însoţească, pentru că nu vei vrea să te separi de el.
Bucură-te că ai scăpat de parodia mântuirii pe care ţi-a oferit-o eul şi nu te uita înapoi, cu dor, la bătaia de joc în care ţi-a luat relaţiile. Nimeni nu mai trebuie să sufere acum, căci ai ajuns prea departe să cedezi în faţa iluziei frumuseţii şi sfinţeniei vinovăţiei. Numai cei nebuni de-a binelea ar putea să perceapă aşa moartea şi suferinţa, boala şi disperarea. Ce a făurit vinovăţia e urât, înfricoşător şi foarte periculos. Să nu vezi iluzia adevărului şi a frumuseţii în ele. Şi fii recunoscător că există un loc în care adevărul şi frumuseţea te aşteaptă. Du-te bucuros în întâmpinarea lor şi învaţă cât de mult te aşteaptă în schimbul simplei disponibilităţi de-a renunţa la nimic pentru că este nimic.
Noua perspectivă pe care o vei căpăta în urma trecerii punţii te va face să înţelegi unde este Cerul. Văzut de aici, pare să fie în afară şi de partea cealaltă a punţii. Dar, când treci puntea să te uneşti cu el, se va uni cu tine şi va deveni una cu tine. Şi vei realiza, cu o veselă uimire, că pentru toate acestea ai renunţat la nimic! Bucuria Cerului, care nu are limită, sporeşte cu fiecare lumină ce revine să îşi preia locul de drept în cadrul lui. Nu mai aştepta, pentru Iubirea lui Dumnezeu şi a ta. Şi clipa sfântă să iţi accelereze progresul, după cum o va şi face, dacă o laşi să vină la tine.
Spiritul Sfânt nu îţi cere decât un mic ajutor: de câte ori îţi rătăcesc gândurile la o relaţie specială ce te mai atrage, intră cu El într-o clipă sfântă şi lasă-L să te elibereze în ea. Nu are nevoie decât să fii dispus să Îi împărtăşeşti perspectiva ca să ţi-o dea toată. Şi nu trebuie să fii dispus întru totul, pentru că El e dispus în mod desăvârşit. Sarcina Lui e tocmai aceea de-a ispăşi, prin credinţa Lui desăvârşită, lipsa ta de disponibilitate, iar credinţa Lui e cea pe care o împărtăşeşti acolo cu El.
Recunoscând că nu eşti dispus să te eliberezi, ţi se dă desăvârşita Lui disponibilitate. Cheamă-L, căci Cerul răspunde la Chemarea Lui. Şi lasă-L să cheme Cerul pentru tine.

E imposibil să te desprinzi de trecut fără să renunţi la relaţia specială. Căci relaţia specială e o încercare de-a repune în scenă trecutul şi de a-l schimba. Afronturi închipuite, dureri amintite, dezamăgiri trecute, nedreptăţiri şi văduviri percepute, toate intră în relaţia specială, devenită un mod prin care urmăreşti să îţi vindeci amorul-propriu rănit. Fără trecut, pe ce bază ţi-ai mai alege un partener special? Fiecare alegere de acest fel se face datorită unui anumit "rău" din trecut de care te agăţi şi pentru care altcineva trebuie să ispăşească.
Relaţia specială se răzbună pe trecut. Urmărind să înlăture suferinţa din trecut, ea nesocoteşte prezentul, fiind preocupată de trecut şi de ataşamentul ei total faţă de acesta. Nicio relaţie specială nu e trăită în prezent. Umbre din trecut o învăluie şi o fac ce este. Ea nu are înţeles în prezent şi, dacă nu înseamnă nimic acum, nu poate să aibă niciun înţeles real. Cum poţi să schimbi trecutul altfel decât în fantasme? Şi cine poate să îţi dea lucrul de care crezi că te-a văduvit trecutul? Trecutul e nimic. Nu urmări să îl învinuieşti pentru această văduvire, căci trecutul nu mai este. Chiar nu poţi să nu te desprinzi de ce a dispărut deja. Şi, de aceea, precis menţii iluzia că nu a dispărut din cauza credinţei că serveşte unui scop pe care îl vrei atins. Iar scopul acesta precis nu poate fi atins în prezent, ci numai în trecut.
Nu subaprecia intensitatea dorinţei eului de-a se răzbuna pe trecut. E turbat şi nebun de- a binelea. Căci eul îşi aduce aminte de tot ce ai făcut să îl jigneşti şi vrea răsplată de la tine. Fanteziile pe care le aduce în relaţiile pe care le-a ales să îşi descarce ura sunt fantezii ale distrugerii tale. Căci eul pune trecutul în socoteala ta, şi în eliberarea ta de trecut se vede văduvit de răzbunarea pe care crede că o meriţi pe bună dreptate. Dar, fără propria ta aliere la distrugerea ta, eul nu te-ar putea lega de trecut. În relaţia specială, tu îngădui să aibă loc distrugerea ta. E evident că asta e o nebunie. Dar ce e mai puţin evident e că prezentul îţi este inutil cât timp urmăreşti obiectivul eului ca aliat al lui.
Trecutul a trecut; nu urmări să îl păstrezi în relaţia specială care te leagă de el şi te învaţă că mântuirea a trecut şi trebuie, de aceea, să te întorci în trecut să îţi găseşti mântuirea. Nu există fantezie care să nu cuprindă visul răsplatei pentru trecut. Vrei să traduci visul în faptă sau să te lepezi de el?
În relaţia specială nu pari să urmăreşti o traducere în faptă a răzbunării. Şi, chiar şi atunci când răzbat, fugar, ura şi cruzimea, iluzia iubirii nu e zdruncinată din temelii. Dar singurul lucru pe care eul nu te lasă nicicând să îl conştientizezi este acela că relaţia specială e traducerea în faptă a răzbunării asupra ta. Ce altceva ar putea să fie? În căutarea relaţiei speciale, nu cauţi slava în tine. Ai negat că e în tine şi relaţia devine lucrul cu care o substitui. Răzbunarea devine substitutul Ispăşirii, iar fuga de răzbunare devine pierderea ta.
Împotriva smintitei noţiuni de mântuire pe care o are eul, Spiritul Sfânt pune uşurel clipa sfântă. Am spus mai înainte că Spiritul Sfânt trebuie să predea prin comparaţii şi că foloseşte opuşii ca să indice adevărul. Clipa sfântă e opusul convingerii ferme a eului că mântuirea vine prin răzbunare pentru trecut. În clipa sfântă se înţelege că trecutul a trecut şi, odată cu trecerea lui, dorinţa de răzbunare a fost desfiinţată şi a dispărut. Tihna şi pacea lui acum te învăluie cu o blândeţe desăvârşită.
Cu excepţia adevărului, a dispărut totul.
O vreme, vei încerca poate să aduci iluziile în clipa sfântă ca să împiedici conştientizarea deplină a diferenţei totale, în toate privinţele, dintre resimţirea adevărului şi iluzie. Dar nu vei încerca mult. În clipa sfântă, puterea Spiritului Sfânt va birui, pentru că I te-ai alăturat. Iluziile pe care le aduci cu tine vor slăbi, o vreme, resimţirea Lui şi te vor împiedica să Îl resimţi necontenit în minte. Dar clipa sfântă e eternă, iar iluziile pe care ţi le faci despre timp nu vor împiedica nici veşnicul să fie ce este, nici pe tine să îl resimţi aşa cum e.
Ce ţi-a dat Dumnezeu ţi-e dat cu adevărat şi vei primi cu adevărat. Căci darurile lui Dumnezeu nu au realitate independent de primirea lor de către tine. Primirea ta Îi complineşte dăruirea.
Vei primi pentru că e Voia Lui să dai. El a dat clipa sfântă ca să ţi se dea, şi e imposibil să nu o primeşti pentru că a dat-o. Când Şi-a voit Fiul liber, Fiul Său a fost liber. În clipa sfântă stă rapelul Său că Fiul Său va fi întotdeauna exact cum a fost creat. Şi tot ce predă Spiritul Sfânt e pentru a-ţi aminti că ai primit ce ţi-a dat Dumnezeu.
Nu ai din ce să îi faci o vină realităţii. Tot ce trebuie iertat sunt iluziile din care le faci o vină fraţilor tăi. Realitatea lor nu are trecut, şi numai iluziile pot fi iertate. Dumnezeu nu îi face nimănui nicio vină, căci e incapabil de orice fel de iluzii. Dezleagă-ţi fraţii din robia iluziilor lor iertându-i pentru iluziile pe care le percepi în ei. Aşa vei învăţa că ai fost iertat, căci tu le-ai oferit iluzii. În clipa sfântă, lucrul acesta se înfăptuieşte pentru tine în timp, pentru a-ţi aduce adevărata condiţie a Cerului.
Aminteşte-ţi că alegi întotdeauna între adevăr şi iluzie; între Ispăşirea reală care vindecă şi "ispăşirea" eului care distruge. Puterea lui Dumnezeu şi toată Iubirea Lui nelimitată te vor sprijini să îţi găseşti locul în planul Ispăşirii care vine din Iubirea Lui. Fii un aliat al lui Dumnezeu, şi nu al eului, în căutarea modului în care poate să iţi parvină Ispăşirea. Ajutorul Lui ţi-e de ajuns, căci Mesagerul Lui înţelege cum să îţi restituie Împărăţia şi cum să pună tot ce ai investit în mântuire în relaţia ta cu El.
Caută şi găseşte-I mesajul în clipa sfântă, în care toate iluziile sunt iertate. De acolo, miracolul se extinde să îi binecuvânteze pe toţi şi să rezolve toate problemele, indiferent dacă se percep mari sau mici, posibile sau imposibile. Nu există ceva care să nu facă loc Lui şi Maiestăţii Lui. A te uni cu El într-o relaţie strânsă înseamnă a accepta realitatea relaţiilor şi, prin realitatea lor, a renunţa la toate iluziile pentru realitatea relaţiei tale cu Dumnezeu. Lăudată să îţi fie relaţia cu El, şi nicicare alta.
Adevărul e în ea şi nicăieri altundeva. O alegi fie pe ea, fie nimic.