195 - Iubirea e calea pe care o urmez cu recunoştinţă.
Recunoştinţa e o lecţie greu de învăţat pentru cei ce văd lumea greşit. Tot ce pot să facă e să se vadă într-o postură mai bună decât alţii. Şi să încerce să fie mulţumiţi pentru că altul pare să sufere mai mult decât ei. Cât de jalnice şi de reprobatoare sunt aceste gânduri! Căci cine are motiv de gratitudine cât alţii au mai puţin motiv? Şi cine ar putea să sufere mai puţin pentru că îl vede pe altul suferind mai mult? Recunoştinţa ta I se cuvine doar Celui Care a făcut să dispară toată cauza mâhnirii de pe cuprinsul lumii întregi.
E o nebunie să îţi arăţi recunoştinţa datorită suferinţei. Dar e o nebunie la fel de mare să nu îţi arăţi recunoştinţa faţă de Cel Ce îţi oferă un mijloc sigur prin care toată durerea este vindecată şi suferinţa e înlocuită cu hohote de râs şi fericire. Şi nici chiar cei doar parţial întregi la minte nu ar refuza să facă paşii pe care îi îndrumă El şi să urmeze calea pe care le-o aşterne El în faţă, să scape dintr-o închisoare ce au crezut că nu conţine nicio uşă spre izbăvirea pe care o percep acum.
Fratele tău este "duşmanul" tău pentru că vezi în el un rival la pacea ta, un jefuitor care îşi ia bucuria de la tine şi nu îţi lasă decât o disperare neagră, atât de cumplită şi de necruţătoare, încât nu mai rămâne pic de speranţă. Acum nu ţi-a mai rămas să îţi doreşti decât să te răzbuni. Acum nu poţi decât să încerci să îl dobori să zacă în moarte şi el cu tine, la fel de inutil ca tine, în mâinile lui avide rămânând la fel de puţin ca într-ale tale.
Tu nu Îi oferi lui Dumnezeu recunoştinţa ta pentru că fratele tău e mai rob decât tine, şi nici dacă pare el mai liber nu ai putea să te înfurii într-un mod judicios. Iubirea nu face comparaţii. Iar recunoştinţa nu poate fi decât sinceră dacă e să se alăture iubirii.
Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru că în noi îşi vor găsi libertatea lucrurile toate. Nu se va întâmpla nicicând ca unele să fie dezlegate în timp ce altele rămân legate. Căci cine se poate târgui în numele iubirii?
De aceea, adu mulţumiri, dar cu sinceritate. Şi lasă-ţi recunoştinţa să facă loc pentru toţi câţi vor scăpa cu tine: bolnavii, plăpânzii, nevoiaşii şi înfricoşaţi, cei ce plâng după o pierdere aparentă sau simt o durere aparentă, care suferă de frig sau foame, sau care urmează calea urii şi făgaşul morţii. Toţi aceştia merg cu tine. Să nu ne comparăm cu ei, căci aşa ni-i smulgem din conştienţa unităţii pe care o împărtăşim cu ei, după cum o împărtăşesc precis şi ei cu noi.
Îi mulţumim Tatălui nostru pentru un singur lucru: că nu suntem separaţi de nicio făptură şi că suntem, de aceea, una cu El. Şi ne bucurăm că niciodată nu se pot face excepţii care ne-ar reduce întregimea, şi ne-ar stânjeni sau schimba funcţia de a-L întregi pe Cel Ce e El Însuşi întregire. Aducem mulţumiri pentru fiecare făptură, căci altfel oferim mulţumiri pentru nimic, şi nu reuşim să recunoaştem darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.
Să ne lăsăm, atunci, fraţii să îşi plece capetele obosite pe umerii noştri în timp ce se odihnesc un pic. Aducem mulţumiri pentru ei. Căci, dacă îi putem conduce la pacea pe care vrem să o găsim, ni se deschide în sfârşit calea şi nouă. O uşă străveche se dă din nou în lături, un Cuvânt de mult uitat răsună iarăşi în memoria noastră şi devine tot mai clar pe măsură ce suntem iar dispuşi să auzim.
Urmează, atunci, cu recunoştinţă calea iubirii. Căci ura e dată uitării când renunţăm la comparaţii. Ce mai rămâne ca obstacol în calea păcii? Frica de Dumnezeu e desfăcută acum în sfârşit, şi iertăm fără să facem comparaţii. Aşa nu vom putea alege să trecem unele lucruri cu vederea şi să ţinem totuşi alte lucruri, sub cheie, ca "păcate". Când iertarea ta va fi deplină, vei avea o recunoştinţă totală, căci vei vedea că toate şi-au câştigat dreptul la iubire dând dovadă de iubire, chiar ca Sinele tău.
Astăzi învăţăm să ne gândim la recunoştinţă în locul mâniei, răutăţii şi răzbunării. Ni s-a dat totul. Dacă refuzăm să îl recunoaştem, nu avem dreptul la amărăciune, nici la o percepţie de sine care ne vede într-un loc al hăituielii nemiloase, unde suntem agasaţi neîncetat şi hărţuiţi fără consideraţie sau grijă pentru noi sau viitorul nostru.
Recunoştinţa devine singurul gând cu care substituim aceste percepţii demente.
Dumnezeu S-a îngrijit de noi şi ne numeşte Fiu. Poate exista mai mult de-atât?
Recunoştinţa noastră va netezi calea până la El şi va scurta timpul învăţăturii noastre cu mult mai mult decât ai putea visa vreodată. Recunoştinţa merge mână în mână cu iubirea şi, unde este una, trebuie să se găsească şi cealaltă. Căci recunoştinţa nu e decât un aspect al Iubirii, care e Sursa întregii creaţii. Dumnezeu îţi aduce mulţumiri ţie, Fiul Lui, pentru ce eşti: Propria Lui întregire şi Sursa iubirii, odată cu El.
Recunoştinţa ta faţă de El e una cu a lui faţă de tine. Căci iubirea nu poate urma alt drum decât calea recunoştinţei, şi tot aşa mergem şi noi, care urmăm calea ce duce la
Dumnezeu.