Iertarea şi Relaţia Sfântă

Trădarea Fiului lui Dumnezeu stă numai în iluzii şi toate "păcatele" lui nu sunt decât propria lui închipuire. Realitatea lui este de-a pururi lipsită de păcat. Nu e nevoie să fie iertat, ci deşteptat. În propriile lui vise, s-a trădat, şi-a trădat fraţii şi Dumnezeul. Dar ce se înfăptuieşte în vise nu s-a înfăptuit de fapt. E imposibil să îl convingi de realitatea acestui fapt pe cel care le visează, pentru că visele sunt ce sunt din cauză că dau iluzia realităţii. Deplina eliberare de ele stă numai în trezire, căci numai atunci devine cât se poate de evident că nu au avut efect asupra realităţii şi că nu au reuşit să o schimbe. Fanteziile schimbă realitatea. Acesta este scopul lor. Nu o pot face în realitate, dar o pot face în mintea care vrea ca realitatea să fie altfel.
Atunci, numai dorinţa ta de-a schimba realitatea este de temut, pentru că - prin dorinţa ta - crezi că ai realizat ce doreşti. Această poziţie ciudată, într-un sens, îţi recunoaşte puterea. Dar, distorsionând-o şi dedicând-o "răului", o face şi ireală. Nu poţi sluji la doi domni care îţi cer lucruri contradictorii. Ce foloseşti în fantezie refuzi adevărului. Dar ce dai adevărului să folosească pentru tine stă ferit de fantezie.
Când susţii că miracolele trebuie să aibă o ordine a dificultăţii, tot ce vrei să spui e că există unele lucruri pe care nu vrei să le dai adevărului. Crezi că adevărul nu se poate confrunta cu ele din simplul motiv că vrei să le fereşti de adevăr. Simplu spus, lipsa credinţei tale în puterea ce vindecă toată durerea provine din dorinţa ta de-a reţine unele aspecte ale realităţii pentru fantezie. De-ai vedea ce efect are asta asupra modului în care apreciezi întregul! Ce îţi rezervi ţie iei de la Cel Care vrea să te elibereze. Dacă nu dai înapoi ce ai luat, e inevitabil ca perspectiva pe care o ai asupra realităţii să îţi rămână deformată şi necorectată.
Cât timp vrei să rămână aşa, iluzia unei ordini a dificultăţii miracolelor va rămâne cu tine.
Căci tu ai stabilit această ordine în realitate, dând o parte din ea unui profesor, şi altuia, o altă parte.
Aşa înveţi să tratezi o parte a adevărului într-un fel, şi, într-altfel, cealaltă parte. Să fragmentezi adevărul înseamnă să îl distrugi, făcându-l să nu mai însemne nimic. Ordinele realităţii reprezintă o perspectivă de neînţeles: un cadru de referinţă pentru realitate cu care, de fapt, nu poate fi comparată.
Chiar crezi că poţi să aduci adevărul la fantezie, şi să înveţi ce înseamnă adevărul din perspectiva iluziilor? Adevărul nu înseamnă nimic în iluzie. Cadrul de referinţă pentru înţelesul lui trebuie să fie el însuşi. Când încerci să aduci adevărul la iluzii, încerci să faci iluziile reale şi să le menţii prin justificarea credinţei tale în ele. Dar să dai iluziile adevărului înseamnă să îi îngădui adevărului să te înveţe că iluziile sunt ireale şi să îţi îngădui astfel ţie să scapi de ele. Nu rezerva nicio idee separat de adevăr, căci vei stabili ordine ale realităţii care te vor încătuşa, cu siguranţă. Nu există ordine în realitate, pentru că tot ce e în ea este adevărat.
Fii dispus, aşadar, să Îi dai tot ce ai ţinut în afara adevărului Celui Care cunoaşte adevărul şi în Care totul se aduce la adevăr. Mântuirea de separare va fi deplină, sau nu va fi deloc. Să nu te preocupe decât măsura în care eşti dispus să o faci să se înfăptuiască. El o va înfăptui, nu tu. Dar nu uita: când te tulburi şi îţi pierzi liniştea din cauză că altcineva încearcă să îşi rezolve problemele prin fantezie, refuzi să îţi ierţi ţie exact aceeaşi încercare. Şi vă opreşti pe amândoi de la adevăr şi de la mântuire. În momentul în care îl ierţi pe el, restitui adevărului ce i-aţi refuzat amândoi. Şi să vezi iertarea acolo unde ai dat-o.

Poţi să îţi închipui cât de frumoşi o să îţi apară cei pe care îi ierţi? În nicio fantezie nu ai mai văzut ceva atâta de frumos. Nimic din ce vezi aici, dormind sau treaz fiind, nu se compară cu aşa o frumuseţe. Şi nu vei preţui nimic la fel de mult, nici nu vei îndrăgi atâta. Nimic din ce îţi aminteşti că ţi- a făcut să îţi cânte inima de bucurie nu ţi-a adus vreodată nici măcar o părticică din fericirea pe care ţi- o va aduce vederea acestui lucru. Căci îl vei vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Vei vedea frumuseţea la care adoră să Se uite Spiritul Sfânt şi pentru care Îi mulţumeşte Tatălui. El a fost creat să o vadă pentru tine, până înveţi să o vezi şi tu. Şi tot ce îţi predă El îţi permite să o vezi şi să aduci mulţumiri cu El.
Această frumuseţe nu e o fantezie. Ci lumea reală, strălucitoare, curată şi nouă, sclipind cu toate în plin soare. Nimic nu e ascuns aici, căci toate au fost iertate şi nu există fantezii să ascundă adevărul. Puntea dintre lumea aceea şi aceasta e atât de mică şi de uşor de trecut, încât nu îţi poate veni să crezi că e locul de întâlnire a unor lumi atât de diferite. Şi totuşi, această punte mică e cel mai tare lucru în contact cu lumea aceasta. Acest pas mic - atât de mic, încât ţi-a scăpat neobservat - e un pas uriaş din timp în veşnicie, un salt dincolo de toată urâţenia, într-o frumuseţe care te va încânta şi care nu va înceta să îţi stârnească uimirea la vederea desăvârşirii sale.
Acest pas - cel mai mic din câţi s-au făcut vreodată - e totuşi cea mai mare realizare dintre toate în planul dumnezeiesc al Ispăşirii. Restul se învaţă, dar aceasta se dă, completă şi perfectă în întregime. Nimeni, în afara Celui Care a croit mântuirea, nu o poate desăvârşi astfel. Lumea reală, cu toată frumuseţea ei, înveţi să o atingi. Fanteziile se desfac toate, nimeni şi nimic nemairămânând legat de ele, iar tu, graţie propriei tale iertări, eşti liber să vezi. Iar ce vezi e numai ce ai făurit, cu binecuvântarea iertării tale asupra sa. Şi, cu această ultimă binecuvântare a Fiului lui Dumnezeu asupra lui însuşi, percepţia reală, născută din noua perspectivă pe care a învăţat-o, şi-a atins scopul.
Stelele se vor stinge în lumină, iar soarele, care a deschis lumea la frumuseţe, va dispărea. Percepţia nu va mai însemna nimic când se va desăvârşi, căci tot ce s-a folosit la învăţare nu va avea nicio funcţie. Nimic nu se va mai schimba vreodată: nu vor mai surveni nici transformări, nici nuanţări, nici diferenţieri, nici variaţii din câte au făcut posibilă percepţia. Perceperea lumii reale va fi atât de scurtă, încât abia o să ai timp să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ea. Căci Dumnezeu va face repede ultimul pas, odată ce ai atins lumea reală şi ai fost pregătit pentru El.
Lumea reală se atinge, simplu, prin iertarea deplină a celei vechi, lumea pe care o vezi fără iertare. Marele Transformator de percepţie va efectua cu tine cercetarea atentă a minţii ce a făcut această lume şi îţi va dezvălui raţiunile aparente din care ai făcut-o. În lumina adevăratei raţiuni pe care o aduce El, în timp ce Îl urmezi, El îţi va arăta că nu există aici nicio raţiune. Fiecare punct pe care îl atinge raţiunea Lui învie plin de frumuseţe, iar ce părea urât în întunericul lipsei tale de raţiune e dezlegat subit şi cedat frumuseţii. Până şi ce a făurit Fiul lui Dumnezeu la demenţă nu va fi lipsit de un licăr de frumuseţe, o scânteie ascunsă pe care blândeţea o poate elibera.
Toată această frumuseţe se va ridica să îţi binecuvânteze privirea când vei privi lumea cu ochi iertători. Căci iertarea transformă vederea literalmente şi te lasă să vezi lumea reală, întinzându-se peste haos liniştit şi blând, înlăturând toate iluziile ce ţi-au deformat percepţia şi au fixat-o pe trecut.
Cea mai mică frunză devine o minunăţie, şi un fir de iarbă, un semn al desăvârşirii lui Dumnezeu.
Din lumea iertată, Fiul lui Dumnezeu e ridicat uşor în casa lui. Iar acolo, el ştie că a odihnit mereu în ea în pace. Chiar şi mântuirea va deveni un vis şi i se va şterge din minte. Căci mântuirea pune capăt viselor şi, la încheierea visului, ea nu va însemna nimic. Treaz în Cer, cine ar putea visa că va fi nevoie vreodată de mântuire?
Cât de mult vrei mântuire? Ea îţi va da lumea reală, tremurând de nerăbdare să ţi se dea. Setea cu care vrea să ţi-o dea Spiritul Sfânt e atât de intensă, încât nu mai poate aştepta, deşi aşteaptă cu răbdare. Întâmpină-I răbdarea cu nerăbdarea ta la întârzierea întâlnirii cu El. Mergi cu bucurie să îţi întâlneşti Mântuitorul şi, împreună cu El, treci cu încredere din lumea aceasta în lumea reală a frumuseţii şi a iertării.

Să ierţi înseamnă, pur şi simplu, să nu îţi aminteşti decât gândurile de iubire pe care le-ai dat în trecut şi cele care ţi s-au dat. Celelalte trebuie uitate toate. Iertarea e o reamintire selectivă, nebazată pe selecţia ta. Căci fantasmele pe care vrei să le faci nemuritoare sunt "duşmane" realităţii. Fii dispus să îl ierţi pe Fiul lui Dumnezeu pentru ce nu a făcut. Fantasmele sunt martorele pe care le duci cu tine să demonstrezi că a făcut ce nu a făcut. Deoarece le duci, le vei auzi. Şi, deşi le ţii prin propria ta selecţie, nu înţelegi cum de ţi-au intrat în minte şi care le e scopul. Ele reprezintă răul care crezi că ţi s-a făcut. Şi le duci cu tine numai ca să poţi plăti răului cu aceeaşi monedă, în speranţa că mărturia lor îţi va permite să îl învinuieşti pe altul fără să îţi faci ţie rău. Ele vorbesc atât de clar pentru separare, încât cei neobsedaţi de păstrarea separării nu le pot auzi. Ele îţi oferă "raţiunile" pentru care ar trebui să intri în alianţe nesfinte ca să susţii obiectivele eului şi să faci din relaţiile tale mărturia puterii lui.
Aceste fantasme sunt cele care fac eul sfânt în ochii tăi şi te învaţă că tot ce faci să îl fereşti de rău e chiar iubire. Fantasmele vorbesc întotdeauna pentru răzbunare şi toate relaţiile în care intră sunt total demente. Fără nicio excepţie, aceste relaţii au ca scop excluderea adevărului despre celălalt şi despre tine. Iată de ce vezi în amândoi ce nu e şi faci din amândoi nişte robi ai răzbunării. Şi, tot de aceea, ce îţi aduce aminte de plângerile tale din trecut te atrage şi pare să treacă sub numele de iubire, indiferent cât de distorsionate ar fi asociaţiile prin care ajungi la această conexiune. Şi în sfârşit, tot de aceea, toate relaţiile de acest fel devin încercări de unire prin trup, căci numai trupurile pot fi văzute ca mijloace de răzbunare. Faptul că toate relaţiile nesfinte se axează pe trupuri este un lucru evident. Propria ta experienţă te-a învăţat acest lucru. Dar e posibil să nu îţi dai scama de toate raţiunile care contribuie la facerea relaţiei nesfinte. Căci nesfinţenia urmăreşte să se consolideze - după cum face şi sfinţenia - adunând la ea ce percepe a fi ca ea.
În relaţia nesfântă, nu trupul celuilalt e cel cu care se încearcă unirea, ci trupurile celor ce nu sunt de faţă. Căci, până şi trupul celuilalt - un mod deja extrem de limitat de a-l percepe - nu stă în centrul atenţiei aşa cum e, sau în întregime. Ce poate servi fanteziilor de răzbunare şi ce poate fi asociat cel mai rapid cu cei împotriva cărora se caută răzbunarea se pune în centrul atenţiei şi se separă ca singurele părţi de valoare. Fiecare pas în direcţia facerii, menţinerii şi desfacerii relaţiei nesfinte este un pas spre şi mai multă fragmentare şi irealitate. Fantasmele intră tot mai mult, iar cel în care par să fie îşi pierde tot mai mult din importanţă.
Timpul e extrem de nemilos cu relaţia nesfântă. Căci timpul este neîndurător în mâinile eului, pe cât e de îndurător când este folosit în scopul blândeţii. Atracţia relaţiei nesfinte începe să pălească şi să fie pusă sub semnul îndoielii aproape imediat. Odată formată, îndoiala trebuie să pătrundă, căci scopul ei e imposibil. "Idealul" relaţiei nesfinte devine astfel unul în care realitatea celuilalt nu intră deloc să "strice" visul. Şi, cu cât contribuie mai puţin la relaţie celălalt, cu atât devine "mai bună". De aceea, încercarea de unire devine un mod de a-l exclude chiar pe cel cu care s-a căutat unirea. Căci s-a format să îl alunge din ea şi să se alăture fanteziilor într-un "extaz" neîntrerupt.
Cum poate Spiritul Sfânt să Îşi aducă interpretarea trupului ca mijloc de comunicare în relaţii al căror singur scop e separarea de realitate? Ce e iertarea Îi dă putinţa să o facă. Dacă s-au uitat toate gândurile în afara celor de iubire, ce rămâne e veşnic. Iar trecutul, transformat, se face ca prezentul. Trecutul nu mai intră în conflict cu acum. Această continuitate extinde prezentul prin sporirea realităţii şi valorii acestuia în felul în care îl percepi. În aceste gânduri de iubire stă scânteia frumuseţii ascunse în urâţenia relaţiei nesfinte, în care se aminteşte ura; gata însă să învie acolo când relaţia Îi este dată Celui Ce îi dă viaţă şi frumuseţe. Iată de ce Ispăşirea se concentrează asupra trecutului, care este sursa separării şi locul în care trebuie desfăcută. Căci separarea trebuie corectată acolo unde s-a făcut.
Eul caută să îşi "rezolve" problemele, nu la sursa lor, ci acolo unde nu s-au făcut. În felul acesta, el caută să garanteze că nu va exista nicio soluţie. Spiritul Sfânt nu vrea decât să Îşi facă rezoluţiile complete şi desăvârşite, şi, de aceea, El caută şi găseşte sursa problemelor acolo unde e şi o desface acolo. Şi, cu fiecare pas în desfacerea pe care o întreprinde, separarea se desface tot mai mult şi unirea e adusă tot mai aproape. El nu e derutat de nicio "raţiune" pentru separare. Tot ce percepe El în separare e faptul că trebuie desfăcută. Lasă-L să dezvăluie scânteia ascunsă a frumuseţii din relaţiile tale şi să ţi-o arate. Frumuseţea ei te va atrage atât de mult, încât nu vei mai fi dispus să o pierzi din vedere niciodată. Şi vei lăsa această scânteie să transforme relaţia, ca să o poţi vedea tot mai mult.
Căci o vei dori tot mai mult şi vei deveni tot mai puţin dispus să o laşi să îţi fie ascunsă. Şi vei învăţa să cauţi şi să stabileşti condiţiile în care poate fi văzută această frumuseţe.
Le vei face bucuros pe toate dacă Îl vei lăsa să îţi ţină scânteia dinainte, să îţi lumineze calea şi să ţi-o facă limpede. Fiul Lui Dumnezeu e unul. Ce a unit Dumnezeu, eul nu poate să despartă.
Scânteia sfinţeniei trebuie să fie ferită de rău, oricât de ascunsă ar fi, în fiecare relaţie. Căci Creatorul unicei relaţii nu a lăsat nicio parte din ea fără de El. Aceasta e singura parte a relaţiei pe care o vede Spiritul Sfânt, pentru că ştie că numai aceasta e adevărată. Tu ai făcut relaţia nereală şi, de aceea, nesfântă, văzând-o unde nu este şi cum nu este. Dă trecutul Celui Care poate să te răzgândească, schimbându-ţi mentalitatea în privinţa ei. Dar încredinţează-te, mai întâi, că îţi dai seama pe deplin ce ai făcut să reprezinte trecutul pentru tine şi de ce.
Trecutul devine justificarea intrării într-o continuă alianţă nesfântă împotriva prezentului, alături de eu. Căci prezentul e iertare. De aceea, relaţiile dictate de alianţa nesfântă nu sunt percepute, nici simţite ca fiind acum. Dar cadrul de referinţă la care e raportat prezentul pentru a i se da un înţeles e o iluzie a trecutului, în care se reţin acele elemente care corespund scopului alianţei nesfinte şi se renunţă la toate celelalte. Şi la ce se renunţă astfel e tot adevărul pe care trecutul l-ar putea oferi vreodată prezentului ca mărturii ale realităţii sale. Ce se păstrează nu face decât să depună mărturie pentru realitatea viselor.
De tine depinde, în continuare, să alegi să te alături adevărului sau iluziei. Ţine minte însă că a alege una înseamnă a renunţa la cealaltă. Cea pe care o alegi o vei înzestra cu frumuseţe şi realitate, pentru că alegerea depinde de ce preţuieşti mai mult. Scânteia frumuseţii sau vălul urâţeniei, lumea reală sau lumea vinovăţiei şi a fricii, adevărul sau iluzia, libertatea sau robia - nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. Căci nu poţi alege decât între Dumnezeu şi eu. Sistemele de gândire nu sunt decât adevărate sau false, şi toate însuşirile lor provin, pur şi simplu, din ce sunt ele. Numai Gândurile lui Dumnezeu sunt adevărate. Şi tot ce decurge din ele provine din ce sunt ele şi e la fel de adevărat ca sfânta Sursă din care provin.
Fratele meu sfânt, vreau să intru în toate relaţiile tale şi să mă pun între tine şi fanteziile tale. Lasă relaţia mea cu tine să fie ceva real pentru tine, şi lasă-mă să aduc realitate felului în care îţi percepi fraţii. Nu au fost creaţi să îţi dea putinţa să îţi faci rău prin intermediul lor. Au fost creaţi să creeze alături de tine. Acesta e adevărul pe care vreau să îl pun între tine şi obiectivul nebuniei pe care l-ai ales. Nu te separa de mine şi nu lăsa sfântul scop al Ispăşirii să ţi se piardă în vise de răzbunare.
Relaţiile în care se cultivă astfel de vise m-au exclus. Lasă-mă să intru în Numele lui Dumnezeu şi să îţi aduc pace, ca să îmi poţi oferi pace.

Dumnezeu Şi-a stabilit relaţia cu tine ca să te facă fericit, şi faptele tale care nu Îi împărtăşesc scopul nu pot fi reale. Scopul atribuit de Dumnezeu oricărui lucru e singura funcţie a lucrului respectiv. Datorită motivului pentru care Şi-a creat relaţia cu tine, funcţia relaţiilor a devenit pentru totdeauna aceea "de-a face fericit". Şi nimic altceva. Ca să îndeplineşti această funcţie, te raportezi la creaţiile tale aşa cum Se raportează Dumnezeu la ale Sale. Căci niciuna dintre creaţiile dumnezeieşti nu e în afara fericirii, şi niciuna dintre creaţiile dumnezeieşti nu vrea să facă altceva decât să extindă fericirea aşa cum a făcut şi Creatorul ei. Ce nu îndeplineşte această funcţie nu poate fi real.
În această lume e cu neputinţă să creezi. Dar e cu putinţă să faci fericit. Am spus în repetate rânduri că Spiritul Sfânt nu te văduveşte de relaţiile tale speciale, ci le transformă. Tot ce înseamnă asta e că le va reda funcţia pe care le-a dat-o Dumnezeu. E clar că funcţia pe care le-ai dat-o tu e aceea de-a nu face fericit. Dar relaţia sfântă împărtăşeşte scopul lui Dumnezeu, şi nu urmăreşte să îi facă un substitut. Fiecare relaţie specială pe care ai făurit-o e un substitut pentru Voia lui Dumnezeu, slăvind-o pe a ta în loc să o slăvească pe a Lui, datorită iluziei că sunt diferite.
Ai făurit nişte relaţii foarte reale chiar şi în lumea aceasta. Dar nu le recunoşti pentru că ai acordat substitutelor lor o asemenea predominanţă încât, când te cheamă adevărul - un lucru pe care îl face constant - răspunzi cu un substitut. Fiecare relaţie specială pe care ai făcut-o are, ca scop fundamental, obiectivul de-a-ţi ocupa mintea atât de total, încât să nu auzi chemarea adevărului.
Într-un sens, relaţia specială a fost răspunsul eului la crearea Spiritului Sfânt, Care a fost Răspunsul lui Dumnezeu la separare. Căci, deşi eul nu a înţeles ce se crease, era conştient de existenţa unei ameninţări. Întregul sistem de apărare elaborat de eu pentru a ocroti separarea şi a o proteja de Spiritul Sfânt a venit ca răspuns la darul cu care l-a binecuvântat Dumnezeu şi, prin binecuvântarea Sa, i-a dat posibilitatea să se vindece. Această binecuvântare conţine în ea adevărul despre tot. Iar adevărul e că Spiritul Sfânt e în strânsă relaţie cu tine, pentru că în El ţi se reface relaţia cu Dumnezeu. Relaţia cu El nu s-a rupt niciodată, pentru că Spiritul Sfânt nu S-a separat de nimeni din clipa separării. Şi, prin El, ţi s-au păstrat cu grijă toate relaţiile sfinte, să servească scopului dumnezeiesc pentru tine.
Eul e atent la orice ameninţare, şi partea minţii tale în care a fost acceptat el vrea cu tot dinadinsul să îşi păstreze raţiunea, după cum o vede el. Nu îşi dă seama că e cuprins de-o demenţă totală. Iar tu trebuie să îţi dai seama ce înseamnă asta, dacă vrei să fii readus la sănătate mintală.
Demenţii îşi protejează sistemele de gândire, dar o fac în mod dement. Şi toate mecanismele lor de apărare sunt la fel de demente cum e şi ce au de protejat. Nu e nimic în separare - nicio parte, nicio "raţiune" şi nicio însuşire - care să nu fie dement. Iar "protecţia" ei e o parte din ea, la fel de dementă ca întregul. Relaţia specială, care e principalul ei mecanism de apărare, trebuie să fie dementă, aşadar.
Nu ţi-e greu să realizezi acum că sistemul de gândire pe care îl protejează relaţia specială e doar un sistem de idei delirante. Recunoşti, cel puţin în termeni generali, că eul e dement. Dar relaţia specială continuă să îţi pară oarecum "diferită". Am privit-o însă mult mai atent decât am privit multe alte aspecte ale sistemului de gândire al eului, de care ai fost mai dispus să te desprinzi. Cât timp rămâne acesta însă, nu te vei desprinde nici de celelalte. Căci nu e diferit. Reţine-l pe acesta, şi ai reţinut întregul.
E esenţial să îţi dai seama că toate mecanismele de apărare fac tocmai ce ar vrea să apere. Baza subiacentă a eficacităţii lor e faptul că oferă ce apără. Ce apără e pus în ele să stea la adăpost şi, când sunt acţionate, ţi-l aduc. Fiecare mecanism de apărare funcţionează oferind daruri, iar darul e întotdeauna o miniatură a sistemului de gândire pe care îl protejează mecanismul de apărare, încadrat într-o ramă de aur. Rama e lucrată cu migală, bătută toată cu nestemate, minuţios sculptată şi lustruită. Scopul ei e să fie ea însăşi de valoare şi să îţi distragă atenţia de la ce e înrămat în ea. Dar nu poţi să ai rama fără tablou. Mecanismele de apărare funcţionează în aşa fel încât să te facă să crezi că poţi.
Relaţia specială are rama cea mai impunătoare şi mai înşelătoare dintre toate mecanismele de apărare folosite de eu. Aici se oferă sistemul lui de gândire, încadrat de o ramă atât de grea şi de complicată, încât tabloul e aproape obliterat de structura ei impunătoare. În ramă se întreţes tot felul de iluzii de iubire fantastice şi fragmentate, presărate cu vise de sacrificiu şi preamărire de sine, şi împletite cu firele aurite ale autodistrugerii. Sclipirea sângelui luceşte ca rubinul, iar lacrimile sunt faţetate ca diamantele şi licăresc în lumina slabă în care se oferă darul.
Uită-te la tablou. Nu lăsa rama să te distragă. Darul acesta ţi se dă în scopul damnării tale şi, dacă îl iei, vei crede că eşti damnat. Nu poţi avea rama fără tablou. Ce preţuieşti e rama, căci nu vezi niciun conflict în ea. Dar rama nu e decât învelitoarea darului de conflict. Rama nu este darul. Să nu fii păcălit de cele mai superficiale aspecte ale acestui sistem de gândire, căci aspectele acestea cuprind întregul, complet în fiecare aspect. În acest dar plin de sclipici stă moartea. Nu îţi lăsa privirea să stăruie asupra sclipirii hipnotice a ramei. Uită-te la tablou şi dă-ţi seama că ţi se oferă moartea.
Iată de ce clipa sfântă este atât de importantă pentru apărarea adevărului. Adevărul însuşi nu are nevoie de apărare, dar tu ai nevoie de apărare împotriva faptului că ai acceptat darul morţii. Când tu, care eşti adevărul, accepţi o idee atât de periculoasă pentru adevăr, ameninţi adevărul cu distrugerea. Şi trebuie întreprinsă acum apărarea ta, pentru a păstra întreg adevărul. Puterea Cerului, Iubirea lui Dumnezeu, lacrimile lui Cristos şi bucuria Spiritului Său veşnic sunt rânduite să te apere de propriul tău atac. Căci tu Le ataci, fiind o parte a Lor, iar Ele trebuie să te salveze, căci Se iubesc.
Clipa sfântă e o miniatură a Cerului, trimisă la tine din Cer. E şi ea un tablou, montat într-o ramă. Dar, dacă accepţi acest dar, nu vei vedea deloc rama, pentru că darul poate fi acceptat numai dacă eşti dispus să îţi concentrezi toată atenţia asupra tabloului. Clipa sfântă e o miniatură a eternităţii. E un tablou al veşniciei, montat într-o ramă a timpului. Dacă te concentrezi asupra tabloului, îţi vei da seama că numai rama te-a făcut să crezi că este un tablou. Fără ramă, tabloul e văzut ca fiind ce reprezintă. Căci, aşa cum întregul sistem de gândire al eului se găseşte în darurile lui, tot aşa şi Cerul întreg se găseşte în această clipă, împrumutată din eternitate şi montată în timp pentru tine.
Ţi se oferă două daruri. Fiecare în parte e complet şi nu poate fi acceptat parţial. Fiecare e un tablou înfăţişând tot ce poţi avea, văzut foarte diferit. Nu le poţi compara valoarea comparând un tablou cu o ramă. Trebuie să compari numai tablourile, căci altfel comparaţia nu va avea înţeles. Ţine minte că tabloul este darul. Şi numai pe această bază eşti liber să alegi cu adevărat. Uită-te la tablouri.
La amândouă. Unul e un tablou micuţ, greu de văzut printre umbrele grele ale chenarului enorm şi disproporţionat. Celălalt e înrămat foarte sumar şi atârnă în lumină, frumos de privit pentru ce e.
Tu, care ţi-ai dat toată osteneala - şi încă ţi-o mai dai - să vâri tabloul bun în rama greşită, combinând ce nu se poate combina, acceptă asta şi bucură-te: ambele tablouri sunt perfect înrămate pentru ceea ce reprezintă. Unul e înrămat să rămână neclar şi nevăzut. Celălalt e înrămat să fie cât se poate de clar. Tabloul întunericului şi al morţii devine tot mai neconvingător pe măsură ce îl descoperi printre învelitorile sale. De îndată ce e expusă la lumină fiecare nestemată fără sens ce pare să strălucească din ramă în întuneric, ea îşi pierde luciul şi strălucirea, şi nu te mai distrage de la tablou.
În cele din urmă, vezi tabloul însuşi şi vezi, în sfârşit, că, neprotejat de ramă, nu are niciun înţeles.
Celălalt tablou e înrămat foarte sumar, căci timpul nu poate conţine eternitatea. Nimic nu distrage aici. Tabloul Cerului şi al eternităţii devine tot mai convingător pe măsură ce îl priveşti. Şi acum, printr-o comparaţie adevărată, poate avea loc, în sfârşit, o transformare a ambelor tablouri. Şi fiecăruia i se acordă locul cuvenit când se văd unul în raport cu altul. Adus la lumină, tabloul întunecat nu e perceput ca înfricoşător, dar înţelegi, în sfârşit, că nu e decât un tablou. Şi vei recunoaşte ce vezi în el drept ce este: un tablou înfăţişând ce ai crezut că e real, şi nimic mai mult. Căci, dincolo de acest tablou, nu vei vedea nimic.
Tabloul luminii, printr-un contrast limpede şi inconfundabil, se transformă în ce e dincolo de tablou. Uitându-te la el, îţi dai seama că nu e tablou, ci realitate. Nu e o reprezentare figurată a unui sistem de gândire, ci Gândirea însăşi. Ce reprezintă el chiar e acolo. Rama dispare încetişor şi Dumnezeu Se ridică în amintirea ta, oferindu-ţi întreaga creaţie în schimbul micului tău tablou, fără nicio valoare şi lipsit de orice înţeles.
În timp ce Dumnezeu ascende la locul ce I se cuvine şi tu la al tău, vei resimţi din nou semnificaţia relaţiei şi vei cunoaşte că e adevărată. În pace, să ascendem împreună la Tatăl, acordându-I ascendentul în minţile noastre. Vom câştiga totul dându-I Lui puterea şi slava, nepăstrând nicio iluzie despre locul unde sunt. Ele sunt în noi, prin ascendentul Său. Ce-a dat El este al Său.
Străluceşte în fiecare parte a Lui, ca în întreg. Întreaga realitate a relaţiei tale cu El stă în relaţia noastră unul cu altul. Clipa sfântă îşi răsfrânge strălucirea deopotrivă asupra tuturor relaţiilor, căci în ea toate sunt una singură. Căci aici e numai vindecare, completă şi desăvârşită deja. Căci aici e Dumnezeu şi, unde este El, poate fi numai ce e desăvârşit şi complet.

Relaţia sfântă e expresia clipei sfinte în viaţa trăită în această lume. Ca tot ce priveşte mântuirea, clipa sfântă e un procedeu practic, atestat de propriile lui rezultate. Clipa sfântă nu dă greş niciodată. Experienţa ei se resimte mereu. Dar, fără expresie, nu e reamintită. Relaţia sfântă e un rapel constant la experienţa în care relaţia a devenit ce este. Şi, aşa cum relaţia nesfântă e un imn continuu de ură spre lauda celui ce a făcut-o, tot aşa şi relaţia sfântă e un cântec fericit de laudă la adresa Mântuitorului de relaţii.
Relaţia sfântă, un pas major în direcţia perceperii lumii reale, se învaţă. E vechea relaţie nesfântă, transformată şi văzută în chip nou. Relaţia sfântă e o izbândă fenomenală a procesului de predare. Sub toate aspectele ei, din felul cum începe, cum se dezvoltă şi cum ajunge la desăvârşire, ea reprezintă inversul relaţiei nesfinte. Fii pe pace; singura fază dificilă e cea de început. Căci aici, obiectivul relaţiei se schimbă brusc în chiar opusul a ce-a fost. Acesta e primul rezultat al faptului că relaţia I-a fost oferită Spiritului Sfânt, să o folosească în scopurile Sale.
Această invitaţie e acceptată imediat, iar Spiritul Sfânt nu pierde timpul când e vorba să prezinte rezultatele practice ale poftirii Sale înăuntru. Imediat, obiectivul Său îl înlocuieşte pe al tău.
Această înlocuire se realizează foarte rapid, dar face ca relaţia să pară tulburată, dezbinată şi chiar foarte dificilă. Motivul este cât se poate de clar. Căci relaţia, aşa cum este, nu se aliniază cu propriul ei obiectiv şi e clar că nu corespunde scopului acceptat pentru ea. În condiţia ei nesfântă, obiectivul tău a fost tot ce părea să îi dea un înţeles. Acum pare să nu aibă noimă. Multe relaţii s-au destrămat în acest moment, iar urmărirea vechiului obiectiv s-a restabilit într-o altă relaţie. Căci, odată ce relaţia nesfântă a acceptat obiectivul sfinţeniei, nu mai poate fi ce-a fost.
Ispita eului devine extrem de intensă odată cu această schimbare de obiective. Căci relaţia nu s-a schimbat încă suficient de mult ca fostul obiectiv să fi devenit total neatrăgător, iar structura ei este "ameninţată" să îşi recunoască propria insuficienţă în atingerea noului ei scop.
Conflictul dintre obiectivul şi structura relaţiei este atât de evident, încât ele nu pot coexista. Acum însă obiectivul nu va fi schimbat. Stabilit cu fermitate în relaţia nesfântă, el face să nu existe alt curs de acţiune decât schimbarea relaţiei pentru a corespunde obiectivului. Cât timp această soluţie fericită nu e văzută şi nu e acceptată ca singura cale de ieşire din conflict, relaţia poate părea foarte încordată.
Nu ar fi mai blând să se schimbe mai lent obiectivul, căci s-ar şterge contrastul şi i s-ar da timp eului să reinterpreteze fiecare pas lent după cum îi place. Numai o schimbare radicală a scopului ar putea produce o răzgândire completă a minţii referitor la scopul întregii relaţii. Pe măsură ce această schimbare se dezvoltă şi se desăvârşeşte, în cele din urmă, ea devine tot mai benefică şi mai fericită. La început însă, situaţia - în modul în care se resimte - e foarte precară. O relaţie, iniţiată de două persoane în scopuri nesfinte, primeşte, dintr-odată, sfinţenia ca obiectiv. Contemplându-şi relaţia din punct de vedere al noului ei scop, cei doi sunt de-a dreptul îngroziţi. Modul în care îşi percep relaţia poate deveni chiar foarte dezorganizat. Şi totuşi, fosta organizare a percepţiei lor nu mai corespunde scopului pe care s-au înţeles să îl atingă.
Iată momentul în care ţi se cere credinţă. Tu ai lăsat să ţi se stabilească acest obiectiv. A fost un act de credinţă. Nu abandona credinţa, acum când apar recompensele credinţei. Dacă ai crezut că Spiritul Sfânt a fost prezent să îţi accepte relaţia, de ce nu ai crede şi acum că tot El este prezent să purifice ce a luat sub călăuzirea Lui? Ai credinţă în fratele tău în ce par a fi nişte momente grele.
Obiectivul este stabilit. Iar relaţia voastră are ca scop sănătatea mintală. Căci te găseşti acum într-o relaţie dementă, recunoscută ca atare în lumina propriului ei obiectiv.
Eul te sfătuieşte acum în felul următor: "Înlocuieşte-ţi relaţia cu o altă relaţie, la care fostul tău obiectiv se potriveşte foarte bine. Poţi scăpa de chin numai descotorosindu-te de fratele tău.
Nu trebuie să vă despărţiţi total dacă nu vrei. Dar trebuie să îl scoţi din sferele majore de fantezie, ca să îţi păstrezi sănătatea mintală". Nu pleca urechea! Ai credinţă în Cel Ce ţi-a răspuns. El a auzit. Nu I-a fost oare răspunsul foarte explicit? Nu mai eşti cuprins de o demenţă totală. Poţi să negi că ţi-a vorbit foarte explicit? Îţi cere acum să ai credinţă încă un pic, chiar şi nedumerit fiind. Căci nedumerirea va trece şi vei vedea cum îţi apare justificarea credinţei, să îţi aducă un crez viu. Nu Îl abandona acum şi nu îţi abandona nici fratele. Această relaţie a renăscut sfântă.
Acceptă bucuros ce nu înţelegi şi lasă să ţi se explice pe măsură ce îi percepi scopul lucrând în ea să o facă sfântă. Vei găsi multe ocazii să îţi învinuieşti fratele pentru "eşecul" relaţiei voastre, căci va părea uneori să nu aibă scop. Sentimentul lipsei de finalitate va veni să te bântuie şi să îţi amintească toate modurile în care ai căutat cândva satisfacţie, şi ai crezut că ai găsit-o. Nu uita că ai găsit doar suferinţă, şi nu îţi însufleţi eul acum şubred. Căci relaţia voastră nu s-a distrus. Ci mântuit.
Eşti foarte nou într-ale mântuirii şi crezi că te-ai rătăcit. Drumul tău l-ai rătăcit într- adevăr, dar să nu crezi că ai suferit vreo pagubă. În noutatea ta, ţine minte că tu şi fratele tău aţi luat-o de la capăt, împreună. Ia-l de mână, să mergeţi împreună pe un drum mult mai familiar decât îţi pare acum. Nu e oare sigur că îţi vei aminti un obiectiv neschimbat de-a lungul veşniciei? Căci ai ales doar obiectivul lui Dumnezeu, din care adevărata ta intenţie nu a lipsit niciodată.
În toată Fiimea se aude cântecul libertăţii, repetând în ecou ce ai ales. Te-ai unit cu mulţi în clipa sfântă şi ei s-au unit cu tine. Să nu crezi că alegerea făcută te va lăsa nemângâiat, căci Dumnezeu Însuşi ţi-a binecuvântat relaţia cea sfântă. Alătură-te binecuvântării Lui şi nu o lipsi de binecuvântarea ta asupra ei. Căci tot ce necesită acum e binecuvântarea ta, să poţi vedea că în ea stă mântuirea. Nu condamna mântuirea, căci a venit la voi. Primiţi-o cu bucurie împreună, căci a venit să vă unească, pe tine şi pe fratele tău, într-o relaţie în care întreaga Fiime e binecuvântată laolaltă.
V-aţi angajat împreună să invitaţi Spiritul Sfânt în relaţia voastră. El nu ar fi putut să intre altfel. Deşi aţi făcut multe greşeli de atunci, aţi făcut şi eforturi enorme să Îl ajutaţi să Îşi facă treaba. Iar El nu a fost sărac în aprecieri pentru tot ce aţi făcut pentru El. Şi nu vede nici urmă de greşeli. I-ai fost la fel de recunoscător fratelui tău? I-ai apreciat consecvent eforturile bune şi i-ai trecut cu vederea greşelile? Sau ţi-a pâlpâit aprecierea şi ţi-a pălit în pretinsa lumină a greşelilor? Poate începi acum o campanie de învinuire a lui pentru disconfortul situaţiei în care te afli. Şi, prin această lipsă de apreciere şi recunoştinţă, te pui în incapacitatea de-a exprima clipa sfântă şi o pierzi, aşadar, din vedere.
Experienţa unei clipe, oricât ar fi de convingătoare, se uită uşor dacă laşi timpul să se închidă peste ea. Ea trebuie păstrată, strălucitoare şi plină de graţie, în conştienţa timpului, dar timpul nu trebuie să o ascundă. Clipa rămâne. Dar tu unde eşti? Să îi aduci mulţumiri fratelui tău înseamnă să apreciezi clipa sfântă şi să permiţi rezultatelor ei să fie, astfel, acceptate şi împărtăşite. Să îţi ataci fratele nu înseamnă să pierzi clipa, ci să îi faci efectele neputincioase.
Tu ai primit clipa sfântă, dar ai stabilit şi o condiţie în care nu o poţi folosi. Prin urmare, nu îţi dai seama că ea mai este cu tine. Şi, rupându-te de expresia ei, ţi-ai refuzat beneficiile ei. De fiecare dată când îţi ataci fratele, întăreşti acest lucru, pentru că atacul trebuie să te împiedice să te vezi. E imposibil să te negi, şi să recunoşti ce s-a dat şi ce s-a primit de către tine.
Tu şi fratele tău staţi împreună în prezenţa sfântă a adevărului însuşi. Aici e obiectivul, împreună cu voi. Oare nu crezi că obiectivul însuşi va furniza bucuros mijloacele atingerii lui? Exact aceeaşi discrepanţă dintre scopul acceptat şi mijloace, după cum se prezintă ele acum, e cea care pare să te facă să suferi, dar şi cea care face Cerul bucuros. Dacă Cerul ar fi în afara ta, nu ai putea să îi împărtăşeşti bucuria. Dar, din cauză că e înăuntru, şi bucuria e a ta. Sunteţi uniţi în scop, dar rămâneţi încă separaţi şi divizaţi cu privire la mijloace. Obiectivul însă e fix, ferm şi nealterabil, iar mijloacele vor veni cu siguranţă pentru că obiectivul este sigur. Şi vei împărtăşi bucuria Fiimii că el e aşa.
De îndată ce începi să recunoşti şi să accepţi darurile pe care i le-ai dat atât de generos fratelui tău, vei accepta şi efectele clipei sfinte, şi le vei folosi să îţi corectezi toate greşelile şi să te eliberezi de rezultatele lor. Şi, învăţând acest lucru, vei învăţa şi cum să pui în libertate întreaga Fiime, şi cum să o oferi, cu bucurie şi recunoştinţă Celui Care ţi-a dat libertatea şi Care vrea să o extindă prin tine.

Punerea în practică a scopului Spiritului Sfânt este extrem de simplă, dar neechivocă. De fapt, pentru a fi simplă, ea trebuie să fie neechivocă. Lucrurile simple sunt pur şi simplu cele uşor de înţeles şi, ca să fie astfel, e evident că trebuie să fie şi clare. Stabilirea obiectivului Spiritului Sfânt e generală. El va lucra acum cu tine să o particularizeze, căci punerea în practică este particulară. Există anumite îndrumări foarte particulare pe care El le pune la dispoziţie pentru orice situaţie, dar ţine minte că nu realizezi încă aplicabilitatea lor universală. De aceea, e esenţial în această fază să le foloseşti separat în fiecare situaţie, până vei putea privi cu mai multă siguranţă dincolo de fiecare situaţie, cu o înţelegere mult mai largă decât cea pe care o ai acum.
În orice situaţie în care eşti nesigur, primul lucru la care trebuie să te gândeşti e pur şi simplu următorul: "Ce vreau să rezulte de aici? La ce foloseşte?" Clarificarea obiectivului îşi are locul la început, căci el va determina rezultatul. Eul procedează tocmai invers. Situaţia devine determinanta rezultatului, care poate fi orice. Motivul pentru acest procedeu dezorganizat e evident. Eul nu ştie ce vrea să rezulte din situaţie. E conştient ce nu vrea să rezulte, dar atât. Nu are un obiectiv pozitiv.
Fără un obiectiv pozitiv şi bine definit, stabilit de la bun început, situaţia numai pare să se întâmple şi nu are sens până nu s-a întâmplat deja. Atunci o priveşti retrospectiv şi încerci să pui cap la cap ce trebuie să fi însemnat. Şi nu vei avea dreptate. Nu numai că judecata îţi este în trecut, dar nu ai idee ce ar trebui să se întâmple. Nu s-a stabilit niciun obiectiv la care să se alinieze mijloacele. Iar acum, singura judecată care mai rămâne de făcut e dacă îi place sau nu îi place eului: poate fi acceptată sau cere răzbunare? Absenţa unui criteriu pentru rezultat, stabilit în prealabil, face înţelegerea îndoielnică şi evaluarea imposibilă.
Valoarea demersului prin care decizi în prealabil ce vrei să se întâmple e pur şi simplu aceea că vei considera situaţia un mijloc de-a face să se întâmple ce ai decis. Vei depune, aşadar, toate eforturile să nu vezi ce împiedică atingerea obiectivului tău şi te vei concentra asupra tuturor lucrurilor care te ajută să îl atingi. E uşor de remarcat că acest demers te-a apropiat de modul în care Spiritul Sfânt distinge adevărul de fals. Adevărul devine tot ce poate folosi la atingerea obiectivului. Falsul devine tot ce e inutil din acest punct de vedere. Situaţia are înţeles acum, dar numai pentru că obiectivul a făcut-o să capete un înţeles.
Obiectivul adevărului are şi alte avantaje practice. Dacă situaţia e folosită pentru adevăr şi sănătate mintală, rezultatul ei trebuie să fie pacea, iar asta se va întâmpla indiferent care e rezultatul.
Dacă pacea e condiţia adevărului şi a sănătăţii mintale, şi nu poate exista fără ele, unde e pace trebuie să fie şi ele. Adevărul vine din el însuşi. Dacă ai un sentiment de pace înseamnă că adevărul a ajuns la tine şi vei vedea rezultatul cu adevărat, căci amăgirea nu te poate birui. Vei recunoaşte rezultatul din cauză că te simţi cuprins de pace. Aici vezi, din nou, opusul modului în care vede eul, căci eul crede că situaţia aduce ce resimţi. Spiritul Sfânt ştie că situaţia e aşa cum o determină obiectivul, şi o resimţi corespunzător obiectivului.
Obiectivul adevărului cere credinţă. Credinţa e implicită în acceptarea scopului Spiritului Sfânt, iar această credinţă e atotcuprinzătoare. Acolo unde s-a stabilit obiectivul adevărului, acolo trebuie să fie şi credinţa. Spiritul Sfânt vede situaţia în ansamblu. Obiectivul stabileşte faptul că toţi cei implicaţi în ea îşi vor juca rolul în atingerea lui. Asta e inevitabil. Nimeni nu va da greş în nicio privinţă.
Lucrul acesta pare să îţi ceară o credinţă mai presus de ce eşti în stare şi de ce poţi da. Dar e aşa numai din punctul de vedere al eului, căci eul crede în "rezolvarea" conflictului prin fragmentare şi nu percepe situaţia în ansamblu. De aceea, el caută să desprindă anumite segmente ale situaţiei şi să le abordeze separat, deoarece crede în separare, şi nu în întregime.
Confruntat cu orice aspect al situaţiei ce pare dificil, eul va încerca să ducă acest aspect altundeva şi să îl rezolve acolo. Şi va părea să reuşească, dacă încercarea nu ar intra în conflict cu unitatea şi nu ar pune în umbră obiectivul adevărului. Iar pacea nu se va resimţi decât în fantezie.
Adevărul nu a venit pentru că s-a negat credinţa, fiind oprită din locul ce îi aparţine de drept. În felul acesta, pierzi înţelegerea situaţiei pe care ar aduce-o obiectivul adevărului. Căci soluţiile fanteziste nu aduc decât iluzia unei simţiri, iar iluzia păcii nu e starea în care poate să intre adevărul.

Substitutele cu care sunt înlocuite anumite aspecte ale situaţiei sunt mărturiile lipsei tale de credinţă. Ele demonstrează că nu ai crezut că situaţia şi problema sunt în acelaşi loc. Problema a fost lipsa credinţei, pe care o demonstrezi când o înlături de la sursă şi o pui altundeva. Prin urmare, nu vezi problema. Dacă nu ţi-ar fi lipsit credinţa că se poate rezolva, problema ar fi dispărut. Iar situaţia ar fi avut semnificaţie pentru tine, pentru că s-ar fi înlăturat piedica din calea înţelegerii ei. Să înlături problema prin încercarea de-a o muta altundeva înseamnă să o păstrezi, căci te înlături din ea tocmai pe tine şi o faci de nerezolvat.
Nu există problemă, în nicio situaţie, pe care credinţa să nu o rezolve. Nu există dislocare, în niciun aspect al problemei, care să nu facă soluţia imposibilă. Căci, dacă muţi o parte a problemei altundeva, înţelesul problemei se pierde negreşit, iar soluţia problemei e inerentă propriului ei înţeles. Nu e posibil oare să ţi se fi rezolvat toate problemele, dar să te fi înlăturat singur din soluţie?
Credinţa însă trebuie să fie unde s-a făcut ceva şi unde vezi că s-a făcut.
O situaţie e o relaţie, fiind o întrunire de gânduri. Dacă se percep probleme înseamnă că gândurile sunt considerate în conflict. Dar, dacă obiectivul este adevărul, aşa ceva e imposibil. Trebuie să fi pătruns ideea de trupuri, căci minţile nu pot ataca. Gândul trupurilor este semnul necredinţei, căci trupurile nu pot rezolva nimic. Tocmai amestecul lor în relaţie, o greşeală în gândurile tale la adresa situaţiei, devine apoi justificarea lipsei tale de credinţă. Vei face această greşeală, dar să nu te îngrijoreze. Greşeala nu are importanţă. Necredinţa adusă la credinţă nu va stânjeni niciodată adevărul.
Dar necredinţa folosită împotriva adevărului va distruge credinţa de fiecare dată. Dacă îţi lipseşte credinţa, cere să fie redată unde s-a pierdut şi nu căuta să ţi se compenseze altundeva, de parcă ai fi fost văduvit de ea pe nedrept.
Din orice situaţie nu poate lipsi decât ce nu ai dat tu. Ţine minte însă: pentru relaţia ta s- a stabilit obiectivul sfinţeniei, şi nu de către tine. Nu l-ai stabilit tu, pentru că sfinţenia nu poate fi văzută decât prin credinţă, iar relaţia ta nu a fost sfântă, căci credinţa ta în fratele tău a fost atât de limitată şi de mică. Credinţa ta trebuie să crească să atingă obiectivul stabilit. Realitatea obiectivului va determina acest lucru, căci vei vedea că pacea şi credinţa nu vor veni separat. În ce situaţie poţi să fii fără credinţă, şi să îi rămâi credincios fratelui tău?
Fiecare situaţie în care te afli nu e decât un mijloc de-a atinge scopul stabilit pentru relaţia ta. Consider-o altceva, şi vei fi necredincios. Să nu îţi foloseşti necredinţa. Las-o să intre şi uită- te calm la ea, dar să nu o foloseşti. Necredinţa e roaba iluziei, total credincioasă stăpânei sale.
Foloseşte-o, şi te va duce direct la iluzii. Nu te lăsa ispitit de ce îţi oferă. Ea nu stă în calea obiectivului, ci a valorii pe care o are obiectivul pentru tine. Nu accepta iluzia păcii pe care o oferă, dar uită-te la ce îţi oferă şi dă-ţi seama că este o iluzie.
Obiectivul iluziei e legat de necredinţă la fel de strâns ca adevărul de credinţă. Dacă îţi lipseşte credinţa că cineva îşi îndeplineşte rolul, în mod perfect, în orice situaţie dedicată în prealabil adevărului, dedicaţia ta e împărţită. Şi, în felul acesta, i-ai fost necredincios fratelui tău şi ţi-ai folosit necredinţa împotriva lui. Nicio relaţie nu e sfântă dacă nu o însoţeşte sfinţenia peste tot. Deoarece sfinţenia şi credinţa merg mână în mână, şi credinţa ei trebuie să o însoţească peste tot. Realitatea obiectivului va stârni şi va înfăptui fiecare miracol necesar împlinirii lui. Nimic prea mic sau prea enorm, prea slab sau prea irezistibil nu va rămâne neîntors, cu blândeţe, înspre folosul şi scopul lui. Universul îi va servi cu bucurie, aşa cum serveşte şi el universului. Dar nu te amesteca.
Puterea aşezată în tine, cel în care s-a stabilit obiectivul Spiritului Sfânt, îţi întrece atât de mult mica noţiune de infinit, încât nu ai idee cât de mare e forţa ce te însoţeşte. Pe aceasta o poţi folosi în deplină siguranţă. Şi totuşi, în ciuda puterii ei, atât de mare încât ajunge dincolo de stele, la universul din spatele lor, mica ta necredinţă o poate face inutilă dacă vrei să foloseşti necredinţa în schimb.
Gândeşte-te însă la toate acestea şi învaţă cauza necredinţei: crezi că îi reproşezi fratelui tău ce ţi-a făcut. Dar îl învinuieşti de ce i-ai făcut tu de fapt lui. Nu trecutul lui i-l reproşezi, ci al tău. Şi îţi lipseşte credinţa în el din cauza a ce ai fost. Dar eşti la fel de inocent ca el de ce ai fost. Ce nu a fost nicicând nu are cauză şi nu există ca să stea în calea adevărului. Nu există cauză pentru necredinţă, dar există Cauză pentru credinţă. Această Cauză a pătruns în fiecare situaţie care Îi împărtăşeşte scopul.
Lumina adevărului se răsfrânge din centrul situaţiei şi îi atinge pe toţi cei chemaţi de scopul situaţiei. Îi cheamă pe toţi. Nu există situaţie care să nu implice întreaga ta relaţie, cu fiecare aspect al ei şi completă în fiecare parte. Nu poţi să laşi nimic din tine în afara ei, şi să faci situaţia să rămână sfântă.
Căci ea împărtăşeşte scopul întregii tale relaţii şi îşi derivă din ea tot înţelesul.
Intră în fiecare situaţie cu credinţa pe care i-o dai fratelui tău, căci altfel îi eşti necredincios propriei tale relaţii. Credinţa ta îi va chema şi pe ceilalţi să îţi împărtăşească scopul, aşa cum acelaşi scop a stârnit credinţa din tine. Şi îţi vei vedea mijloacele, întrebuinţate cândva să te ducă la iluzii, preschimbate în mijloace pentru adevăr. Adevărul cere credinţă, iar credinţa face loc adevărului. Când Spiritul Sfânt a schimbat scopul relaţiei tale, înlocuindu-l pe al tău cu al Său, obiectivul pe care l-a pus în ea a fost extins la fiecare situaţie în care intri sau vei intra vreodată. Şi fiecare situaţie a fost eliberată astfel de trecut, care ar fi făcut-o să nu aibă niciun scop.
Tu ceri credinţă datorită Celui Ce te însoţeşte în fiece situaţie. Nu mai eşti cuprins de demenţă totală, şi nici singur. Căci singurătatea în Dumnezeu precis e un vis. Tu, a cărui relaţie împărtăşeşte obiectivul Spiritului Sfânt, eşti despărţit de singurătate pentru că a sosit adevărul.
Adevărul cere din răsputeri credinţă. Nu îţi folosi necredinţa împotriva lui, căci te cheamă la mântuire şi la pace.

Clipa sfântă nu e decât un caz special, sau un exemplu extrem, al menirii fiecărei situaţii.
Înţelesul pe care i l-a dat scopul Spiritului Sfânt se dă, deopotrivă, fiecărei situaţii. Ea stârneşte exact aceeaşi suspendare a necredinţei, oprită şi neutilizată, astfel încât credinţa să poată răspunde la chemarea adevărului. Clipa sfântă e exemplul sclipitor, demonstraţia clară şi neechivocă a înţelesului fiecărei relaţii şi situaţii, văzute în ansamblu. Credinţa a acceptat fiecare aspect al situaţiei, iar necredinţa nu i-a impus nicio eliminare. E o situaţie de pace desăvârşită, pur şi simplu pentru că ai lăsat-o să fie ce este.
Această simplă complezenţă e tot ce îţi cere Spiritul Sfânt. Lasă adevărul să fie ce este.
Nu îl deranja, nu îl ataca, nu îi întrerupe venirea. Lasă-l să învăluiască fiecare situaţie şi să îţi aducă pace. Nu ţi se cere nici măcar credinţă, căci adevărul nu cere nimic. Lasă-l să intre, iar el îţi va stârni şi îţi va asigura credinţa de care ai nevoie pentru pace. Dar nu te ridica împotriva lui, căci nu poate veni împotriva rezistenţei tale.
Nu vrei să faci o clipă sfântă din fiecare situaţie? Căci acesta e darul credinţei, acordat generos oriunde se leapădă necredinţa şi se lasă neutilizată. Şi atunci, puterea scopului Spiritului Sfânt e liberă să poată fi folosită în schimb. Această putere transformă instantaneu toate situaţiile într-un singur mijloc - sigur şi continuu - de stabilire a scopului Său şi de demonstrare a realităţii sale. Ce s-a demonstrat a cerut credinţă şi i s-a dat. Acum devine un fapt, căruia credinţa nu îi mai poate fi reţinută.
Efortul de-a refuza credinţă adevărului este enorm şi cu mult mai mare decât îţi dai seama. Dar a răspunde adevărului cu credinţă nu implică niciun efort.
Ţie, care ai recunoscut Chemarea Mântuitorului tău, efortul de-a nu răspunde la Chemarea Sa ţi se pare mai mare decât înainte. Nu e aşa. Efortul a fost prezent şi înainte, dar l-ai pus pe seama altui lucru, crezând că l-a produs acest "altceva". Nu a fost aşa însă. Căci acest "altceva" a produs nefericire şi depresie, boală şi durere, întuneric şi vagi închipuiri de groază, reci fantezii de teamă şi învăpăiate vise de iad. Toate nu erau însă decât efortul intolerabil al refuzului de-a da credinţă adevărului şi de-a vedea evidenta lui realitate.
Iată care a fost răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Necredinţa lui i-a făcut una ca asta.
Gândeşte-te bine înainte de-a-ţi îngădui să foloseşti necredinţa împotriva lui. Căci el a înviat şi ai acceptat ca a ta Cauza trezirii lui. Ţi-ai asumat rolul în izbăvirea lui, iar acum răspunzi din plin în faţa lui. Nu îi înşela aşteptările acum, căci ţi s-a dat să îţi dai seama ce trebuie să însemne pentru tine lipsa ta de credinţă în el. Mântuirea lui e singurul tău scop. Nu vedea decât asta în fiecare situaţie, şi ea va fi un mijloc de-a nu aduce decât asta.
Când ai acceptat adevărul ca obiectiv al relaţiei tale, ai devenit un dăruitor de pace cu aceeaşi certitudine cu care şi ţie ţi-a dat pace Tatăl tău. Căci obiectivul păcii nu poate fi acceptat separat de condiţiile ei, iar tu ai avut credinţă în el, căci nimeni nu acceptă ce nu crede că are realitate.
Scopul tău nu s-a schimbat şi nu se va schimba, căci ai acceptat ce nu poate să se schimbe niciodată.
Iar acum nu îi poţi reţine nimic din ce îi este necesar să rămână neschimbat mereu. Eliberarea ta e certă. Dă cum ai primit. Şi demonstrează că te-ai ridicat cu mult deasupra oricărei situaţii ce te-ar putea trage înapoi şi te-ar putea ţine separat de Cel la a Cărui Chemare ai răspuns.