Introducere

Dacă nu te-ai simţi vinovat, nu ai putea să ataci, căci condamnarea e rădăcina atacului. E judecarea unei minţi de către alta ca nedemnă de iubire şi vrednică de pedeapsă. Aici însă apare scindarea. Căci mintea care judecă se percepe separată de mintea judecată, crezând că, pedepsind-o pe alta, va scăpa ea de pedeapsă. Dar nu e decât încercarea delirantă a minţii de-a se nega pe ea şi de-a eluda penalitatea negării. Nu e o încercare de-a renunţa la negare, ci de-a te crampona de ea. Căci vinovăţia e cea care ţi-a făcut obscur Tatăl şi, tot ea, cea care te-a înnebunit.
Acceptarea vinovăţiei în mintea Fiului lui Dumnezeu a fost începutul separării, după cum acceptarea Ispăşirii e sfârşitul ei. Lumea pe care o vezi e sistemul delirant al celor înnebuniţi de vinovăţie. Uită-te atent la lumea aceasta şi îţi vei da seama că e chiar aşa. Căci lumea aceasta e simbolul pedepsei, şi toate legile ce par să o guverneze sunt legile morţii. Copiii se nasc în ea prin durere şi în durere. Creşterea le e însoţită de suferinţă; iar, de învăţat, învaţă ce sunt tristeţea, separarea şi moartea. Minţile lor par blocate în creier, iar puterile lui par să slăbească dacă li se face vreun rău trupurilor lor. Par să iubească, dar părăsesc şi sunt părăsiţi. Par să piardă ce iubesc, poate cea mai dementă credinţă dintre toate. Iar trupurile lor se ofilesc şi îşi dau duhul şi sunt puse în pământ, şi nu mai sunt. Nu e unul printre ei care să nu creadă că Dumnezeu e crud.
Dacă asta ar fi lumea reală, Dumnezeu chiar că ar fi crud. Căci niciun Tată iubitor nu Şi-ar putea supune la aşa ceva copiii, ca preţ al mântuirii lor. Iubirea nu ucide ca să mântuiască. Dacă ar face-o, atacul ar fi mântuire, dar asta e interpretarea eului, nu a lui Dumnezeu. Numai lumea vinovăţiei ar putea să ceară aşa ceva, căci numai cei ce se simt vinovaţi ar putea să o conceapă. "Păcatul" lui Adam nu s-ar fi putut atinge de nimeni dacă el nu ar fi crezut că Tatăl a fost Cel Ce l-a izgonit din Rai.
Căci, prin credinţa aceasta, şi-a pierdut cunoaşterea Tatălui, din moment ce numai cei ce nu Îl înţeleg pot crede aşa ceva.
Lumea asta e un tablou al răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Şi, până nu îţi dai seama că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi răstignit, asta e lumea pe care o vei vedea. Dar nu îţi vei da seama de asta până nu accepţi faptul etern că Fiul lui Dumnezeu nu este vinovat. El merită numai iubire pentru că a dat numai iubire. Nu poate fi condamnat pentru că nu a condamnat nicicând. Ispăşirea e lecţia finală pe care trebuie să o înveţe, căci îl învaţă că nu are nevoie de mântuire, din moment ce nu a păcătuit nicicând.

I. Nevinovăţie şi invulnerabilitate

Am spus mai înainte că Spiritul Sfânt împărtăşeşte obiectivul tuturor profesorilor buni, al căror ţel ultim e acela de-a se face pe ei înşişi de prisos predându-le elevilor lor tot ce ştiu. Spiritul Sfânt vrea numai asta, căci - împărtăşind Iubirea Tatălui faţă de Fiul Său - El urmăreşte să elimine toată vinovăţia din mintea lui, ca să îşi poată aduce aminte de Tatăl lui în pace. Pacea şi vinovăţia sunt antitetice, iar Tatăl poate fi reamintit numai în pace. Iubirea şi vinovăţia nu pot coexista, să o accepţi pe una însemnând să o negi pe cealaltă. Vinovăţia îţi ascunde vederea lui Cristos, căci e negarea neprihănirii Fiului lui Dumnezeu.
În lumea ciudată pe care ai făcut-o. Fiul lui Dumnezeu chiar a păcătuit. Cum ai putea, atunci, să îl vezi? Făcându-l invizibil, lumea sancţiunii s-a ridicat în norul negru al vinovăţiei pe care ai acceptat-o şi la care ţii atât de mult. Căci neprihănirea lui Cristos e dovada că eul nu a fost nicicând şi nu poate fi niciodată. Fără vinovăţie, eul nu are viaţă, iar Fiul lui Dumnezeu e fără vinovăţie.
Privindu-te şi judecând onest ce faci, poţi fi tentat să te întrebi cum poţi să fii nevinovat.
Gândeşte-te însă la următorul lucru: nu eşti nevinovat în timp, ci în veşnicie. Ai "păcătuit" în trecut, dar trecutul nu există. Întotdeauna nu are direcţie. Timpul pare să meargă într-o direcţie, dar - când ajungi la capătul lui - se va rula ca un lung covor întins de-a lungul trecutului din urma ta şi va dispărea. Cât crezi că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, vei merge pe acest covor, crezând că duce la moarte. Şi călătoria o să îţi pară lungă şi crudă şi fără noimă, pentru că aşa şi este.
Călătoria pe care şi-a propus-o Fiul lui Dumnezeu e chiar inutilă, dar călătoria în care îl trimite Tatăl lui e una de eliberare şi de bucurie. Tatăl nu e crud, iar Fiul Lui nu îşi poate face niciun rău.
Răzbunarea de care se teme şi pe care o vede nu îl va atinge niciodată, căci - deşi el crede în ea - Spiritul Sfânt ştie că nu e adevărată. Spiritul Sfânt stă la capătul timpului, unde trebuie să fii şi tu, pentru că El este cu tine. El a desfăcut deja tot ce e nedemn de Fiul lui Dumnezeu, căci asta a fost misiunea pe care I-a dat-o Dumnezeu. Iar ce dă Dumnezeu a fost dintotdeauna.
Mă vei vedea pe măsură ce înveţi că Fiul lui Dumnezeu e nevinovat. El şi-a căutat mereu nevinovăţia, şi a găsit-o. Căci toată lumea caută să scape din închisoarea pe care şi-a făcut-o, şi nu i se refuză calea prin care să găsească o scăpare. Fiind în el, a găsit-o. Când o găseşte e doar o chestiune de timp, iar timpul nu e decât o iluzie. Căci Fiul lui Dumnezeu e nevinovat acum, şi splendoarea purităţii lui străluceşte de-a pururi intactă în Mintea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu va fi mereu cum a fost creat. Neagă-ţi lumea şi nu îl judeca, pentru că eterna lui nevinovăţie e în Mintea Tatălui său şi îl ocroteşte pe vecie.
Când vei accepta Ispăşirea pentru tine însuţi, îţi vei da seama că nu există vinovăţie în Fiul lui Dumnezeu. Şi numai când îl vezi lipsit de vinovăţie vei putea să îi înţelegi unitatea. Căci ideea de vinovăţie aduce cu ea credinţa în condamnarea unuia de către altul, proiectând separare în locul unităţii. Te poţi condamna doar pe tine şi, făcând-o, nu poţi cunoaşte că eşti Fiul lui Dumnezeu. Ai negat condiţia fiinţei sale, care e desăvârşita lui neprihănire. Din iubire a fost creat şi în iubire sălăşluieşte. Bunătatea şi mila l-au urmat întotdeauna, căci a extins întotdeauna Iubirea Tatălui său.
Percepând sfinţii tovarăşi de drum care călătoresc cu tine, îţi vei da seama că nu e o călătorie, ci numai o trezire. Fiul lui Dumnezeu, care nu doarme, ţi-a păstrat credinţa faţă de Tatăl său.
Nu există drumuri pe care să călătoreşti, nici timp prin care să călătoreşti. Căci Dumnezeu nu Îşi aşteaptă Fiul în timp, fiind de-a pururi nedispus să fie fără el. Aşa a fost dintotdeauna. Lasă sfinţenia Fiului lui Dumnezeu să spulbere norul vinovăţiei ce îţi întunecă mintea şi, acceptându-i puritatea ca a ta, învaţă de la el că e a ta.
Eşti invulnerabil din cauză că eşti nevinovat. Poţi să te cramponezi de trecut numai prin vinovăţie. Căci vinovăţia stabileşte că vei fi pedepsit pentru ce ai făcut, şi depinde astfel de timpul unidimensional, care se scurge de la trecut la viitor. Niciunul dintre cei ce cred asta nu poate înţelege ce înseamnă "mereu" şi, de aceea, vinovăţia trebuie să te lipsească de aprecierea veşniciei. Eşti nemuritor pentru că eşti veşnic, iar "mereu" trebuie să fie acum. Vinovăţia, aşadar, e un mod de-a ţine în minte trecutul şi viitorul pentru a asigura continuitatea eului. Căci, dacă ce a fost îşi va primi pedeapsa, continuitatea eului e garantată. Dar garanţia continuităţii tale ţine de Dumnezeu, şi nu de eu. Iar nemurirea e opusul timpului, căci timpul trece, pe când nemurirea e constantă.
Acceptarea Ispăşirii te învaţă ce e nemurirea, căci - acceptându-ţi nevinovăţia - înveţi că trecutul nu a fost nicicând şi, prin urmare, că viitorul nu e necesar şi nu o să existe. Viitorul, în timp, e mereu asociat cu expierea, şi numai vinovăţia ar putea stârni o senzaţie a nevoii de expiere. Acceptarea nevinovăţiei Fiului lui Dumnezeu ca propria ta nevinovăţie e, de aceea, modul în care îţi aduce aminte Dumnezeu de Fiul Său, şi ce este el cu adevărat. Căci Dumnezeu nu Şi-a condamnat niciodată Fiul, care - nevinovat fiind - e veşnic.
Nu poţi spulbera vinovăţia acordându-i realitate şi apoi ispăşind-o. Acesta e planul eului, pe care ţi-l oferă în loc să o spulbere. Eul crede în ispăşire prin atac, fiind total angajat în susţinerea noţiunii demente că atacul este mântuire. Iar tu, care ţii la vinovăţie, precis crezi şi tu asta, căci cum ai putea să îndrăgeşti ce nu vrei altfel decât identificându-te cu eul?
Eul te învaţă să te ataci pentru că eşti vinovat, un lucru care precis sporeşte vinovăţia, căci vinovăţia e rezultatul atacului. Potrivit învăţăturii eului, aşadar, nu există nicio cale de-a scăpa de vinovăţie. Căci atacul acordă realitate vinovăţiei, iar - dacă e reală - atunci nu există nicio modalitate de-a o birui. Spiritul Sfânt o spulberă pur şi simplu recunoscând calm că ea nu a existat niciodată.
Privind nevinovatul Fiu al lui Dumnezeu, El ştie că asta e adevărat. Şi, fiind adevărat în ce te priveşte, nu te poţi ataca, pentru că - fără vinovăţie - atacul este imposibil. Eşti mântuit, atunci, pentru că Fiul lui Dumnezeu e nevinovat. Şi, fiind întru totul pur, eşti invulnerabil.

II. Fiul nevinovat al lui Dumnezeu

Scopul ultim al proiecţiei e întotdeauna acela de-a scăpa de vinovăţie. În mod caracteristic însă, eul încearcă să scape de vinovăţie doar din punctul lui de vedere, căci - indiferent cât de mult ar vrea el să reţină vinovăţia - tu o consideri intolerabilă, din moment ce vinovăţia te împiedică să ţi-L aminteşti pe Dumnezeu, a Cărui atracţie este atât de puternică, încât nu îi poţi rezista. La acest subiect apare, aşadar, cea mai profundă scindare dintre toate, căci - dacă trebuie să păstrezi vinovăţia, după cum insistă eul - tu nu poţi fi tu. Eul ar putea să te facă să proiectezi vinovăţia şi să o păstrezi astfel în minte doar convingându-te că eşti el.
Gândeşte-te însă ce soluţie bizară îţi propune eul. Proiectezi vinovăţia ca să scapi de ea, dar nu faci decât să o ascunzi. Şi, deşi simţi vinovăţia, nu ai habar de ce. Dimpotrivă, o asociezi cu un amestec bizar de "idealuri ale eului", pe care eul pretinde că nu le-ai împlinit, înşelându-i aşteptările. Nu ai idee însă că, văzându-l vinovat pe Fiul lui Dumnezeu, înşeli aşteptările acestuia. Şi, crezând că tu nu mai eşti tu, nu îţi dai seama că îţi înşeli de fapt propriile aşteptări.
Cea mai întunecată dintre tăinuitele tale pietre unghiulare te împiedică să îţi conştientizezi credinţa în vinovăţie. Căci în locul acela tainic şi întunecat stă realizarea că l-ai trădat pe Fiul lui Dumnezeu prin condamnarea lui la moarte. Nici nu bănuieşti măcar că acolo se ascunde această idee ucigaşă, dar dementă, căci impulsul distructiv al eului e atâta de intens, încât nu îl poate satisface, la urma urmei, nimic mai puţin decât răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Nu ştie cine e Fiul lui Dumnezeu pentru că e orb. Dar, lasă-l să perceapă undeva un strop de nevinovăţie, şi va încerca să o distrugă pentru că se teme.
O bună parte a comportamentului bizar de care dă dovadă eul poate fi pusă direct pe seama felului în care defineşte vinovăţia. Pentru eu, nevinovaţii sunt vinovaţi. Cei care nu atacă sunt "duşmanii" lui, pentru că - neacordând valoare interpretării pe care o dă el mântuirii - sunt într-o situaţie excelentă să se desprindă de ea. S-au apropiat de cea mai întunecată şi mai adâncă piatră unghiulară din temelia eului, iar eul, care poate face faţă îndoielilor tale în privinţa oricărui alt lucru, păzeşte acest secret cu preţul vieţii sale, căci existenţa lui depinde de păstrarea acestui secret. Aşa că trebuie să examinăm acest secret, căci eul nu te poate feri de adevăr şi, în prezenţa lui, eul e spulberat.
În lumina calmă a adevărului, să îţi recunoaştem convingerea că l-ai răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Nu ai admis până acum acest secret "îngrozitor" pentru că, dacă l-ai putea găsi, ai dori să îl răstigneşti din nou. Dorinţa însă l-a ascuns de tine pentru că e foarte înfricoşătoare şi te temi, de aceea, să îl găseşti. Acestei dorinţe de-a te ucide i-ai făcut faţă în primul rând neştiind cine eşti şi apoi identificându-te cu altceva. Ai proiectat vinovăţia orbeşte şi la întâmplare, dar nu i-ai dezvăluit sursa.
Căci eul chiar vrea să te ucidă şi, dacă te identifici cu el, trebuie să crezi că obiectivul lui este al tău.
Am spus că răstignirea e simbolul eului. Confruntat cu adevărata nevinovăţie a Fiului lui Dumnezeu, eul a încercat să îl ucidă, pe motiv că nevinovăţia Îl huleşte pe Dumnezeu. Pentru eu, eul este Dumnezeu, iar nevinovăţia trebuie interpretată ca vinovăţia ultimă care justifică total omorul. Încă nu înţelegi că orice frică pe care o simţi în legătură cu acest curs decurge, în fond, din această interpretare, dar - dacă îţi urmăreşti reacţiile la adresa lui - vei fi tot mai convins că aşa este.
Cursul acesta a afirmat cât se poate de răspicat că obiectivul pe care îl urmăreşte e fericirea şi pacea ta. Şi totuşi, te temi de el. Ţi s-a spus mereu că te va elibera, dar reacţionezi uneori de parcă încearcă să te încarcereze. Deseori îl respingi mai rapid decât respingi sistemul de gândire al eului. Într-o oarecare măsură, trebuie să crezi atunci că, neînvăţând cursul, te protejezi. Şi nu îţi dai seama că numai nevinovăţia ta te poate proteja.
Ispăşirea a fost interpretată întotdeauna ca eliberarea de vinovăţie - o afirmaţie corectă, dacă este înţeleasă. Dar, chiar şi când ţi-o interpretez eu, o respingi şi nu o accepţi pentru tine însuţi.
Poate că ai recunoscut zădărnicia eului şi a lucrurilor pe care ţi le oferă el, dar - deşi nu le vrei - încă nu vezi bucuros alternativa. În caz extrem, ţi-e frică de izbăvire şi crezi că te va omorî. Nu te înşela asupra profunzimii acestei frici. Căci crezi că, în prezenţa adevărului, te-ai năpusti asupra ta şi te-ai distruge.
Puiule, nu e aşa. "Secretul vinovat" pe care îl tăinuieşti nu e nimica, şi - de vrei să îl aduci la lumină - lumina îl va spulbera. Şi atunci nu va mai rămâne niciun nor întunecat între tine şi reamintirea Tatălui tău, căci îţi vei aduce aminte de Fiul Lui nevinovat, care nu a murit căci e nemuritor.
Şi vei vedea că ai fost izbăvit cu el odată şi că nu ai fost separat nicicând de el. În această înţelegere stă reamintirea ta, căci e recunoaşterea iubirii fără frică. Va fi mare bucurie în Cer la venirea ta acasă şi bucuria va fi a ta. Căci fiul izbăvit al omului e Fiul nevinovat al lui Dumnezeu, iar recunoaşterea lui e izbăvirea ta.

III. Frica de izbăvire

Te întrebi, poate, de ce e atât de crucial să îţi priveşti ura şi să îţi dai seama de adevăratele ei proporţii. Şi crezi, poate, că I-ar fi destul de uşor Spiritului Sfânt să ţi-o arate şi să o spulbere fără să mai trebuiască să o conştientizezi. Există însă încă un obstacol pe care l-ai pus între tine şi Ispăşire. Am spus că nimeni nu va tolera frica dacă o recunoaşte. Dar, în starea dezordonată a minţii tale, nu te temi de frică. Nu îţi place de ea, dar nu dorinţa ta de-a ataca te înspăimântă. Nu te deranjează prea tare ostilitatea ta. O ţii ascunsă pentru că te temi mai mult de ce acoperă ea. Te-ai putea uita fără frică până şi la cea mai tenebroasă piatră unghiulară a eului dacă nu ai crede că, fără eu, ai găsi în tine ceva de care te temi şi mai tare. Nu te temi de fapt de răstignire. Adevărata ta groază e groaza de izbăvire.
Sub tenebroasa temelie a eului stă amintirea lui Dumnezeu: de ea te temi de fapt. Căci această amintire ţi-ar reda numaidecât locul ce ţi se cuvine, tocmai locul pe care ai urmărit să îl părăseşti. Frica ta de atac nu e nimic în comparaţie cu frica ta de iubire. Ai fi dispus să îţi priveşti chiar şi dorinţa cumplită de a-l ucide pe Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ai crede că ea te fereşte de iubire. Căci această dorinţă a provocat separarea, şi o protejezi pentru că nu vrei vindecarea separării. Îţi dai seama că, îndepărtând norul negru care o ţine ascunsă, iubirea ta faţă de Tatăl tău te-ar face să răspunzi Chemării Sale şi să sari în Cer. Crezi că atacul e mântuire pentru că te-ar împiedica să faci aşa ceva.
Căci, şi mai adâncă decât temelia eului, şi mult mai puternică decât va fi el vreodată, e iubirea ta intensă şi fierbinte faţă de Dumnezeu, şi a Lui faţă de tine. Iată de fapt ce vrei să ascunzi.
Sincer vorbind, nu e mai greu să spui "iubesc" decât "urăsc"? Tu asociezi iubirea cu slăbiciunea şi ura cu puterea, iar adevărata ta putere îţi pare adevărata ta slăbiciune. Căci nu ţi-ai putea controla reacţia voioasă la chemarea iubirii dacă ai auzi-o, şi lumea întreagă pe care ai crezut că ai făcut-o ar dispărea. Spiritul Sfânt pare, aşadar, să îţi atace fortăreaţa, căci vrei să Îl închizi pe Dumnezeu pe dinafară, iar El nu voieşte a fi exclus.
Ţi-ai construit întregul sistem dement de credinţe pentru că socoteşti că ai fi neputincios în Prezenţa lui Dumnezeu, şi vrei să te mântuieşti de Iubirea Lui pentru că socoteşti că te-ar face praf.
Te temi că te-ar smulge din tine şi te-ar face mic, căci crezi că magnitudinea stă în sfidare şi că atacul e grandoare. Tu crezi că ai făcut o lume pe care Dumnezeu ar vrea să o distrugă şi că, iubindu-L pe El - ceea ce şi faci - ai arunca această lume - ceea ce ai şi face. De aceea, ai folosit lumea să îţi acoperi iubirea şi, cu cât te afunzi mai tare în întunecimea temeliei eului, cu atât te apropii mai tare de Iubirea care se ascunde acolo. Iată ce te înspăimântă.
Poţi accepta demenţa pentru că ai făcut-o tu, dar nu poţi accepta iubirea pentru că nu ai făcut-o tu. Preferi să fii un rob al răstignirii decât un Fiu al lui Dumnezeu în curs de izbăvire. Moartea ta individuală pare mai preţioasă decât unitatea ta cea vie, căci ce ţi-e dat nu ţi-e la fel de drag ca tot ce e făcut de tine. Te temi mai mult de Dumnezeu decât de eu, şi iubirea nu poate intra unde nu e binevenită. Dar ura poate, căci intră din proprie voinţă şi nu îi pasă de a ta.
Trebuie să îţi priveşti iluziile şi să nu le ţii ascunse, pentru că nu se sprijină pe propria lor temelie. Ascunse, ele par să se sprijine şi par, de aceea, să se susţină de la sine. Asta e iluzia fundamentală pe care se sprijină celelalte. Căci, sub ele, şi tăinuite cât timp sunt ascunse, stă mintea iubitoare ce a socotit că le-a făcut la mânie. Şi durerea din această minte e atât de evidentă, când e dezvăluită, încât nu i se poate tăgădui nevoia de vindecare. Nu o pot vindeca toate trucurile şi jocurile pe care i le oferi, căci aici se află adevărata răstignire a Fiului lui Dumnezeu.
Şi totuşi, el nu e răstignit. Aici se află durerea şi vindecarea lui, căci viziunea Spiritului Sfânt e plină de milostivire şi remediul Lui este rapid. Să nu ascunzi suferinţa de privirea Lui, ci adu-o bucuros la El. Pune înaintea eternei Lui sănătăţi mintale tot ce te doare şi lasă-L să te vindece. Nu lăsa să se ascundă de lumina Lui nicio fărâmă de durere şi caută-ţi cu grijă în minte orice gânduri pe care te temi să le dezvălui, poate. Căci El va vindeca şi cel mai mic gând pe care l-ai ţinut să îţi facă rău şi îl va curăţa de toată micimea, readucându-l la magnitudinea lui Dumnezeu.
Sub toată grandiozitatea pe care o îndrăgeşti atât de mult stă adevăratul tău strigăt după ajutor. Căci strigi după iubirea Tatălui tău exact aşa cum te strigă şi Tatăl tău la El. În acel loc pe care l-ai ascuns, voieşti doar să te uneşti cu Tatăl, în iubitoarea Lui amintire. Vei găsi acest loc al adevărului văzându-l în fraţii tăi, căci - deşi se pot amăgi - tânjesc şi ei ca tine după grandoarea care este în ei. Şi, percepând-o, o vei primi cu bucurie şi ea va fi a ta. Căci grandoarea e dreptul Fiului lui Dumnezeu, nicio iluzie neputându-l satisface sau mântui de ce e el. Numai iubirea lui este reală şi numai realitatea lui îl va mulţumi.
Mântuieşte-l de iluziile lui ca să poţi accepta magnitudinea Tatălui tău cu pace şi cu bucurie. Dar nu scuti pe nimeni de iubirea ta, căci vei ascunde în mintea ta un loc întunecat în care Spiritul Sfânt nu e bine-venit. Şi te vei scuti astfel pe tine de puterea Lui de vindecare, căci - neoferind iubire totală - nu vei fi vindecat complet. Vindecarea trebuie să fie ca frica de completă, căci iubirea nu poate să pătrundă unde există şi un strop de frică, să strice primirea bucuroasă care i se face.
Tu, care preferi separarea în locul sănătăţii mintale, nu o poţi obţine în mintea ta corectă.
Ai avut parte de pace până ai cerut un favor special. Iar Dumnezeu nu ţi l-a acordat, căci cerinţa I-a fost străină şi nu Îi poţi cere aşa ceva unui Tată Care într-adevăr Îşi iubeşte Fiul. De aceea, ai făcut din El un tată neiubitor, cerându-I ce ţi-ar da doar un asemenea tată. Şi pacea Fiului lui Dumnezeu a fost sfărâmată, căci nu şi-a mai înţeles Tatăl. S-a temut de ce a făurit, dar s-a temut şi mai tare de adevăratul lui Tată, odată ce şi-a atacat propria egalitate strălucită cu El.
În pace, nu a avut nevoie de nimic şi nu a cerut nimic. În război, a pretins totul şi nu a găsit nimic. Căci, cum ar putea blândeţea iubirii să răspundă la cerinţele lui altfel decât slobozindu-se în pace şi ducându-se înapoi la Tatăl? Dacă Fiul nu a dorit să rămână în pace, el nu a putut rămâne deloc.
Căci o minte întunecată nu poate trăi în lumină, şi trebuie să caute un loc întunecat în care să poată crede că e unde nu e. Dumnezeu nu a lăsat să se întâmple asta. Dar tu ai cerut să se întâmple şi, de aceea, ai crezut că s-a şi întâmplat.
"A singulariza" înseamnă "a face să fie singur", deci a însingura. Dumnezeu nu ţi-a făcut asta. Ar fi putut El să te separe, ştiind că pacea ta stă în Unitatea Sa? El nu ţi-a refuzat decât rugămintea să ai parte de durere, căci suferinţa nu ţine de creaţia Sa. Odată ce ţi-a dat creaţia, El nu a putut să ţi-o ia înapoi. Ci a putut doar să răspundă dementei tale rugăminţi cu un răspuns nedement, care să stea cu tine în demenţa ta. Iată ce a şi făcut. Cei ce Îi aud răspunsul nu pot să nu renunţe la demenţă. Căci răspunsul Său e punctul de referinţă de dincolo de iluzii, din care le poţi privi pe toate şi le poţi vedea demente. Caută acest loc şi îl vei găsi, căci Iubirea e în tine şi te va conduce acolo.

IV. Funcţia timpului

Şi acum, motivul pentru care te temi de acest curs trebuie să îţi fie evident. Căci e un curs despre iubire, căci vorbeşte despre tine. Ţi s-a spus că funcţia ta în lumea aceasta e să vindeci şi că funcţia ta în Cer e să creezi. Eul te învaţă că funcţia ta pe pământ e să distrugi şi că nu ai absolut nicio funcţie în Cer. El vrea, aşadar, să te distrugă aici şi, tot aici, să te îngroape, nelăsându-ţi altă moştenire decât praful din care crede că ai fost făcut. Cât timp e destul de satisfăcut cu tine, după modul lui de-a judeca, îţi oferă uitare. Când devine crud în mod făţiş, îţi oferă iad.
Dar nici uitarea, nici iadul nu sunt la fel de inacceptabile pentru tine cum este Cerul.
Definiţia pe care o dai Cerului e iad şi uitare, iar adevăratul Cer e cea mai mare ameninţare prin care crezi că ai putea să treci. Căci iadul şi uitarea sunt idei inventate de tine, şi eşti hotărât să le demonstrezi realitatea ca să ţi-o stabileşti pe a ta. Dacă realitatea lor e pusă sub semnul întrebării, crezi că e pusă şi a ta. Căci eşti convins că atacul e realitatea ta şi că distrugerea ta este dovada ultimă că ai avut dreptate.
În aceste împrejurări, nu ar fi mai de dorit să fi greşit, chiar independent de faptul că ai greşit? Deşi s-ar putea argumenta că moartea sugerează că a existat viaţă, nimeni nu ar pretinde că ea mai dovedeşte că există viaţă. Până şi viaţa trecută pe care ar indica-o moartea nu a putut fi decât în van dacă trebuie să ajungă aici şi are nevoie de asta pentru a dovedi că a existat efectiv. Te îndoieşti de Cer, dar nu şi de asta. Şi totuşi, ai putea să vindeci şi să fii vindecat dacă te-ai îndoi. Şi, deşi nu cunoşti Cerul, nu crezi că ar fi mai de dorit decât moartea? Ai fost la fel de selectiv în îndoirile tale pe cât ai fost de selectiv în percepţia ta. O minte deschisă dă dovadă de mai multă onestitate.
Eul are o bizară noţiune despre timp, şi ai putea să te îndoieşti, pentru început, tocmai de această noţiune. Eul investeşte masiv în trecut şi, în final, crede că trecutul e singurul aspect al timpului care este semnificativ. Ţine minte că accentul pe care îl pune pe vinovăţie îi permite să îşi asigure continuitatea făcând viitorul ca trecutul şi evitând astfel prezentul. Prin noţiunea de plată pentru trecut în viitor, trecutul devine determinantul viitorului, făcându-le continue, fără un prezent care să survină între ele. Căci eul consideră prezentul doar o scurtă tranziţie spre viitor, în care duce trecutul la viitor interpretând prezentul în termenii trecutului.
"Acum" nu are înţeles pentru eu. Prezentul îi aminteşte doar de durerile trecutului, şi reacţionează la prezent ca şi cum ar fi trecut. Eul nu poate tolera eliberarea de trecut şi, deşi trecutul s- a sfârşit, eul încearcă să îi păstreze imaginea reacţionând ca şi cum ar fi prezent. El îţi dictează reacţiile faţă de cei pe care îi întâlneşti în prezent dintr-un punct de referinţă trecut, făcându-le obscură realitatea prezentă. De fapt, dacă urmezi dictatele eului, vei reacţiona la fratele tău de parcă ar fi altcineva, iar asta precis te va împiedica să îl recunoşti aşa cum e. Şi vei primi mesaje de la el din propriul tău trecut pentru că, făcând trecutul real în prezent, îţi interzici să îi dai drumul. Şi aşa îţi refuzi mesajul de eliberare pe care ţi-l oferă fiecare frate acum.
Fantasmele din trecut sunt tocmai cele de care trebuie să scapi. Nu sunt reale şi nu au putere asupra ta dacă nu le porţi cu tine. Ele duc fărâmele de durere în mintea ta, ordonându-ţi să ataci în prezent ca ripostă pentru un trecut ce nu mai este. Iar decizia aceasta promite durere viitoare. Dacă nu înveţi că durerea trecutului e o iluzie, alegi un viitor de iluzii şi pierzi multele prilejuri pe care le-ai putea găsi de eliberare în prezent. Eul vrea să îţi păstreze coşmarurile şi să te împiedice să te trezeşti şi să înţelegi că sunt trecute. Ai recunoaşte oare o sfântă întâlnire dacă ai percepe-o doar ca pe o întâlnire cu propriul tău trecut? Căci nu te-ai întâlni cu nimeni, iar împărtăşirea mântuirii, care face întâlnirea sfântă, ar fi exclusă din vederea ta. Spiritul Sfânt te învaţă că te întâlneşti întotdeauna pe tine şi că întâlnirea e sfântă pentru că tu eşti. Eul te învaţă că te întâlneşti întotdeauna cu trecutul tău şi, din cauză că visele nu ţi-au fost sfinte, viitorul nu poate fi nici el, iar prezentul e fără înţeles.
E evident că modul în care percepe timpul Spiritul Sfânt e exact opusul modului în care îl percepe eul. Motivul e la fel de clar, căci ei percep obiectivul timpului ca diametral opus. În interpretarea Spiritului Sfânt, rostul timpului este să facă de prisos nevoia de timp. El consideră că funcţia timpului e temporară, servind doar funcţiei Lui didactice, care e temporară prin definiţie. El scoate în evidenţă, aşadar, singurul aspect al timpului care se poate extinde la infinit, căci acum e cea mai fidelă aproximare a veşniciei pe care o oferă această lume. Tocmai în realitatea lui "acum", fără trecut sau viitor, stă începutul aprecierii veşniciei. Căci numai "acum" este aici, şi numai "acum" oferă prilejurile de sfinte întâlniri în care poate fi găsită mântuirea.
Eul, pe de altă parte, consideră că funcţia timpului e să îl extindă pe el în locul veşniciei, căci - asemenea Spiritului Sfânt - eul interpretează obiectivul timpului ca al său. Continuitatea trecutului şi viitorului, sub conducerea lui, e singurul rost al timpului pe care îl percepe eul; iar el se închide peste prezent, ca să nu poată apărea nicio fisură în propria lui continuitate. Continuitatea lui te-ar ţine deci în timp, pe când Spiritul Sfânt te-ar elibera de acesta. Dacă vrei să Îi împărtăşeşti obiectivul mântuirii pentru tine, trebuie să înveţi să accepţi modul Lui de-a interpreta mijloacele mântuirii.
Şi tu vei interpreta funcţia timpului după cum o interpretezi pe a ta. Dacă accepţi că funcţia ta în lumea timpului e să vindeci, vei scoate în evidenţă doar aspectul timpului în care poate avea loc vindecarea. Vindecarea nu poate fi înfăptuită în trecut. Ea trebuie înfăptuită în prezent pentru a elibera viitorul. Această interpretare leagă viitorul de prezent şi, în loc să extindă trecutul, extinde prezentul. Dar, dacă îţi interpretezi funcţia ca distrugere, vei pierde prezentul din vedere şi te vei agăţa de trecut ca să îţi asiguri un viitor distructiv. Iar timpul va fi aşa cum îl interpretezi, căci nu e nimic de la sine.

V. Cele două sentimente

Am spus că ai doar două sentimente: iubirea şi frica. Unul e neschimbător, dar oferit în schimb continuu de la etern la etern. În acest schimb el se extinde, căci sporeşte fiind dat. Celălalt are multe forme, căci conţinutul iluziilor individuale diferă foarte mult. Au însă un lucru în comun: sunt toate demente. Au fost făcute din imagini care nu se văd şi din sunete ce nu se aud. Ele alcătuiesc o lume privată care nu poate fi împărtăşită. Căci au înţeles doar pentru cel care le face, aşa că nu au niciun înţeles. În lumea aceasta, cel care le face se mişcă de unul singur, căci numai el le percepe.
Fiecare îşi populează lumea cu figuri din propriul trecut individual şi, tocmai din acest motiv, lumile lor private diferă. Dar figurile pe care le vede fiecare nu au fost reale niciodată, căci sunt făcute numai din reacţiile lui la fraţii lui şi nu includ reacţiile lor la el. De aceea, nu vede că le-a făcut el şi că nu sunt întregi. Căci aceste figuri nu au martori, fiind percepute doar într-o singură minte separată.
Tocmai prin aceste fantasme bizare se raportează cei demenţi la lumea lor dementă. Căci îi văd doar pe cei ce le aduc aminte de imaginile acestea, şi tocmai la ei se raportează. Aşa comunică cu cei ce nici nu sunt, şi tocmai ei le şi răspund. Şi nimeni nu le aude răspunsul în afara celui ce i-a chemat, şi numai el crede că i-au răspuns. Proiecţia face percepţia, şi dincolo de ea nu poţi să vezi. Ţi-ai atacat fratele tot mereu, pentru că ai văzut în el o fantasmă în lumea ta privată. Şi de aceea trebuie să te ataci pe tine mai întâi, căci ce ataci nu e în alţii. Singura sa realitate e în mintea ta şi, atacându-i pe alţii, ataci literalmente ce nici nu este.
Deliranţii pot fi foarte distructivi, căci nu recunosc că s-au condamnat pe ei. Ei nu doresc să moară, dar nu vor să lase condamnarea. Aşa că se separă în lumile lor private, unde totul e dezordonat şi unde ce e înăuntru pare să fie în afară. Dar ce e înăuntru ei nu văd, căci nu pot recunoaşte realitatea fraţilor lor.
Nu ai decât două sentimente, dar - în lumea ta privată - reacţionezi la fiecare dintre ele de parcă ar fi celălalt. Căci iubirea nu poate sălăşlui într-o lume separată, unde nu e recunoscută când vine. Dacă îţi vezi propria ură ca fiind fratele tău, nici nu îl vezi. Fiecare se apropie de ce iubeşte şi se fereşte de ce îl umple de frică. Tu reacţionezi cu frică la iubire şi te îndepărtezi de ea. Dar frica te atrage şi, crezând că e iubire, o chemi la tine. Lumea ta privată e plină de fantasme ale fricii pe care le-ai poftit în ea, şi nu vezi toată iubirea pe care ţi-o oferă fraţii tăi.
Privindu-ţi lumea cu ochi deschişi, trebuie să îţi dai seama că te-ai retras în demenţă.
Vezi ce nu e şi auzi ce nu scoate niciun sunet. Modul în care îţi manifeşti sentimentele e opusul sentimentelor respective. Nu comunici cu nimeni şi eşti atât de izolat de realitate, de parcă ai fi singur în tot universul. În nebunia ta, nesocoteşti complet realitatea şi, oriunde te uiţi, nu îţi vezi decât propria minte scindată. Dumnezeu te cheamă şi nu auzi, căci eşti preocupat de propria ta voce. Şi viziunea lui Cristos nu este în privirea ta, căci te priveşti numai pe tine.
Puiule, asta vrei să Îi oferi Tatălui tău? Căci, dacă ţi-o oferi ţie, I-o oferi de fapt Lui. Iar El nu ţi-o va înapoia, căci e ceva nedemn de tine, fiind ceva nedemn de El. El vrea însă să te scape din această închisoare şi să te facă liber. Iar nedementul Lui Răspuns îţi spune că ce ţi-ai oferit tu nu e adevărat, dar ce îţi oferă El nu s-a schimbat niciodată. Tu, care nu ştii ce faci, poţi învăţa ce e demenţa şi poţi privi dincolo de ea. Ţi-e dat să înveţi cum să negi demenţa şi cum să ieşi în pace din lumea ta privată. Vei vedea tot ce ai negat în fraţii tăi, căci ce ai negat în ei ai negat în tine. Căci îi vei iubi şi, apropiindu-te de ei, îi vei trage la tine, percepându-i ca martori ai realităţii pe care o împărtăşeşti cu Dumnezeu. Eu sunt cu ei aşa cum sunt cu tine, şi îi vom scoate din lumile lor private, căci aşa cum suntem uniţi noi, tot aşa vrem să ne unim cu ei. Tatăl ne primeşte pe toţi cu bucurie, şi bucurie ar trebui să Îi oferim şi noi. Căci ţie, cui Dumnezeu S-a dat pe El, ţi-e dat fiecare Fiu al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu e Ceea Ce trebuie să le oferi, ca să recunoşti darul pe care ţi l-a făcut El.
Viziunea depinde de lumină. Nu poţi să vezi în întuneric. În întuneric însă, în lumea privată a somnului, vezi în vise deşi ochii îţi sunt închişi. Şi aici, ce vezi e făurit de tine. Dar lasă întunericul să treacă, şi tot ce ai făurit nu o să mai vezi, căci vederea acestor lucruri depinde de negarea viziunii. Din negarea viziunii însă nu rezultă că nu poţi să vezi. Dar asta face negarea, căci prin ea accepţi demenţa, crezând că poţi să îţi făureşti o lume privată şi să îţi cârmuieşti propria percepţie.
Pentru asta însă, lumina trebuie exclusă. Visele dispar când a venit lumina şi poţi să vezi.
Nu căuta viziune prin ochii tăi, căci ţi-ai făurit modul de a vedea ca să vezi în întuneric, şi în asta eşti amăgit. Dincolo de întunericul acesta - şi totuşi, tot în tine - e viziunea lui Cristos, Care priveşte totul în lumină. "Viziunea" ta vine din frică, ca a Lui din iubire. Şi El vede pentru tine, ca propriul tău martor al lumii reale. El e manifestarea Spiritului Sfânt, privind mereu lumea reală, invocându-i martorii şi atrăgându-i la tine. El iubeşte, şi vrea să extindă, ce vede în tine. Şi nu Se va duce înapoi la Tatăl până nu îţi extinde percepţia chiar până la El. Şi acolo, percepţia nu mai este, căci El te-a readus la Tatăl cu El.
Ai doar două sentimente: unul l-ai făcut şi unul ţi s-a dat. Fiecare dintre ele e un mod de a vedea, şi lumi diferite se nasc din vederile lor diferite. Vezi prin viziunea care ţi s-a dat, căci prin viziunea lui Cristos El Se vede pe Sine. Şi, văzând ce este, Îşi cunoaşte Tatăl. Dincolo de cele mai întunecate vise ale tale, El vede în tine Fiul nevinovat al lui Dumnezeu, iradiind de o desăvârşită strălucire, neumbrită de visele tale. Iată ce vei vedea tu când vei privi cu El, căci viziunea Lui e darul de iubire pe care ţi-l face El şi pe care I l-a dat Tatăl pentru tine.
Spiritul Sfânt e lumina în care Se revelează Cristos. Şi toţi cei ce vor să Îl privească Îl pot vedea, căci au cerut lumină. Şi nu Îl vor vedea singur, căci nu e mai singur decât ei. Deoarece au văzut Fiul, s-au înălţat în El la Tatăl. Şi vor înţelege totul, căci s-au uitat înăuntru şi au văzut, dincolo de întuneric, Cristosul din ei, şi L-au recunoscut. În sănătatea mintală a viziunii Lui, s-au privit pe ei înşişi cu iubire şi s-au văzut cum îi vede Spiritul Sfânt. Şi, cu această viziune a adevărului în ei, toată frumuseţea lumii a venit să se răsfrângă asupra lor.

VI. Găsirea prezentului

Să percepi cu adevărat înseamnă să fii conştient de toată realitatea prin conştienţa propriei tale realităţi. Dar, pentru asta, nicio iluzie nu se poate ridica să îţi întâlnească privirea, căci realitatea nu lasă loc pentru nicio greşeală. Asta înseamnă că îţi percepi fratele doar aşa cum îl vezi acum. Trecutul lui nu are realitate în prezent, aşa că nu îl poţi vedea. Reacţiile tale trecute faţă de el nu mai sunt nici ele; şi, dacă reacţionezi tocmai la ele, vezi doar un chip al lui făcut de tine, la care ţii în locul lui. Când pui iluziile sub semnul întrebării, întreabă-te dacă e chiar normal să percepi "fostul" ca "acum". Dacă iţi aminteşti trecutul când îţi priveşti fratele, nu vei fi în stare să percepi realitatea care este acum.
Ţi se pare "firesc" să îţi foloseşti experienţa din trecut ca punct de referinţă din care să judeci prezentul. Dar este nefiresc pentru că este un delir. Când vei învăţa să îi vezi pe toţi fără nicio referire la trecut, al lor sau al tău după cum îl percepi, vei putea să înveţi din ce vezi acum. Căci trecutul nu îşi poate arunca umbra să întunece prezentul decât dacă te temi de lumină. Şi numai dacă te temi ai alege să porţi întunericul cu tine şi, ţinându-l în minte, să îl vezi ca pe un nor întunecat care îţi învăluie fraţii şi le ascunde realitatea de privirea ta.
Întunericul acesta e în tine. Cristos, aşa cum ţi-e revelat acum, nu are trecut, căci este imuabil, şi în imuabilitatea Lui stă eliberarea ta. Căci, dacă este cum a fost creat, nu există nicio vinovăţie în El. Niciun nor de vinovăţie nu s-a ridicat să Îl umbrească, aşa că Se dezvăluie în toţi cei pe care îi întâlneşti, pentru că Îl vezi prin El Însuşi. A renaşte înseamnă a te desprinde de trecut şi a privi prezentul fără condamnare. Norul care ţi-l umbreşte pe Fiul lui Dumnezeu este trecutul, un nor pe care, dacă îl vrei trecut şi dus, trebuie să nu îl vezi acum. Dacă îl vezi acum în iluziile tale, nu s-a dus de la tine, deşi nu este.
Timpul poate atât elibera, cât şi încarcera, în funcţie de-a cui interpretare o foloseşti.
Trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt un şir continuu decât dacă vâri continuitatea pe ele. Le poţi percepe continue şi le poţi face aşa pentru tine. Dar să nu te amăgeşti şi să crezi apoi că aşa şi este.
Căci este delirant să crezi că realitatea e ce vrei să fie, potrivit folosului pe care i-l acorzi. Vrei să distrugi continuitatea timpului împărţindu-l în trecut, prezent şi viitor în propriile tale scopuri. Vrei să anticipezi viitorul pe baza experienţei tale din trecut şi să ţi-l croieşti în consecinţă. Făcând-o însă, aliniezi trecutul cu viitorul şi nu laşi miracolul, ce ar putea surveni între ele, să îţi dea drumul să renaşti.
Miracolul îţi permite să îţi vezi fratele fără trecutul lui şi să îl percepi astfel renăscut.
Greşelile lui au trecut toate şi, percepându-l fără ele, îl eliberezi. Şi, pentru că trecutul lui este al tău, te bucuri şi tu de această eliberare. Nu lăsa să ţi-l umbrească vreun nor întunecat din trecutul tău, căci adevărul se găseşte numai în prezent şi îl vei găsi dacă îl cauţi acolo. L-ai căutat unde nu este şi, de aceea, nu l-ai găsit. Învaţă deci să îl cauţi unde e, şi li se va dezvălui ochilor ce văd. Trecutul tău a fost făcut la mânie şi, dacă îl foloseşti să ataci prezentul, nu vei vedea libertatea pe care o deţine prezentul.
Judecata şi condamnarea sunt lăsate în urmă şi, dacă nu le porţi cu tine, vei vedea că ai scăpat de ele. Uită-te cu iubire la prezent, căci deţine singurele lucruri de-a pururi adevărate. Toată vindecarea stă în el căci continuitatea lui este reală. Se extinde în acelaşi timp la toate aspectele Fiimii, permiţându-le să ajungă unele la altele. Prezentul este de dinainte de-a fi fost timpul, şi va fi când timpul nu mai este. În el sunt toate lucrurile veşnice, iar ele sunt un singur lucru. Continuitatea lor este atemporală şi comunicarea lor e neîntreruptă, căci nu le separă trecutul. Numai trecutul poate separa, şi el nu este nicăieri.
Prezentul ţi-i oferă pe fraţii tăi în lumina care te-ar uni cu ei şi te-ar elibera de trecut.
Vrei, atunci, să le pui la socoteală trecutul? Căci, dacă o faci, alegi să rămâi în întunericul care nu e şi refuzi să accepţi lumina care ţi se oferă. Căci lumina desăvârşitei viziuni se dă la fel de liber cum se şi primeşte, şi poate fi acceptată numai fără limite. În această unică dimensiune a timpului - o constantă care nu se schimbă şi în care nu se vede ce ai fost - Îl vezi pe Cristos şi Îi chemi martorii să se răsfrângă asupra ta pentru că i-ai chemat. Şi nu vor nega adevărul din tine, pentru că l-ai căutat în ei şi l-ai găsit acolo.
Acum e timpul mântuirii, căci acum e eliberarea de timp. Întinde-ţi mâna să îţi atingi toţi fraţii şi atinge-i cu atingerea lui Cristos. În veşnica ta uniune cu ei stă continuitatea ta, neîntreruptă pentru că e împărtăşită pe deplin. Fiul nevinovat al lui Dumnezeu e numai lumină. Nu există întuneric niciunde în el, căci e întreg. Cheamă-ţi toţi fraţii să îi ateste întregimea, după cum te chem şi eu să mi te alături. Fiecare voce are rolul ei în cântecul izbăvirii, imnul bucuriei şi al recunoştinţei pentru lumină, închinat Creatorului luminii. Lumina sfântă ce emană din Fiul lui Dumnezeu e mărturia că lumina lui e a Tatălui său.
Răsfrânge-ţi lumina asupra fraţilor tăi în amintirea Creatorului tău, căci ţi-L vei aminti chemând mărturiile la creaţia Lui. Cei pe care îi vindeci depun mărturie pentru vindecarea ta, căci în întregimea lor o vei vedea pe a ta. Şi, în timp ce imnurile tale de laudă şi bucurie se înalţă la Creatorul tău, El îţi va înapoia mulţumirile în clarul Lui Răspuns la chemarea ta. Căci nu se poate să Îl cheme Fiul, şi să nu îi răspundă. Iar Chemarea pe care ţi-o adresează El e doar chemarea pe care I-o adresezi tu. Şi în El îţi răspunde pacea Lui.
Copil al Luminii, nu ştii că lumina e în tine. Dar o vei găsi prin martorii ei, căci - odată ce le-ai dat lumina - ţi-o vor înapoia. Cei pe care îi vezi în lumină îţi aduc tot mai aproape momentul în care vei conştientiza lumina ta. Iubirea duce întotdeauna la iubire. Bolnavii, care cer iubire, sunt recunoscători pentru ea şi, în bucuria lor, lucesc de sfântă gratitudine. Iată ce îţi oferă ţie, cel ce le-a dat bucurie. Ei sunt călăuzele care te duc la bucurie, căci - primind-o de la tine - o vor păstra. Tu i-ai ales călăuze către pace, căci ai făcut-o manifestă în ei. Şi, văzând-o, frumuseţea ei te cheamă acasă.
Există o lumină pe care lumea aceasta nu o poate da. Dar tu poţi să o dai, după cum ţi s-a şi dat. Iar, când o dai, ea se răsfrânge să te cheme să ieşi din lume şi să o urmezi. Căci lumina aceasta te va atrage cum nu te poate atrage nimic din lumea aceasta. Şi te vei lepăda de lume şi îţi vei găsi alta. Această altă lume străluceşte de iubirea pe care i-ai dat-o tu. Şi aici totul îţi va aduce aminte de Tatăl tău şi de sfântul Lui Fiu. Lumina e nelimitată şi se împrăştie în toată lumea aceasta cu o tihnită bucurie. Toţi cei pe care i-ai adus cu tine îşi vor răsfrânge lumina asupra ta, şi tu îţi vei răsfrânge lumina asupra lor cu recunoştinţă, pentru că te-au adus aici. Lumina ta se va uni cu a lor într-o putere atât de irezistibilă, încât îi va scoate pe ceilalţi din întuneric când privirea ta se va opri asupra lor.
A te trezi la Cristos înseamnă a urma legile iubirii din proprie voinţă şi din tihnita recunoaştere a adevărului din ele. Atracţia luminii trebuie să te atragă de bunăvoie, iar bunăvoinţa e semnalată dând. Cei ce acceptă iubire de la tine devin martori benevoli la iubirea ce le-ai dat-o tu, şi ei sunt cei ce ţi-o oferă. În somn, eşti singur şi conştienţa ţi-e limitată doar la tine. De aceea vin coşmarurile. Visezi izolare din cauză că ochii îţi sunt închişi. Nu îţi vezi fraţii, şi în întuneric nu poţi să vezi lumina pe care le-ai dat-o.
Şi totuşi, legile iubirii nu sunt suspendate din cauză că dormi. Le-ai urmat prin toate coşmarurile tale şi ai dat cu fidelitate, căci nu ai fost singur. Chiar şi în somn te-a ocrotit Cristos, asigurându-ţi lumea reală pentru când te vei trezi. În numele tău, El a dat pentru tine şi ţi-a dat darurile date de El. Fiul lui Dumnezeu e în continuare la fel de iubitor ca Tatăl lui. Continuu cu Tatăl lui, el nu are trecut separat de El. Aşa că nu a încetat să fie martorul Tatălui său şi propriul său martor. Deşi a dormit, viziunea lui Cristos nu l-a părăsit. Aşa se face că poate chema la el martorii care îl învaţă că nu a dormit niciodată.

VII. Atingerea lumii reale

Şezi liniştit, priveşte lumea pe care o vezi şi spune-ţi:
"Lumea reală nu este aşa. Nu are clădiri şi nu sunt străzi pe care oamenii merg separaţi şi singuri. Nu există magazine în care oamenii cumpără liste interminabile de lucruri de care nu au nevoie. Nu e luminată de o lumină artificială şi nu se lasă noaptea peste ea. Nu sunt zile de care să se lumineze sau întunece. Nimic nu se pierde. Nu e nimic în ea care să nu strălucească, strălucind de-a pururea." Lumea pe care o vezi tu trebuie negată, căci vederea ei te costă un alt tip de viziune. Nu poţi să vezi ambele lumi, căci fiecare dintre ele implică un alt mod de a vedea, în funcţie de ce preţuieşti. Vederea uneia e cu putinţă pentru că ai negat-o pe cealaltă. Nu sunt adevărate amândouă, dar fiecare în parte îţi va părea reală în aceeaşi măsură în care o îndrăgeşti. Şi totuşi, puterea lor nu e aceeaşi, pentru că adevărata atracţie pe care o au pentru tine este inegală.
Nu vrei cu adevărat lumea pe care o vezi, căci te-a dezamăgit de când a început timpul.
Casele pe care le-ai clădit nu te-au adăpostit niciodată. Drumurile pe care le-ai făcut nu te-au dus nicăieri, şi niciun oraş din câte ai construit nu a făcut faţă asaltului năruitor al timpului. Nu e nimic din câte ai făurit care să nu poarte marca morţii. Nu ţine la ea, căci e veche şi obosită şi gata să se întoarcă în pământ chiar de cum ai făcut-o. Această lume suferindă nu are nicidecum puterea să atingă lumea vie. Nu ai putut să îi dai aşa ceva, aşa că, deşi te desparţi de ea cu tristeţe, nu poţi găsi în ea drumul ce duce de la ea la altă lume.
Lumea reală însă are puterea să te atingă chiar şi aici, pentru că o iubeşti. Şi ce chemi cu iubire va veni la tine. Iubirea răspunde întotdeauna, nefiind în stare să refuze un strigăt de ajutor sau să nu audă strigătele de durere care se ridică până la ea din fiecare parte a acestei lumi ciudate pe care ai făcut-o, dar nu o vrei. Tot ce îţi trebuie ca să dai bucuros lumea aceasta în schimbul celei pe care nu ai făcut-o e disponibilitatea să înveţi că cea pe care ai făcut-o este falsă.
Te-ai înşelat în privinţa lumii pentru că te-ai judecat greşit. Dintr-un punct de referinţă atât de sucit, ce ai putea să vezi? Toată vederea porneşte de la perceptor, care judecă ce e adevărat şi ce e fals. Şi, ce judecă a fi fals, nu vede. Tu, care vrei să judeci realitatea, nu poţi să o vezi, căci - de fiecare dată când apare judecata - realitatea a dispărut. Ochii ce se dau uitării chiar că nu se văd, căci ce e negat e prezent, dar nu este recunoscut. Cristos e tot aici, deşi nu Îl cunoşti. Prezenţa Lui nu depinde de recunoaşterea ta. El trăieşte în tine, în liniştea prezentului, şi aşteaptă să laşi trecutul în urma ta şi să intri în lumea pe care ţi-o oferă cu iubire.
Nu există cineva în lumea aceasta distrată care să nu fi văzut câteva străfulgerări ale celeilalte lumi în jurul lui. Dar, cât continuă să ţină la a lui, va nega viziunea celeilalte, susţinând că iubeşte ce nu iubeşte şi neurmând drumul pe care i-l indică iubirea. Iubirea conduce cu atâta bucurie!
Urmându-L, te vei bucura că I-ai găsit tovărăşia şi că ai învăţat de la El voiosul drum spre casă. Aştepţi doar după tine. Să renunţi la această lume tristă şi să îţi dai greşelile pe pacea lui Dumnezeu e doar voia ta. Iar Cristos îţi va oferi mereu Voia lui Dumnezeu, ca recunoaştere a faptului că o împărtăşeşti cu El.
E Voia lui Dumnezeu ca, în afară de El, nimic să nu îi atingă Fiul şi să nu se apropie de el.
E la fel de ferit de durere cum este Dumnezeu, Care îl păzeşte în toate. Lumea din jurul lui sclipeşte de iubire căci Dumnezeu l-a pus chiar în El, unde nu este durere şi unde îl învăluie iubirea fără încetare sau cusur. Nicio tulburare a păcii lui nu poate fi. În deplină sănătate mintală, el priveşte iubirea, căci e peste tot în jurul lui şi în el. În clipa în care se percepe în braţele iubirii, trebuie să nege lumea durerii. Şi, din acest punct de siguranţă, se uită liniştit în jurul lui şi recunoaşte că lumea e una cu el.
Pacea lui Dumnezeu îţi covârşeşte înţelegerea doar în trecut. Dar e aici şi poţi să o înţelegi acum. Dumnezeu Îşi iubeşte Fiul de-a pururi şi, tot de-a pururi, Fiul înapoiază Tatălui Iubirea.
Lumea reală e calea ce duce la amintirea singurului lucru pe deplin adevărat şi pe deplin al tău. Căci pe toate celelalte ţi le-ai împrumutat în timp şi se vor stinge. Dar acesta singur e mereu al tău, fiind darul lui Dumnezeu Fiului Său. Unica ta realitate ţi-a fost dată şi, prin ea, Dumnezeu te-a creat una cu El.
Mai întâi vei visa pacea, şi apoi te vei trezi la ea. Primul tău gest de-a da ce ai făurit pe ce vrei este acela de-a da coşmarele pe fericitele vise de iubire. În ele stau adevăratele tale percepţii, căci Spiritul Sfânt corectează lumea viselor, unde e toată percepţia. Cunoaşterea nu are nevoie de corecţie. Dar visele de iubire duc la cunoaştere. În ele nu vezi nimic înfricoşător şi, din cauza aceasta, ele sunt primirea bucuroasă pe care o faci cunoaşterii. Iubirea aşteaptă primire bucuroasă, şi nu timp, iar lumea reală nu e decât primirea bucuroasă pe care o faci lucrurilor care au fost mereu. De aceea, chemarea bucuriei e în ea, iar voiosul tău răspuns e deşteptarea ta la ce nu ai pierdut.
Laudă, atunci, Tatăl pentru desăvârşita sănătate mintală a preasfântului Său Fiu. Tatăl tău ştie că nu ai nevoie de nimic. În Cer aşa şi este, căci ce nevoi ai putea să ai în veşnicie? În lumea ta ai nevoie de lucruri. E o lume a carenţei în care te găseşti pentru că ai lipsuri. Dar poţi să te găseşti oare într-o astfel de lume? Fără Spiritul Sfânt, răspunsul ar fi nu. Dar, datorită Lui, răspunsul e un da bucuros! Ca Mijlocitor între cele două lumi, El ştie de ce ai nevoie şi ce nu îţi va dăuna. Proprietatea e un concept periculos dacă e lăsat în seama ta. Eul vrea să aibă lucruri pentru mântuire, căci posesiunea este legea lui. Posesiunea de dragul posesiunii e crezul fundamental al eului, o principală piatră unghiulară în bisericile pe care şi le clădeşte. Şi, la altarul lui, îţi cere să depui toate lucrurile pe care te pune să le capeţi, nelăsându-ţi nicio bucurie în ele.
Toate lucrurile de care îţi spune eul că ai nevoie îţi vor dăuna. Căci, deşi eul te îndeamnă să capeţi tot mereu, nu te lasă cu nimic, căci îţi va cere lucrul căpătat. Şi îl va smulge chiar din mâna ce l-a apucat şi îl va azvârli direct în praf. Căci, unde vede mântuire, eul vede separare, aşa că pierzi orice ai căpătat în numele lui. De aceea, nu te întreba pe tine ce nevoi ai, căci nu ştii, iar sfatul pe care ţi-l vei da îţi va dăuna. Căci lucrurile de care crezi că ai nevoie vor servi doar la etanşarea lumii tale împotriva luminii, şi te vor face nedispus să pui sub semnul întrebării valoarea pe care o poate avea lumea aceasta pentru tine.
Numai Spiritul Sfânt ştie ce nevoi ai. Căci îţi va da toate lucrurile care nu blochează calea spre lumină. De ce altceva ai putea avea nevoie? în timp, El îţi dă toate lucrurile de care ai nevoie şi le va reînnoi cât timp vei avea nevoie de ele. Nu îţi va lua nimic cât timp vei avea nevoie de lucrul respectiv. Şi totuşi, El ştie că toate lucrurile de care ai nevoie sunt temporare şi vor dura doar până te desprinzi de toate nevoile tale şi până îţi dai seama că toate au fost satisfăcute. De aceea, El nu investeşte în lucrurile pe care le furnizează decât pentru a Se asigura că nu le vei folosi pentru a zăbovi în timp. Ştie că nu eşti acasă acolo şi nu voieşte să ţi se întârzie sosirea bucuroasă acasă.
Lasă-I Lui, atunci, nevoile tale. El le va satisface fără să le scoată în evidenţă. Ce vine de la El la tine vine cu bine, căci El Se va încredinţa că nimic nu va deveni un punct întunecat, ascuns în mintea ta şi ţinut să te rănească. Sub îndrumarea Lui vei călători uşor şi pe cărări uşoare, căci privirea Lui e veşnic pironită pe finele călătoriei, care este ţelul Lui. Fiul lui Dumnezeu nu e un călător prin lumi exterioare. Oricât de sfântă ar deveni percepţia lui, nicio lume din afara lui nu îi deţine moştenirea. În sinea lui nu are nevoi, căci lumina nu are nevoie de nimic să strălucească în pace, şi din ea să lase razele să se extindă, în linişte, la infinit.
Când eşti tentat să întreprinzi o călătorie inutilă ce te-ar îndepărta de lumină, aminteşte-ţi ce anume vrei şi spune:
Spiritul Sfânt mă conduce la Cristos; oare vreau să merg altundeva? Ce nevoie am decât să mă trezesc în El?
Urmează-L apoi cu bucurie, cu credinţa că te va conduce cu bine, prin toate pericolele la pacea minţii tale pe care lumea aceasta ţi le poate pune în cale. Nu îngenunchea la altarele închinate sacrificiului şi nu căuta ce vei pierde sigur. Mulţumeşte-te cu ce vei păstra la fel de sigur, şi nu te agita, căci întreprinzi o călătorie liniştită spre pacea lui Dumnezeu, unde El te vrea în linişte.
În mine ai biruit deja fiece ispită care te-ar reţine. Străbatem împreună calea spre linişte care e darul lui Dumnezeu. Ţine la mine, căci poţi să ai nevoie de altceva decât de fraţii tăi? Îţi vom reda pacea minţii pe care trebuie să o găsim împreună. Spiritul Sfânt te va învăţa să te trezeşti la noi şi la tine însuţi. Iată singura nevoie reală de satisfăcut în timp. Mântuirea de lume stă numai aici. Îţi dau pacea mea. Ia-o în schimb bucuros pentru tot ce ţi-a oferit lumea doar ca să îţi ia înapoi. Şi o vom întinde ca un văl de lumină pe faţa tristă a lumii, în care ne ascundem fraţii de lume şi lumea de ei.
Nu putem cânta imnul izbăvirii singuri. Sarcina mea nu e îndeplinită până nu înalţ fiecare voce odată cu a mea. Şi totuşi, nu e a mea, căci e darul pe care ţi-l fac eu, şi a fost darul pe care mi l-a făcut Tatăl mie, prin Spiritul Său. Sunetul ei va alunga mâhnirea din mintea preasfântului Fiu al lui Dumnezeu, unde nu poate sta. E nevoie de vindecare în timp, căci bucuria nu îşi poate stabili veşnica stăpânire unde mâhnirea îşi are locul. Locul tău nu e aici, ci în veşnicie. Tu călătoreşti doar în vise, în timp ce stai în siguranţă acasă. Adu mulţumiri fiecărei părţi din tine pe care ai învăţat-o cum să îşi aducă aminte de tine. Aşa aduce mulţumiri Fiul lui Dumnezeu Tatălui său pentru puritatea lui.

VIII. De la percepţie la cunoaştere

Toată vindecarea e eliberare de trecut. Iată de ce Spiritul Sfânt e singurul Vindecător. El te învaţă că trecutul nu există, un fapt care ţine de sfera cunoaşterii şi care, de aceea, nu poate fi cunoscut în lume de nimeni. Ar fi chiar imposibil să fii în lume cu această cunoştinţă. Căci mintea care cunoaşte acest fapt cunoaşte, fără echivoc, şi faptul că locul ei e în veşnicie, şi nu foloseşte percepţia deloc. De aceea, ea nu ia în seamă unde se află, căci noţiunea de "unde" nu înseamnă nimic pentru ea.
Ştie că este pretutindeni, după cum are şi de toate, pentru totdeauna.
Diferenţa foarte reală dintre percepţie şi cunoaştere devine foarte evidentă când te gândeşti la următorul lucru: nu e nimic parţial în cunoaştere. Fiecare aspect e întreg şi, de aceea, niciun aspect nu e separat. Tu eşti un aspect al cunoaşterii, fiind în Mintea lui Dumnezeu, Care te cunoaşte.
Toată cunoaşterea trebuie să fie a ta, căci în tine e toată cunoaşterea. Percepţia, până şi în cel mai elevat aspect, nu e completă niciodată. Chiar şi percepţia Spiritului Sfânt, cea mai desăvârşită percepţie cu putinţă, nu are niciun înţeles în Cer. Percepţia poate ajunge pretutindeni sub îndrumarea Lui, căci viziunea lui Cristos vede totul în lumină. Dar nicio percepţie, oricât de sfântă, nu va dura la nesfârşit.
Percepţia desăvârşită deci are multe elemente în comun cu cunoaşterea, făcând posibil transferul la aceasta. Dar ultimul pas trebuie întreprins de Dumnezeu, căci ultimul pas în izbăvirea ta, care pare a fi în viitor, a fost realizat de Dumnezeu la crearea ta. Separarea nu a întrerupt-o. Creaţia nu poate fi întreruptă. Separarea e doar o formulare greşită a realităţii, fără absolut niciun efect. Miracolul, fără funcţie în Cer, e necesar aici. Aspecte ale realităţii pot fi văzute încă şi vor înlocui aspecte ale irealităţii. Aspecte ale realităţii pot fi văzute în toate şi peste tot. Dar numai Dumnezeu le poate reuni încununându-le pe toate laolaltă cu darul final al veşniciei.
Aparte de Tată şi de Fiu, Spiritul Sfânt nu are funcţie. El nu e separat nici de Unul, nici de Altul, fiind în Mintea Amândurora şi cunoscând că Mintea este Una. El e un Gând al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu ţi L-a dat pentru că nu are Gânduri pe care nu le împărtăşeşte. Mesajul Lui vorbeşte de veşnicie în timp şi, de aceea, viziunea lui Cristos priveşte totul cu iubire. Dar până şi viziunea lui Cristos nu e realitatea Lui. Aspectele aurii ale realităţii, ce scapără în lumină sub ochii Lui plini de iubire, lasă să se întrevadă Cerul de dincolo de ele.
Iată miracolul creaţiei: faptul că e una pe vecie. Fiecare miracol pe care i-l oferi Fiului lui Dumnezeu e doar percepţia adevărată a unui aspect al întregului. Deşi fiecare aspect este întregul, nu poţi să ştii asta până nu vezi că fiecare aspect este acelaşi lucru, perceput în aceeaşi lumină şi, de aceea, unul. Fiecare făptură pe care o vezi fără trecut te apropie astfel de finalul timpul, aducând în întuneric vederea vindecată şi vindecătoare, dând lumii putinţa de-a vedea. Căci lumina trebuie să intre în lumea întunecată să facă posibilă viziunea lui Cristos chiar şi aici. Ajută-L să dăruiască lumină tuturor celor ce cred că rătăcesc în întuneric şi lasă-L să îi reunească în privirea Lui tihnită care îi face pe toţi una.
Toţi sunt identici: frumoşi şi egali ca sfinţenie cu toţii. Iar El îi va oferi Tatălui Său, după cum i-au fost oferiţi şi Lui. Există un singur miracol, după cum există şi o singură realitate. Şi fiecare miracol pe care îl faci le conţine pe toate, după cum şi fiecare aspect al realităţii pe care îl vezi se amestecă liniştit cu singura realitate a lui Dumnezeu şi se dizolvă în ea. Singurul miracol care a fost vreodată e preasfântul Fiu al lui Dumnezeu, creat în singura realitate care este Tatăl lui. Viziunea lui Cristos e darul pe care ţi-l face El. Fiinţa Lui e darul pe care i-l face Tatăl Lui.
Mulţumeşte-te cu vindecarea, căci darul lui Cristos poţi să îl acorzi şi darul Tatălui tău nu poţi să îl pierzi. Oferă darul lui Cristos tuturor şi pretutindeni, căci miracolele, oferite Fiului lui Dumnezeu prin Sfântul Spirit, te acordă cu realitatea. Spiritul Sfânt îţi cunoaşte rolul în izbăvire, şi ştie cine sunt cei ce te caută şi unde să îi găseşti. Cunoaşterea întrece cu mult ce te priveşte individual. Tu, care eşti parte a ei şi ea toată, nu trebuie să îţi dai seama decât că ea ţine de Tatăl, nu de tine. Rolul tău în izbăvire te duce la ea prin restabilirea unităţii ei în mintea ta.
Când îţi vei vedea fraţii ca tine însuţi, vei fi cedat cunoaşterii, căci vei fi învăţat să te eliberezi prin Cel Ce cunoaşte ce este libertatea. Uneşte-te cu mine sub sfânta flamură a învăţăturii Lui şi, pe măsură ce ne întărim, puterea Fiului lui Dumnezeu se va pune în mişcare în noi, şi nu vom lăsa pe nimeni neatins şi pe nimeni singur. Şi, deodată, timpul se va termina şi ne vom uni cu toţii în veşnicia lui Dumnezeu Tatăl. Lumina sfântă pe care ai văzut-o în afara ta, în fiece miracol pe care l-ai oferit fraţilor tăi, ţi se va înapoia. Şi, ştiind că lumina e în tine, creaţiile tale vor fi şi ele acolo cu tine, după cum eşti şi tu în Tatăl tău.
Aşa cum miracolele în lumea aceasta te unesc cu fraţii tăi, tot aşa şi creaţiile tale îţi stabilesc paternitatea în Cer. Eşti martorul Paternităţii lui Dumnezeu şi El ţi-a dat puterea să creezi martori la a ta, care este ca a Sa. Renegă-ţi aici un frate, şi renegi martorii la paternitatea ta în Cer.
Miracolul pe care l-a creat Dumnezeu e desăvârşit, după cum sunt şi miracolele pe care le-ai stabilit în Numele Lui. Ele nu au nevoie de vindecare, şi nici tu, când le accepţi.
În lumea aceasta însă, desăvârşirea ta e nemărturisită. Dumnezeu o cunoaşte, dar tu nu o cunoşti şi, de aceea, nu Îi împărtăşeşti mărturia la aceasta. Şi nu Îl mărturiseşti nici pe El, căci realitatea e mărturisită toată la un loc. Dumnezeu aşteaptă să stai mărturie pentru Fiul Lui şi pentru El Însuşi. Miracolele pe care le faci pe pământ sunt înălţate la Cer şi la El. Ele stau mărturie pentru ce nu cunoşti; şi, când vor ajunge la porţile Cerului, Dumnezeu le va deschide. Căci nu vrea să îşi lase preaiubitul Fiu pe dinafară, nici dincolo de El.

IX. Norul vinovăţiei

Vinovăţia rămâne singurul lucru care ascunde Tatăl, căci vinovăţia e atacul asupra Fiului Său. Cei ce se simt vinovaţi condamnă întotdeauna şi, odată ce au condamnat, vor condamna în continuare, legând viitorul de trecut, după cum e legea eului. Fidelitatea faţă de această lege nu lasă să pătrundă niciun pic de lumină, căci cere fidelitate faţă de întuneric şi interzice trezirea. Legile eului sunt stricte şi încălcările lor sunt pedepsite cu severitate. De aceea, nu da ascultare legilor lui, căci sunt legile pedepsei. Iar cei ce le dau urmare se cred vinovaţi, aşa că trebuie să condamne. Între viitor şi trecut trebuie să intervină legile lui Dumnezeu, dacă vrei să te eliberezi. Ispăşirea stă între ele, ca o lampă strălucind atât de tare, încât lanţul de întuneric în care te-ai legat va dispărea.
Eliberarea de vinovăţie e desfacerea completă a eului. Nu fă pe nimeni să se teamă, căci vinovăţia lui este a ta şi, supunându-te poruncilor aspre ale eului, îţi aduci ţie condamnarea lui şi nu vei scăpa de pedeapsa pe care le-o oferă celor ce i se supun. Eul răsplăteşte fidelitatea faţă de el prin durere, căci credinţa în el e durere. Iar credinţa poate fi răsplătită doar în termenii convingerii în care a fost pusă credinţa. Credinţa face puterea convingerii, iar locul unde este investită îi determină răsplata.
Căci credinţa îţi este întotdeauna unde îţi este şi comoara şi ţi se va înapoia exact ce e comoara ta.
Lumea îţi poate da doar ce i-ai dat, căci - nefiind decât propria ta proiecţie - nu are înţeles independent de valoarea pe care ai găsit-o tu în ea şi în care ţi-ai pus credinţa. Fii credincios întunericului, şi nu vei vedea, căci credinţa îţi va fi răsplătită după cum ai dat-o. Îţi vei accepta comoara şi, dacă îţi pui credinţa în trecut, viitorul va fi ca trecutul. Orice preţuieşti crezi că e al tău. Puterea preţuirii îl va face aşa.
Ispăşirea aduce o reevaluare a tot ce îndrăgeşti, căci este mijlocul prin care Spiritul Sfânt poate separa falsul de adevărat, pe care le-ai acceptat în mintea ta fără nicio distincţie. De aceea, nu le poţi aprecia unul fără altul, iar vinovăţia a devenit la fel de adevărată pentru tine ca inocenţa. Nu crezi că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat pentru că vezi trecutul şi pe el nu îl vezi. Când îţi condamni un frate, spui: "Eu, care am fost vinovat, aleg să rămân aşa". I-ai negat libertatea şi, negându-i-o, ţi-ai negat martorul la a ta. Ai fi putut la fel de bine să îl eliberezi de trecut şi să îi ridici din minte norul vinovăţiei care îţi leagă fratele de acesta. Şi, în libertatea lui, s-ar fi aflat a ta.
Nu pune vinovăţia lui asupra lui, căci vinovăţia lui stă în gândul lui secret că asta ţi-a făcut el ţie. Vrei să îl înveţi, atunci, că delirul lui este corect? Ideea că Fiul nevinovat al lui Dumnezeu poate să se atace şi să se facă vinovat este dementă. Sub nicio formă, în nimeni, să nu crezi aşa ceva.
Căci păcatul şi condamnarea sunt acelaşi lucru, să crezi într-unul însemnând să crezi în celălalt şi să ceri pedeapsă în loc de iubire. Nimic nu poate justifica demenţa, iar a cere să fii pedepsit trebuie să fie un act de demenţă.
Să nu vezi vinovat, atunci, pe nimeni, şi îţi vei afirma ţie însuţi adevărul nevinovăţiei. În fiecare condamnare pe care o oferi Fiului lui Dumnezeu stă convingerea propriei tale vinovăţii. Dacă vrei ca Spiritul Sfânt să te elibereze de ea, acceptă-I prinosul Ispăşirii pentru toţi fraţii tăi. Căci aşa înveţi că e adevărată pentru tine. Aminteşte-ţi mereu că e imposibil să îl condamni pe Fiul lui Dumnezeu în parte. Cei pe care îi vezi vinovaţi devin martorii vinovăţiei din tine, şi o vei vedea acolo, căci e acolo până nu e desfăcută. Vinovăţia e mereu în mintea ta, care s-a condamnat singură. Nu o proiecta, căci - cât o faci - nu poate fi desfăcută. La fiecare frate pe care îl eliberezi de vinovăţie, mare este bucuria în Cer, unde martorii paternităţii tale jubilează.
Vinovăţia te face orb, căci - câtă vreme vezi un singur strop de vinovăţie în tine - nu vei vedea lumina. Iar, când o proiectezi, lumea pare întunecată şi învăluită în vinovăţia ta. Arunci un văl de întuneric peste ea şi nu o vezi, pentru că nu te poţi uita înăuntru. Te temi de ce ai vedea acolo, dar nu e acolo. Lucrul de care te temi a dispărut. Dacă te-ai uita înăuntru, ai vedea doar Ispăşirea, strălucind în linişte şi pace pe altarul închinat Tatălui tău.
Nu te teme să te uiţi înăuntru. Eul îţi spune că totul e negru de vinovăţie în tine şi te îndeamnă să nu te uiţi. În schimb, te îndeamnă să îţi priveşti fraţii şi să vezi vinovăţia în ei. Dar nu o poţi face fără să rămâi orb. Căci cei ce îşi văd fraţii în întuneric, vinovaţi în întunericul în care îi învăluiesc, se tem prea tare să privească lumina dinăuntru. În tine nu e ce crezi că este şi ce ţi-a captivat credinţa, în tine e semnul sfânt al credinţei desăvârşite pe care o are în tine Tatăl tău. El nu te preţuieşte cum te preţuieşti tu. El Se cunoaşte şi cunoaşte adevărul din tine. Ştie că nu există nicio diferenţă, căci El nu cunoaşte diferenţe. Poţi oare să vezi vinovăţie unde Dumnezeu cunoaşte că e desăvârşită inocenţă? Îi poţi nega cunoaşterea, dar nu o poţi schimba. Priveşte, atunci, lumina pe care a pus-o El în tine şi învaţă că tot ce te-ai temut că e acolo a fost înlocuit cu iubire.

X. Eliberarea de vinovăţie

Eşti deprins cu noţiunea că mintea poate vedea sursa durerii unde nu e. Utilitatea îndoielnică a unei dislocări de felul acesta e aceea de-a ascunde adevărata sursă a vinovăţiei şi de-a te împiedica să conştientizezi pe deplin că e dementă. Dislocarea e susţinută întotdeauna de iluzia că sursa vinovăţiei, de la care se distrage atenţia, trebuie să fie adevărată; şi trebuie să fie înfricoşătoare, pentru că altfel nu ai fi dislocat vinovăţia pe ceva ce ai crezut a fi mai puţin înfricoşător. Eşti dispus, aşadar, să vezi tot felul de "surse", cu condiţia să nu fie sursa mai profundă cu care nu au absolut nicio relaţie reală.
Ideile demente nu au relaţii reale, căci de aceea sunt demente. Nicio relaţie reală nu se poate baza pe vinovăţie, şi nu poate conţine nici măcar o pată de vinovăţie care să îi întineze puritatea.
Căci toate relaţiile pe care le-a atins vinovăţia sunt folosite doar pentru a evita persoana şi vinovăţia. Ce relaţii ciudate ai făcut în acest scop ciudat! Şi ai uitat că relaţiile reale sunt sfinte şi că nu pot fi folosite de tine absolut deloc. Sunt folosite doar de Spiritul Sfânt, şi tocmai asta le face pure. Dacă îţi disloci vinovăţia asupra lor, Spiritul Sfânt nu le poate folosi. Căci, dacă ocupi tu dinainte, în propriile tale scopuri, lucrul pe care ar fi trebuit să I-l dai Lui, El nu îl poate folosi pentru eliberarea ta. Cel ce vrea să se unească în orice fel cu cineva pentru propria lui mântuire nu o va găsi în acea relaţie ciudată. Ea nu e împărtăşită, aşa că nu este reală.
În orice uniune cu un frate prin care urmăreşti să îţi proiectezi vinovăţia asupra lui, sau să o împărtăşeşti cu el, sau să o percepi a lui, tu te vei simţi vinovat. Nu vei găsi nici satisfacţie, nici pace cu el, căci uniunea ta cu el nu e reală. Vei vedea vinovăţie în relaţia aceasta pentru că tu ai pus-o acolo. E inevitabil ca cei ce resimt vinovăţia să nu încerce să o disloce, căci cred într-adevăr în ea. Dar, deşi suferă, nu se vor uita înăuntru şi nu se vor desprinde de ea. Ei nu pot şti că iubesc şi nu pot înţelege ce înseamnă să iubeşti. Principala lor preocupare este să perceapă sursa vinovăţiei în afara lor, în afara propriului lor control.
Când susţii că eşti vinovat, dar că sursa vinovăţiei tale se află în trecut, nu te uiţi înăuntru. Trecutul nu e în tine. Bizarele asociaţii pe care le faci între tine şi el nu au înţeles în prezent.
Dar le laşi să stea între tine şi fraţii tăi, cu care nu găseşti nicio relaţie reală. Poţi să te aştepţi oare să îţi foloseşti fraţii ca mijloc prin care să îţi "rezolvi" trecutul, şi să îi vezi chiar aşa cum sunt? Mântuirea nu o află cei ce îşi folosesc fraţii să rezolve probleme ce nu sunt. Tu nu ai vrut mântuire în trecut. Vrei să îţi impui dorinţele deşarte asupra prezentului, şi să speri să afli mântuire acum?
Hotărăşte, atunci, să nu fii cum ai fost. Nu folosi nicio relaţie ca să te ţii legat de trecut, ci cu fiecare, în fiecare zi, să renaşti. Un minut, chiar mai puţin, va fi de-ajuns pentru a te elibera de trecut şi a-ţi preda mintea, în pace, Ispăşirii. Când fiecare îţi va fi bine-venit aşa cum vrei să Îi fii şi tu Tatălui tău, nu vei vedea nicio vinovăţie în tine. Căci vei fi acceptat Ispăşirea, care a strălucit în tine tot timpul cât ai visat la vinovăţie, şi nu ai vrut să te uiţi înăuntru şi să o vezi.
Cât crezi că vinovăţia se justifică în orice fel, în oricine, orice ar face, nu te vei uita înăuntru, unde ai găsi întotdeauna Ispăşirea. Sfârşitul vinovăţiei nu va veni cât crezi că există o raţiune la baza ei. Căci trebuie să înveţi că vinovăţia e total dementă întotdeauna şi nu are nicio raţiune. Spiritul Sfânt nu urmăreşte să spulbere realitatea. Dacă vinovăţia ar fi reală, Ispăşirea nu ar fi. Rostul Ispăşirii e să spulbere iluziile, nu să le dea realitate şi să le ierte mai apoi.
Spiritul Sfânt nu ţine iluziile în mintea ta să te înspăimânte şi nu ţi le arată înfricoşător să îţi demonstreze de ce te-a mântuit. De ce te-a mântuit a dispărut. Să nu dai nicio realitate vinovăţiei şi să nu vezi nicio raţiune la baza ei. Spiritul Sfânt face - şi a făcut dintotdeauna - ce vrea Dumnezeu de la El. A văzut separarea, dar ştie ce e uniunea. Predă vindecarea, dar ştie şi ce e creaţia. Vrea să vezi şi să predai ca El şi prin El. Ce ştie El însă, tu nu ştii, deşi e al tău.
Acum ţi-e dat să vindeci şi să predai, să faci ce va fi acum. Deocamdată, nu e acum. Fiul lui Dumnezeu crede că s-a pierdut în vinovăţie, că e singur într-o lume întunecată în care durerea presează peste tot asupra lui din afară. Când se va uita înăuntru şi va vedea strălucirea de acolo, îşi va aduce aminte cât de mult îl iubeşte Tatăl lui. Şi îi va părea incredibil că a putut cândva să creadă că Tatăl lui nu îl iubeşte şi că îl vede condamnat. În momentul în care îţi vei da seama că vinovăţia e dementă, pe deplin nejustificată şi pe deplin fără raţiune, nu te vei teme să vezi Ispăşirea şi să o accepţi pe deplin.
Tu, care ai fost nemilos cu tine însuţi, nu îţi aminteşti Iubirea Tatălui tău. Şi, privindu-ţi fără milă fraţii, nu îţi aminteşti cât de mult Îl iubeşti. Dar e de-a pururea adevărat. În pacea strălucitoare din tine stă desăvârşita puritate în care ai fost creat. Nu te teme să vezi minunatul adevăr din tine. Străpunge cu privirea norul vinovăţiei ce îţi tulbură vederea şi priveşte, dincolo de întuneric, spre locul sfânt în care vei vedea lumina. Altarul închinat Tatălui tău e pur aidoma Cui Şi l-a ridicat.
Nimic nu te poate împiedica să vezi ce ar vrea Cristos să vezi. Voia Lui e ca a Tatălui Său, iar El Îşi oferă mila fiecărui copil de-al lui Dumnezeu, cum vrea să faci şi tu.
Eliberează de vinovăţie după cum ai vrea să fii eliberat. Nu există alt mod de-a te uita înăuntru şi de-a vedea lumina iubirii, strălucind cu aceeaşi constanţă şi cu aceeaşi certitudine cu care Dumnezeu Şi-a iubit întotdeauna Fiul. Şi cu care Fiul Îl iubeşte pe El. Nu există frică în iubire, căci iubirea e lipsită de vinovăţie. Tu, care ţi-ai iubit întotdeauna Tatăl, nu te poţi teme, din nicio raţiune, să te uiţi înăuntru şi să îţi vezi sfinţenia. Nu poţi fi cum ai crezut că eşti. Vinovăţia ta e fără raţiune pentru că nu e în Mintea lui Dumnezeu, unde eşti tu. Iar asta este raţiune, pe care Spiritul Sfânt vrea să ţi-o redea. El vrea să înlăture numai iluziile. Restul, ar vrea să vezi. Şi, în viziunea lui Cristos, vrea să îţi arate desăvârşita puritate care e de-a pururi în Fiul lui Dumnezeu.
Nu poţi întreţine relaţii reale cu niciunul dintre Fiii lui Dumnezeu dacă nu îi iubeşti pe toţi şi în mod egal. Iubirea nu e specială. Dacă singularizezi o parte a Fiimii pentru a-i arăta iubire, impui vinovăţie tuturor relaţiilor tale şi le faci ireale. Poţi iubi numai cum iubeşte Dumnezeu. Nu urmări să iubeşti altfel decât El, căci nu există iubire separat de-a Lui. Până nu recunoşti că asta e adevărat, nu vei avea idee cum e iubirea. Cel ce îşi condamnă un frate nu poate să se vadă nevinovat şi în pacea lui Dumnezeu. Dacă e nevinovat şi în pace şi nu o vede, delirează şi nu s-a văzut pe el. Acestuia îi spun:
Priveşte-l pe Fiul lui Dumnezeu, vezi-i puritatea şi opreşte-te.
Priveşte-i, în linişte, sfinţenia şi adu mulţumiri Tatălui său
pentru că nu l-a atins niciodată nicio vinovăţie.
Niciuna dintre iluziile pe care i le-ai reproşat vreodată nu i-a atins inocenţa în niciun fel.
Puritatea lui, total neatinsă de vinovăţie şi total iubitoare, străluceşte cu putere în tine. Să îl privim împreună şi să îl iubim. Căci în iubirea faţă de el stă nevinovăţia ta. Priveşte-te însă pe tine, şi bucuria şi aprecierea faţă de ce vezi va alunga vinovăţia pentru totdeauna. Îţi mulţumesc, Tată, pentru puritatea preasfântului Tău Fiu, pe care l-ai creat nevinovat de-a pururi.
Ca tine, şi eu îmi concentrez credinţa şi crezul asupra lucrului pe care îl preţuiesc.
Diferenţa este aceea că eu iubesc doar ce iubeşte Dumnezeu cu mine şi, datorită acestui lucru, te preţuiesc mai presus de valoarea pe care ţi-ai stabilit-o tu, chiar până la valoarea pe care ţi-o atribuie Dumnezeu. Iubesc toate cele create de El, şi le ofer toată credinţa şi tot crezul meu. Credinţa mea în tine e la fel de fermă ca toată iubirea pe care o dau Tatălui meu. Încrederea mea în tine e fără limită şi fără teama că nu mă vei auzi. Îi mulţumesc Tatălui pentru minunăţia ta şi pentru multele daruri pe care mă vei lăsa să le ofer Împărăţiei, în cinstea întregimii ei dumnezeieşti.
Laudă ţie, ce faci Tatăl una cu Propriul Lui Fiu. Singuri, suntem neînsemnaţi cu toţii; dar, împreună, ne bucurăm de o strălucire atât de intensă, încât niciunul dintre noi, de unul singur, nu şi-o poate imagina vreodată. În faţa glorioasei străluminări a Împărăţiei, vinovăţia se topeşte şi, transformată în bunătate, nu va mai fi nicicând ce a fost. Fiecare reacţie pe care o ai va fi atât de purificată, încât s-ar potrivi ca imn de laudă Tatălui tău. Vezi numai laude la adresa Lui în ce a creat, căci El nu Îşi va înceta niciodată laudele la adresa ta. Uniţi în acest imn de laudă, stăm în faţa porţii Cerului prin care vom intra cu siguranţă în nepăcătoşenia noastră. Dumnezeu te iubeşte. Şi, atunci, pot oare eu să nu am încredere în tine, şi să Îl iubesc totuşi cu o iubire fără de cusur?

XI. Pacea Cerului

Uitarea şi somnul şi chiar moartea devin cele mai bune sfaturi al eului când ai de-a face cu perceputa şi aspra insinuare a vinovăţiei asupra păcii. Dar nimeni nu se vede în conflict şi devastat de un război chinuitor dacă nu crede că ambii adversari în acest război sunt reali. Crezând asta, trebuie să scape, căci un asemenea război precis i-ar nimici liniştea şi pacea, şi l-ar distruge. Dar, dacă şi-ar putea da seama că acest război se dă între o putere reală şi una ireală, ar putea să se privească şi să îşi vadă libertatea. Nimeni nu se pomeneşte devastat şi sfâşiat în lupte nesfârşite dacă el însuşi le percepe a fi fără niciun înţeles.
Dumnezeu nu Îşi vrea Fiul încurcat în bătălii, aşa că închipuitul lui "duşman" e cu totul ireal. Pur şi simplu încerci să scapi dintr-un război înverşunat din care ai scăpat. Războiul a dispărut.
Căci ai auzit imnul libertăţii înălţându-se până la Cer. Bucuria şi veselia Îi revin lui Dumnezeu pentru eliberarea ta, căci nu ai făcut-o tu. Dar, cum nu ai făcut libertatea, nu ai făcut niciun război care să îţi poată periclita libertatea. Nimic distructiv nu a existat vreodată, şi nici nu va exista. Războiul, vinovăţia, trecutul au dispărut toate laolaltă în irealitatea din care au venit.
Când vom fi uniţi cu toţii în Cer, nu vei preţui nimic din ce preţuieşti aici. Căci nimic din ce preţuieşti aici nu preţuieşti întru totul, aşa că nu îl preţuieşti deloc. Valoarea este unde a pus-o Dumnezeu, iar valoarea pe care o are ce apreciază Dumnezeu nu poate fi judecată, fiind ceva stabilit. Şi e întru totul de valoare. Nu poate fi decât apreciat sau neapreciat. A-l preţui doar parţial înseamnă a nu-i cunoaşte valoarea. În Cer e tot ce preţuieşte Dumnezeu, şi atât. Cerul e întru totul neambiguu.
Totul e luminos şi clar, şi stârneşte o singură reacţie. Nu există întuneric, nici contrast. Nu există variaţii. Nici întreruperi. Există un sentiment de pace atât de profund, încât visele din lumea aceasta nu l-au aproximat nici câtuşi de puţin.
Nimic din lumea aceasta nu poate da această pace, căci nimic din lumea aceasta nu e împărtăşit pe deplin. Percepţia desăvârşită poate doar să îţi arate ce anume poate fi împărtăşit pe deplin. Îţi poate arăta şi rezultatele împărtăşirii, cât îţi mai aminteşti rezultatele neîmpărtăşirii. Spiritul Sfânt indică încetişor contrastul, ştiind că Îl vei lăsa, în cele din urmă, să judece El diferenţa dintre ele, îngăduindu-I să demonstreze care dintre ele trebuie să fie adevărată. El are încredere desăvârşită în judecata ta de pe urmă, pentru că ştie că ţi-o va efectua El. Să te îndoieşti de acest lucru ar însemna să te îndoieşti că misiunea Lui va fi îndeplinită. Cum e posibil, când misiunea Lui e a lui Dumnezeu?
Tu, cel cu mintea întunecată de îndoială şi vinovăţie, ţine minte un lucru: Dumnezeu ţi-a dat Spiritul Sfânt, şi I-a dat misiunea să înlăture toată îndoiala şi toate urmele de vinovăţie pe care şi le-a luat asupra lui dragul Lui Fiu. E imposibil ca misiunea aceasta să nu reuşească. Nimic nu poate opri de la înfăptuire ce vrea Dumnezeu să se înfăptuiască. Indiferent de reacţiile tale la Vocea Spiritului Sfânt, indiferent ce voce alegi să asculţi, indiferent ce gânduri ciudate îţi pot trece prin minte, Voia lui Dumnezeu s-a făcut. Vei găsi pacea în care te-a întemeiat El, căci El nu Se răzgândeşte. E invariabil ca pacea în care stai şi de care îţi aduce aminte Spiritul Sfânt.
Nu îţi vei aduce aminte de schimbare şi de transformare în Cer. Nu ai nevoie de contrast decât aici. Contrastul şi deosebirile sunt necesare mijloace didactice, căci prin ele înveţi ce să eviţi şi ce să cauţi. Când vei învăţa asta, vei găsi răspunsul care face să dispară nevoia oricăror deosebiri.
Adevărul vine de bunăvoie la ce e al său. Când vei învăţa că aparţii adevărului, el va curge uşurel peste tine fără niciun fel de deosebire. Căci nu vei avea nevoie de contrast să te ajute să îţi dai seama că asta vrei, şi numai asta. Să nu te temi că Spiritul Sfânt nu va reuşi să facă ce I-a dat Tatăl tău de făcut. Voia lui Dumnezeu nu poate să nu reuşească.
Ai credinţă într-un singur lucru şi va fi de ajuns: Dumnezeu te voieşte în Cer, aşa că nimic nu te poate ţine pe tine departe de Cer, nici Cerul departe de tine. Cele mai fanteziste percepţii, cele mai bizare închipuiri, cele mai negre coşmaruri pe care le-ai avut vreodată nu înseamnă nimic. Nu vor birui pacea pe care ţi-o voieşte Dumnezeu. Spiritul Sfânt îţi va reda sănătatea mintală pentru că demenţa nu e Voia lui Dumnezeu. Dacă Lui I-e de ajuns, e de ajuns şi pentru tine. Nu vei ţine ce vrea Dumnezeu înlăturat, căci opreşte comunicarea cu tine, cel cu care vrea să comunice El. Vocea Lui va fi auzită.
Legătura pe care Dumnezeu Însuşi a pus-o în tine pentru a comunica, unindu-ţi mintea cu a Sa, nu poate fi oprită. Poţi crede că vrei să fie oprită, o credinţă ce tulbură într-adevăr pacea profundă în care e cunoscută dulcea şi constanta comunicare pe care Dumnezeu vrea să o aibă cu tine.
Dar canalele Lui de extindere nu pot fi complet închise şi separate de El. Pacea va fi a ta pentru că pacea Lui continuă să curgă spre tine de la Cel a Cărui Voie este pacea. O ai acum. Spiritul Sfânt te va învăţa cum să o foloseşti şi, extinzând-o, să înveţi că este în tine. Dumnezeu ţi-a voit Cerul şi nu îţi va voi niciodată altceva. Spiritul Sfânt nu ştie decât de Voia Lui. Nu e nicio şansă Cerul să nu fie al tău, căci Dumnezeu e sigur şi ce voieşte El e la fel de sigur cum e El.
Vei învăţa mântuirea pentru că vei învăţa cum să mântuieşti. Nu va fi posibil să te scuteşti de ce vrea să te înveţe Spiritul Sfânt. Mântuirea e la fel de certă ca Dumnezeu. Certitudinea Lui e de ajuns. Învaţă că, până şi cel mai negru coşmar ce tulbură mintea Fiului Său cufundat în somn nu are nicio putere asupra lui. Va învăţa lecţia trezirii. Dumnezeu veghează asupra lui şi lumina îl învăluie.
Poate oare Fiul lui Dumnezeu să se piardă în vise, când Dumnezeu a pus în el Chemarea voioasă de-a se deştepta şi de-a se bucura? El nu se poate separa de ce e în el. Somnul lui nu va rezista la Chemarea de-a se deştepta. Misiunea izbăvirii va fi îndeplinită cu aceeaşi certitudine cu care creaţia va rămâne neschimbată de-a lungul veşniciei. Nu trebuie să ştii că Cerul e al tău ca să îl faci al tău. E al tău. Dar, ca să ştii asta, Voia lui Dumnezeu trebuie acceptată ca voia ta.
Spiritul Sfânt va desface pentru tine tot ce-ai învăţat cum că neadevărul trebuie reconciliat cu adevărul. Iată cu ce reconciliere vrea eul să înlocuiască reconcilierea ta cu sănătatea mintală şi cu pacea. Spiritul Sfânt are în Minte pentru tine un alt tip de reconciliere, una pe care o va efectua cu aceeaşi certitudine cu care eul nu va efectua ce încearcă să facă. Nereuşita ţine de eu, nu de Dumnezeu. De El nu te poţi îndepărta, şi e cu neputinţă ca planul oferit de Spiritul Sfânt tuturor, pentru mântuirea tuturor, să nu se realizeze în mod desăvârşit. Vei fi eliberat şi nu îţi vei aminti nimic din ce ai făurit ce nu a fost creat pentru tine şi de tine în schimb. Căci cum poţi să îţi aminteşti ce nu a fost adevărat nicicând, sau să nu îţi aminteşti ce a fost aşa întotdeauna? Tocmai în această reconciliere cu adevărul, şi numai cu adevărul, stă pacea Cerului.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Lumea Lipsiăta de Vinovăţie

Last accessed pages

  1. Curs HTML gratuit Tutoriale HTML5 (32789)
  2. Substantive - Exercitii si teste engleza incepatori (11929)
  3. Prepozitii - Exercitii si teste engleza incepatori (3761)
  4. Lucrul cu stiluri CSS (2772)
  5. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (36973)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2512)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2356)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1961)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1609)