Mântuirea şi Relaţia Sfântă

Fie-ţi milă de tine, cel înrobit atâta vreme. Bucură-te că cei uniţi de Dumnezeu s-au reunit şi nu mai trebuie să privească păcatul despărţiţi. Unde sunt doi, păcatul nu poate fi privit de amândoi deodată, căci nu l-ar putea vedea în acelaşi loc şi timp. Păcatul e o percepţie strict individuală, văzut în celălalt, dar crezut de fiecare în propriul sine. Şi fiecare pare să facă o altă greşeală, una pe care celălalt nu o poate înţelege. Frate, e aceeaşi, făcută de acelaşi şi iertată în acelaşi fel pentru cel ce a făcut-o. Sfinţenia relaţiei tale te iartă şi îţi iartă fratele, desfăcând efectele produse de ce aţi crezut şi aţi văzut amândoi. Şi, odată cu dispariţia lor, dispare cu ele şi nevoia oricărui păcat.
Cine are nevoie de păcat? Numai cei singuri şi însinguraţi, care îşi consideră fraţii diferiţi de ei înşişi. Tocmai această diferenţă, vizibilă dar ireală, face ca nevoia de păcat, ireală dar vizibilă, să pară îndreptăţită. Şi toate acestea ar fi reale dacă ar fi şi păcatul. Căci o relaţie nesfântă se bazează pe diferenţe, unde fiecare crede că celălalt are ce nu are el. Aşa se reunesc, fiecare să se desăvârşească pe el însuşi şi să îl prade pe celălalt. Şi stau până cred că nu mai e nimic de furat, iar apoi trec mai departe. Şi hoinăresc aşa, printr-o lume de străini, diferiţi de ei; trăind cu trupurile lor, poate, sub un acoperiş comun, care nu îl adăposteşte pe nicicare; în aceeaşi încăpere, şi totuşi, fiecare în lumea lui.
O relaţie sfântă porneşte de la altă premisă. Fiecare s-a uitat înăuntru şi nu a văzut nicio lipsă. Acceptându-şi desăvârşirea, vrea să o extindă unindu-se cu altcineva, întreg ca el. Nu vede nicio diferenţă între aceste sine, căci diferenţele ţin doar de trup. De aceea, nu vede ceva ce ar vrea să ia. Nu îşi neagă propria realitate pentru că ea e adevărul. El stă chiar sub Cer, dar destul de aproape să nu se mai întoarcă pe pământ. Căci relaţia aceasta are Sfinţenia Cerului. Cât de departe poate fi de casă o relaţie atât de asemănătoare Cerului?
Gândeşte-te ce te poate învăţa o relaţie sfântă! În ea se desface convingerea că există diferenţe. În ea se trece de la credinţa în diferenţe la credinţa în identitate. Şi, tot în ea, vederea diferenţelor se transformă în viziune. Raţiunea vă poate conduce acum - pe tine şi pe fratele tău - la concluzia logică a unităţii voastre. Ea trebuie să se extindă, după cum v-aţi extins şi voi doi când v-aţi unit. Trebuie să se autodepăşească, după cum v-aţi depăşit şi voi trupul, dându-vă posibilitatea să vă uniţi. Iar acum, identitatea pe care aţi văzut-o se extinde şi înlătură, în sfârşit, toată senzaţia de diferenţe, ca identitatea din spatele lor să devină evidentă. Iată cercul de aur în care îl recunoşti pe Fiul lui Dumnezeu. Căci ce se naşte într-o relaţie sfântă nu poate avea sfârşit.

Lasă raţiunea să mai facă un pas. Dacă îl ataci pe cel pe care Dumnezeu vrea să îl vindece şi îl urăşti pe cel pe care îl iubeşte El, tu şi Creatorul tău aveţi o voie diferită. Dar, dacă tu eşti Voia Lui, trebuie să crezi atunci că tu nu eşti tu însuţi. Chiar poţi să o crezi, şi o şi crezi. Şi ai credinţă într-asta şi vezi multe dovezi de partea ei. De unde, te întrebi, îţi vine neliniştea ciudată, senzaţia că eşti deconectat şi frica obsesivă că îţi lipseşte orice înţeles? E ca şi cum ai nimerit aici din întâmplare, fără alt plan decât să o întinzi de-aici, căci numai asta pare cert.
Am auzit însă o descriere foarte similară mai devreme, dar nu te-a descris pe tine. Şi totuşi, crezi în continuare că această idee ciudată te descrie cu acurateţe. Raţiunea ţi-ar spune că lumea pe care o vezi cu ochi care nu sunt ai tăi trebuie să nu aibă sens pentru tine. Cui să îşi returneze mesajele o asemenea vedere? Sigur nu ţie, al cărui văz e total independent de ochii ce văd lumea. Dacă nu e viziunea ta, ce poate să îţi arate ţie? Creierul nu poate interpreta ce vede viziunea ta. Asta, tu ai înţelege. Creierul interpretează pentru trup, din care face parte. Dar nu poţi înţelege ce îţi spune. Şi totuşi, l-ai ascultat şi îl asculţi. Şi ai tot încercat din greu să îi înţelegi mesajele.
Nu ţi-ai dat seama că e imposibil să înţelegi ce nu izbuteşte nicidecum să îţi parvină. Nu ai primit niciun mesaj pe care să îl înţelegi. Căci ai ascultat ce nu poate comunica. Gândeşte-te atunci ce se întâmplă. Negând ce eşti şi crezând cu fermitate că eşti altceva, acest "altceva" pe care l-ai făcut să fii devine văzul tău. Şi atunci acest "altceva" trebuie să fie cel ce vede şi, "altceva" fiind, aidoma neţie, îţi explică ţie ceea ce vede. Viziunea ta, fireşte, ar face asta să fie de prisos. Dar, dacă ochii îţi sunt închişi şi ai cerut acestui "altceva" să te ghideze, rugându-l să îţi explice lumea pe care o vede el, nu ai motiv să nu asculţi, şi nici să suspectezi că explicaţiile ce ţi le dă nu sunt adevărate. Raţiunea ţi-ar spune că nu pot fi adevărate pentru că nu le înţelegi. Dumnezeu nu are secrete. El nu te poartă printr- o lume de chin, aşteptând să îţi spună, la finele călătoriei, de ce ţi-a făcut una ca asta.
Ce poate fi secret de Voia lui Dumnezeu? Tu însă crezi că ai secrete. Ce pot fi secretele tale, dacă nu o altă "voie", care e a ta, separat de-a Lui? Raţiunea ţi-ar spune că asta nu e un secret ce trebuie ascuns ca un păcat. Ci o greşeală! Nu îţi lăsa frica de păcat să o ferească de corecţie, căci atracţia vinovăţiei e numai frică. Iată singurul sentiment pe care l-ai făcut, indiferent ce pare să fie. E sentimentul tăinuirii, al gândurilor private şi al trupului. E singurul sentiment ce se opune iubirii, ducând mereu la vederea diferenţelor şi la pierderea identităţii. Iată singurul sentiment ce te ţine orb, dependent de sinele pe care crezi că l-ai făcut să te conducă prin lumea pe care a făcut-o pentru tine.
Vederea ţi s-a dat, odată cu tot ce poţi să înţelegi. Nu vei avea dificultăţi să înţelegi ce îţi spune această viziune, căci fiecare vede doar ce crede că este el însuşi. Şi, ce îţi va arăta vederea ta, vei înţelege pentru că este adevărul. Numai viziunea ta poate să îţi transmită ce poţi să vezi. Ea ajunge direct la tine, fără nevoia de-a-ţi fi interpretată. Ce are nevoie de interpretare precis este ceva străin. Şi nu îl va face niciodată ceva de înţeles un interpret pe care nu îl poţi înţelege.
Dintre toate mesajele pe care le-ai primit şi nu le-ai înţeles, doar cursul acesta e accesibil înţelegerii tale şi poate fi înţeles. Asta e limba ta. Nu o înţelegi încă doar din cauză că întreaga ta comunicare este ca a unui nou-născut. Sunetele scoase de un nou-născut şi cele pe care le aude sunt cât se poate de nesigure, însemnând pentru el diferite lucruri la momente diferite. Nici ce aude, nici ce vede nu e stabil deocamdată. Dar ce aude şi nu înţelege va fi limba lui maternă, prin care va ajunge să comunice cu cei din jur, şi ei cu el. Iar ciudatele fiinţe mişcătoare ce le vede în jur vor deveni mângâietorii lui, şi îşi va recunoaşte casa şi îi va vedea cu el acolo.
Aşa că, în fiecare relaţie sfântă, se renaşte capacitatea de-a comunica în loc de-a separa.
Dar o relaţie sfântă - renăscută ea însăşi atât de recent dintr-o relaţie nesfântă, şi totuşi, mai străveche decât vechea iluzie pe care a înlocuit-o - e ca un nou-născut acum în propria-i renaştere. Şi totuşi, ţi se redă viziunea în acest prunc, şi el va vorbi limba pe care o poţi înţelege. Nu e crescut de acel "altceva" ce ai crezut că eşti. Nu i s-a dat acestuia, nici nu a fost primit decât de tine. Căci doi fraţi nu se pot uni decât prin Cristos, a Cărui viziune îi vede una.
Gândeşte-te ce ţi se dă, sfinte frate. Acest copil te va învăţa ce nu înţelegi şi te va lămuri.
Căci limba lui nu îţi va fi străină. El nu va avea nevoie de niciun interpret pentru tine, căci tocmai tu l-ai învăţat ce ştie, ştiind. El nu poate veni decât la tine, niciodată la "altceva". Unde a intrat Cristos, nimeni nu e singur, căci nu Îşi găseşte casa în separaţi. Ci trebuie să renască în casa Lui străveche, atât de nouă în aparentă, şi totuşi, cât El de veche, un mic nou-venit care, pentru a putea trăi, depinde de sfinţenia relaţiei tale.
Fii sigur că Dumnezeu nu Şi-a încredinţat Fiul cui nu merită. De unit, nu merită să se unească decât ce este parte a Lui. Şi nici nu e posibil să se unească ceva ce nu e parte a Lui. Celor ce se unesc trebuie să li se fi redat comunicarea, căci nu o pot face prin trupuri. Ce i-a unit atunci?
Raţiunea îţi va spune că trebuie să se fi văzut unul pe altul printr-o viziune nu a trupului şi să fi comunicat într-o limbă pe care trupul nu o vorbeşte. Şi nu se poate să îi fi atras, uşor, ca să devină unul, imagini sau sunete înfricoşătoare. În schimb, fiecare a văzut în celălalt un adăpost perfect în care propriul Sine poate renaşte în siguranţă şi în pace. Iată ce i-a spus raţiunea şi iată ce a crezut pentru că a fost adevărul.
Iată prima percepţie directă pe care o poţi face. O faci printr-o conştienţă mai veche decât percepţia, renăscută însă într-o clipă. Căci ce e timpul pentru ce-a fost dintotdeauna? Gândeşte-te ce ţi-a adus clipa aceea: recunoaşterea că acel "altceva" ce ai crezut că eşti e o iluzie. Iar adevărul a venit numaidecât să îţi arate unde trebuie să fie Sinele tău. Tocmai negarea iluziilor face apel la adevăr, căci a nega iluziile înseamnă a recunoaşte că frica e fără înţeles. În casa sfântă în care frica e fără de putere, iubirea intră cu gratitudine, recunoscătoare că e una cu voi care v-aţi unit ca să o lăsaţi să intre.
Cristos vine la ce e ca El: acelaşi, nu diferit. Căci e atras mereu de El Însuşi. Ce I se aseamănă atât cât o relaţie sfântă? Şi ce vă atrage laolaltă pe tine şi pe fratele tău Îl atrage şi pe El la voi. Aici, dulceaţa Lui şi blânda Lui inocenţă sunt ferite de atac. Şi, tot aici, Se poate întoarce cu încredere, căci credinţa în altul este întotdeauna credinţa în El. Ai într-adevăr dreptate să îţi consideri fratele casa Lui aleasă, căci aici voieşti cu El şi cu Tatăl Lui. Aceasta e Voia Tatălui pentru tine, şi a ta cu a Lui. Şi e cert că cine e atras de Cristos e atras de Dumnezeu, după cum e cert că sunt atraşi Amândoi de fiece relaţie sfântă, casa pregătită pentru Ei când pământul se preface în Cer.

Opusul iluziilor nu e deziluzia, ci adevărul. Numai eului, pentru care adevărul nu are înţeles, îi par a fi singurele alternative, diferite una de cealaltă. În realitate, ele sunt acelaşi lucru.
Amândouă aduc la fel de multă nefericire, deşi fiecare în parte pare a fi modul de-a scăpa de nefericirea pe care o aduce cealaltă. Fiecare iluzie duce chin şi suferinţă în faldurile întunecate ale grelelor veşminte în care îşi ascunde lipsa de substanţă. Însă cei ce caută iluzii sunt acoperiţi şi ascunşi de bucuria adevărului tocmai de aceste întunecate şi grele veşminte.
Adevărul este opusul iluziilor pentru că oferă bucurie. Care poate fi opusul nefericirii, dacă nu bucuria? A lăsa un soi de nefericire şi a-ţi căuta altul nu e nicidecum o soluţie. A schimba iluziile între ele înseamnă a nu schimba nimic. Căutarea bucuriei în nefericire e un lucru fără sens, căci cum e cu putinţă să găseşti bucurie în nefericire? Tot ce e cu putinţă în lumea întunecată a nefericirii este să selectezi anumite aspecte din ea, să le vezi diferite şi să defineşti diferenţa ca bucurie. Dar a percepe o diferenţă unde niciuna nu există precis nu va face diferenţa.
Iluziile le aduc numai vinovăţie şi suferinţă, boală şi moarte celor care cred în ele. Forma în care sunt acceptate nu e relevantă. În ochii raţiunii, nicio formă de nefericire nu poate fi confundată cu bucuria. Bucuria e veşnică. Poţi fi sigur că orice fericire aparentă care nu durează e frică de fapt.
Bucuria nu se preface în tristeţe, căci ce e veşnic nu se poate schimba. Dar tristeţea se poate preschimba în bucurie, căci timpul cedează la ce e veşnic. Numai ce e etern trebuie să rămână neschimbat, dar tot ce e în timp se poate schimba cu timpul. Dar, dacă schimbarea e să fie reală, şi nu închipuită, iluziile trebuie să cedeze la adevăr, şi nu la alte vise, care sunt la fel de ireale. Aşa ceva nu ar schimba nimic.
Raţiunea îţi va spune că singura modalitate de-a scăpa de nefericire este să o recunoşti şi să o iei în cealaltă direcţie. Adevărul e acelaşi şi nefericirea e aceeaşi, dar diferă una de alta în toate privinţele, în toate cazurile şi fără excepţie. A crede că poate să existe şi o singură excepţie înseamnă a confunda ce e acelaşi cu ce e diferit. O iluzie nutrită şi apărată împotriva adevărului lipseşte de înţeles tot adevărul şi acordă realitate tuturor iluziilor. Iată ce putere au convingerile. Nu pot face compromisuri, iar credinţa în inocenţă e credinţa în păcat, dacă convingerea exclude o singură făptură şi o ţine pe dinafară, izolată de iertarea ei.
Atât raţiunea, cât şi eul îţi vor spune acest lucru, dar nu îl înţeleg la fel. Eul te va asigura acum că este imposibil să nu vezi vinovăţie în nimeni. Şi, dacă vederea ei în altul e singurul mijloc de-a scăpa de vinovăţie, atunci credinţa ta în păcat trebuie să fie veşnică. Raţiunea însă priveşte totul altfel, văzând în sursa unei idei ceea ce o va face adevărată sau falsă. Aşa şi trebuie să fie, dacă ideea e ca sursa ei. De aceea, spune raţiunea, dacă debarasarea de vinovăţie I-a fost dată Spiritului Sfânt ca scop al Său, de către Cel pentru Care nimic din ce voieşte nu e imposibil, mijloacele atingerii lui sunt mai mult decât posibile. Ele trebuie să existe şi tu trebuie să le ai.
Iată o fază decisivă a acestui curs, căci aici trebuie să se desăvârşească separarea ta de eu. Căci, dacă ai mijloacele de-a lăsa scopul Spiritului Sfânt să se realizeze, ele pot fi folosite. Şi, prin folosirea lor, vei dobândi credinţă în ele. Pentru eu însă, trebuie să fie un lucru imposibil, şi nimeni nu îşi propune să săvârşească ce nu dă speranţe că se va săvârşi vreodată. Tu ştii că tot ce voieşte Creatorul tău este posibil, dar cel pe care l-ai făcut crede că nu e aşa. Trebuie să alegi acum între tine, cel adevărat, şi tine, cel din iluzie. Nu şi unul, şi altul, ci unul singur. Nu are rost să încerci să eviţi această singură decizie. Ea trebuie luată. Credinţa şi convingerea pot să se oprească indiferent de care parte, dar raţiunea îţi spune că nefericirea stă numai de o parte, şi bucuria, de cealaltă.
Nu îţi abandona fratele acum. Căci voi care sunteţi acelaşi nu veţi decide singuri, nici diferit. Vă daţi unul altuia viaţă sau moarte; vă sunteţi mântuitor sau judecător, oferindu-vă reciproc refugiu sau condamnare. Acest curs va fi crezut în totalitate sau deloc. Căci este fie întru totul adevărat, fie întru totul fals, şi nu poate fi crezut doar parţial. Iar tu vei scăpa de nefericire în totalitate sau deloc.
Raţiunea îţi va spune că nu există teren de mijloc, un loc în care să te poţi opri nesigur, aşteptând să alegi între bucuria Cerului şi nefericirea iadului. Până nu alegi Cerul, eşti în nefericire şi în iad.
Nu poţi să iei nicio parte din Cer să o ţeşi printre iluzii. Şi nu poţi intra în Cer cu nicio iluzie. Un mântuitor nu poate fi judecător, şi nici mila, condamnare. Iar viziunea nu poate să condamne, ci numai să binecuvânteze. Cel a Cărui funcţie este să mântuiască va mântui. Cum o va face îţi depăşeşte puterea de înţelegere, dar când trebuie să fie alegerea ta. Căci tu ai făcut timpul, aşa că e la dispoziţia ta. Nu eşti un rob al timpului, după cum nu eşti nici rob al lumii pe care ai făcut-o.
Să ne uităm mai atent la întreaga iluzie potrivit căreia cel pe care l-ai făcut are puterea să îşi înrobească făcătorul. Aceeaşi convingere a cauzat şi separarea. E ideea lipsită de înţeles că gândurile pot părăsi mintea celui care le-a gândit, că pot fi diferite de ea şi că i se pot împotrivi. Dacă ar fi adevărat, gândurile nu ar fi extensiile minţii, ci duşmanele ei. Iar aici vedem din nou o altă formă a aceleiaşi iluzii fundamentale pe care am mai văzut-o de multe ori. Numai dacă Fiului lui Dumnezeu i-ar fi posibil să părăsească Mintea Tatălui său, să facă din el însuşi altceva şi să se pună împotriva Voii Sale, ar fi posibil să fie stăpânit de sinele pe care l-a făcut şi de tot ce a făurit, la rândul lui, acesta.
Priveşte marea proiecţie, dar priveşte-o cu hotărârea că trebuie vindecată, şi nu cu frică.
Nimic din ce ai făurit nu are putere asupra ta, dacă nu vrei tu să rămâi separat de Creatorul tău şi de o voie potrivnică alei Sale. Căci numai dacă vrei să crezi că Fiul Lui Îi poate fi duşman pare posibil să îţi fie duşman cel pe care l-ai făcut. Ai vrut să Îi condamni bucuria la nefericire şi să Îl faci să fie altceva. Şi toată nefericirea pe care ai făcut-o a fost a ta. Nu te bucuri să înveţi că nu e adevărat? Nu primeşti cu bucurie vestea că niciuna dintre iluziile pe care le-ai făcut nu a înlocuit adevărul?
Numai gândurile tale au fost imposibile. Mântuirea nu poate fi. E imposibil să îţi consideri mântuitorul un duşman, şi să îl recunoşti. Dar e posibil să îl recunoşti drept ce e, dacă aşa vrea Dumnezeu. Ce i-a dat Dumnezeu relaţiei tale sfinte este în ea. Căci ce I-a dat Spiritului Sfânt să îţi dea I-a dat. Nu vrei să vezi mântuitorul care ţi s-a dat? Şi nu vrei să schimbi, cu recunoştinţă, funcţia de călău pe care i-ai dat-o cu cea pe care o are în realitate? Primeşte de la el ce i-a dat Dumnezeu pentru tine, nu ce ai încercat să îţi dai tu.
Dincolo de trupul pe care l-ai pus între tine şi fratele tău, sclipind în lumina aurită care se răsfrânge până la el din cercul nesfârşit, strălucitor, care se extinde de-a pururi, stă relaţia ta sfântă, iubită de Dumnezeu Însuşi. Ce liniştit se odihneşte, în timp şi totuşi dincolo de el, nemuritoare şi totuşi pe pământ. Cât de mare e puterea care se află în ea. Timpul stă după voia ei şi pământul va fi aşa cum îl vrea ea. Aici nu există voie separată, nici dorinţa de-a exista ceva separat. Voia ei nu are excepţii şi ce voieşte ea este adevărat. Fiece iluzie adusă la iertarea ei se trece blând cu vederea şi dispare. Căci în centrul ei a renăscut Cristos, să Îşi lumineze casa cu viziunea care vede dincolo de lume. Nu vrei să fie această casă sfântă şi a ta? Aici nu există nefericire, ci numai bucurie.
Tot ce trebuie să faci ca să rămâi aici, în linişte, cu Cristos, este să Îi împărtăşeşti viziunea. Viziunea Lui i se dă, repede şi bucuros, oricui este dispus să îşi vadă fratele lipsit de păcat. Şi nimeni nu poate rămâne exclus din această disponibilitate, dacă vrei să fii eliberat complet de toate efectele păcatului. Oare vrei să fii iertat doar parţial? Poţi oare să ajungi în Cer cât timp te mai ispiteşte să rămâi în nefericire şi un singur păcat? Cerul e casa purităţii desăvârşite, şi Dumnezeu l-a creat pentru tine. Priveşte-ţi fratele preasfânt, nepăcătos ca tine, şi lasă-l să te conducă acolo.

Introducerea raţiunii în sistemul de gândire al eului marchează începutul desfacerii lui, căci raţiunea şi eul se bat cap în cap. Şi nici nu e posibil să coexiste în conştienţa ta. Căci obiectivul raţiunii este să limpezească, deci să facă evident. Poţi vedea raţiunea. Acesta nu e un joc de cuvinte, căci marchează începutul unei viziuni ce are înţeles. Viziunea este sens, chiar literalmente. Dacă nu e văzul trupului, trebuie să se înţeleagă. Căci e limpede, şi ce e evident nu e ambiguu. Se poate înţelege.
Iar aici raţiunea şi eul se despart într-adevăr, să o apuce în direcţii diferite.
Întreaga continuitate a eului depinde de convingerea lui că nu poţi învăţa cursul acesta.
Împărtăşeşte aceeaşi convingere, şi raţiunea nu va fi în stare să îţi vadă greşelile şi să facă loc corecţiei lor. Căci raţiunea vede prin greşeli, spunându-ţi că ce ai crezut nu e real. Raţiunea poate vedea diferenţa dintre păcat şi greşeli, pentru că vrea corecţie. De aceea, îţi spune că ce ai considerat a fi de necorectat poate fi corectat şi trebuie să fi fost, prin urmare, o greşeală. Împotrivirea eului la corecţie duce la convingerea fixă cu care crede în păcat şi la desconsiderarea greşelilor. El nu vede nimic ce poate fi corectat. Iată cum osândeşte eul şi cum mântuieşte raţiunea.
Raţiunea în sine nu e mântuire, dar face loc păcii şi te aduce într-o stare mentală în care ţi se poate da mântuire. Păcatul e un bloc de granit, coborât ca o poartă grea, încuiată şi fără cheie, de- a curmezişul drumului ce duce la pace. Niciunul dintre cei ce îl privesc fără ajutorul raţiunii nu va încerca să îl străpungă. Ochii trupului îl văd ca un bloc de granit masiv, atât de gros, încât ar fi o nebunie să încerci să treci prin el. Raţiunea însă vede prin el cu uşurinţă, pentru că este o greşeală.
Forma pe care o ia nu poate ascunde de ochii raţiunii faptul că e gol pe dinăuntru.
Pe eu îl atrage numai forma greşelii. El nu recunoaşte înţelesul şi nu vede dacă acesta există ori ba. Tot ce pot să vadă ochii trupului e o eroare, o greşeală de percepţie, un fragment din întreg, distorsionat şi fără înţelesul pe care i l-ar da întregul. Şi totuşi, erorile, indiferent de forma lor, pot fi corectate. Păcatul nu e decât o greşeală într-o formă specială pe care o venerează eul. El vrea să păstreze toate greşelile şi să facă din ele păcate. Căci iată-i stabilitatea, ancora grea în lumea schimbătoare pe care a făcut-o; piatra pe care i s-a zidit biserica şi unde cei ce i se închină sunt legaţi de trupuri, crezând că libertatea trupului e libertatea lor.
Raţiunea îţi va spune că nu forma greşelii face din ea o eroare. Dacă ce ascunde forma e o eroare, forma nu poate să împiedice corecţia. Ochii trupului văd numai formă. Nu pot să vadă dincolo de ce au fost făcuţi să vadă. Şi au fost făcuţi să se oprească asupra greşelii şi să nu vadă dincolo de ea.
Percepţia lor e chiar una ciudată, căci pot vedea numai iluzii, incapabili fiind să privească dincolo de blocul de granit al păcatului şi oprindu-se la forma exterioară a nimicului. Pentru această formă de viziune distorsionată, exteriorul tuturor lucrurilor, zidul ce stă între tine şi adevăr, e complet adevărat.
Dar cum poate să vadă cu adevărat un simţ al văzului ce se opreşte în faţa nimicului, de parcă ar fi un zid solid? Îi pune frâu tocmai forma, căci a fost făcut pentru a garanta că nu se va percepe decât forma.
Aceşti ochi, făcuţi să nu vadă, nu vor vedea nicicând. Căci ideea pe care o reprezintă nu şi-a părăsit făcătorul, şi tocmai făcătorul lor vede prin ei. Care să fi fost scopul celui ce a făcut-o, dacă nu acela de a nu vedea? Pentru asta, ochii trupului sunt mijloace perfecte, dar nu şi pentru a vedea.
Vezi cum se opresc ochii trupului la aspectele exterioare şi nu pot trece mai departe. Urmăreşte cum se opresc la nimic, incapabili să treacă de la formă la înţeles. Nimic nu e atât de orbitor ca percepţia formei. Căci vederea formei înseamnă că înţelegerea a devenit obscură.
Numai erorile au diferite forme şi pot, de aceea, să amăgească. Poţi schimba forma pentru că nu e adevărată. Ea nu poate fi realitate pentru că poate fi schimbată. Raţiunea îţi va spune că, dacă forma nu e realitate, precis e o iluzie şi nu o poţi vedea. Iar, dacă o vezi, precis te înşeli, pentru că vezi ce nu poate fi real ca şi cum ar fi. Ce nu poate să vadă dincolo de ce nu există precis e o percepţie distorsionată, ce percepe iluziile ca adevăr. Poate ea atunci să recunoască adevărul?
Nu lăsa forma erorilor lui să te ţină departe de cel a cărui sfinţenie este a ta. Nu lăsa viziunea sfinţeniei lui, a cărui vedere îţi arată iertarea ta, să îţi fie ascunsă de ce pot să vadă ochii trupului. Nu lăsa conştientizarea fratelui tău să îţi fie blocată de faptul că îi percepi păcatele şi trupul. Cu excepţia aspectelor pe care le asociezi cu trupul lui, care crezi că poate să păcătuiască, ce ai mai ataca în el? Dincolo de greşelile lui stă sfinţenia lui şi mântuirea ta. Nu tu i-ai dat sfinţenia, ci ai încercat să îţi vezi păcatele în el ca să te mântuieşti pe tine. Şi totuşi, sfinţenia lui este iertarea ta. Oare poţi să fii mântuit făcându-l păcătos pe cel a cărui sfinţenie e mântuirea ta?
O relaţie sfântă, oricât de recent născută, trebuie să preţuiască sfinţenia mai presus de toate. Valorile nesfinte vor produce confuzie - în conştienţă. Într-o relaţie nesfântă, fiecare e preţuit pentru că pare să justifice păcatul celuilalt. Fiecare vede în celălalt ceea ce îl împinge la păcat în ciuda propriei voinţe. Aşa că îşi aruncă păcatele asupra celuilalt şi e atras de el pentru a-şi perpetua păcatele.
Aşa îi devine imposibil fiecăruia în parte să se vadă cauzând păcatul prin propria dorinţă de a-l face să fie real. Raţiunea însă vede o relaţie sfântă drept ceea ce este: o stare mentală comună, în care şi unul, şi altul îşi oferă bucuroşi greşelile să fie corectate, ca să fie vindecaţi voios amândoi, ca tot unitar.

Când ajungi la locul unde bifurcarea drumului e cât se poate de evidentă, nu poţi merge înainte. Trebuie să o iei fie într-o direcţie, fie într-alta. Căci acum, dacă mergi tot înainte, în direcţia în care ai mers înainte de-a ajunge la răscruce, nu vei ajunge nicăieri. Întregul scop al drumului parcurs până aici a fost acela de-a decide în ce direcţie să o iei acum. Cea care te-a adus aici nu mai contează.
Nu îţi mai poate fi de folos. Niciunul dintre cei ce ajung până aici nu poate lua decizia greşită, deşi poate amâna, Şi nicio parte a călătoriei nu pare mai disperată şi mai inutilă decât cea în care stai unde se bifurcă drumul şi nu te hotărăşti în ce direcţie să mergi.
Par grei doar primii câţiva paşi în direcţia cea bună, căci ai ales, deşi crezi că mai poţi să faci cale întoarsă, să o alegi pe cealaltă. Nu e aşa. O alegere făcută cu sprijinul puterii Cerului nu poate fi desfăcută. Ai hotărât încotro să o iei. Nu există ceva care să nu ţi se spună, dacă recunoşti asta.
Aşa că stai cu fratele tău aici, în locul acesta sfânt, în faţa vălului păcatului ce atârnă între voi şi faţa lui Cristos. Să se ridice! Ridică-l cu fratele tău, căci nu e decât un văl ce stă între voi. De unii singuri, fie tu, fie fratele tău îl veţi vedea ca un bloc solid de piatră, şi nu vă veţi da seama cât de subţire e voalul care vă separă acum. Dar e pe ducă în conştienţa ta, şi pacea a ajuns la tine chiar aici, în faţa vălului. Gândeşte-te ce se va întâmpla apoi. Iubirea lui Cristos îţi va lumina faţa şi se va răsfrânge de acolo într-o lume întunecată ce are nevoie de lumină. Şi, din locul acesta sfânt, El Se va înapoia cu tine, fără să vă părăsească nici pe tine, nici pe ea. Vei deveni mesagerul Lui, înapoindu-L Lui Însuşi.
Gândeşte-te la frumuseţea pe care o vei vedea tu, care mergi cu El! Şi gândeşte-te cât de frumoşi vă veţi părea unul altuia tu şi fratele tău! Cât de fericiţi veţi fi să fiţi împreună, după o călătorie atât de lungă şi de solitară, în care aţi mers de unii singuri. Porţile Cerului, acum deschise pentru voi, le veţi deschide acum celor trişti. Şi nimeni nu va putea să nu se bucure văzând Cristosul din tine. Cât de frumos e ce ai văzut dincolo de văl, tabloul pe care îl vei aduce să lumineze ochii obosiţi ai celor la fel de istoviţi acum pe cât ai fost şi tu odată. Cât de recunoscători vor fi să te vadă venind printre ei, oferindu-le iertarea lui Cristos să le spulbere credinţa în păcat.
Fiece greşeală pe care o faceţi tu şi fratele tău, celălalt o va corecta cu blândeţe. Căci, în viziunea lui, frumuseţea ta e mântuirea lui, pe care o fereşte de rău. Iar tu vei fi ocrotitorul viguros al fratelui tău, ferindu-l de tot ce pare să se ridice între voi. Aşa veţi cutreiera lumea cu mine, al cărui mesaj nu s-a dat încă tuturor. Căci eşti aici să îl laşi să se primească. Oferta lui Dumnezeu mai e deschisă, dar aşteaptă să fie acceptată. Şi, de la tine, care ai acceptat-o, se primeşte. În mâna ta, unită cu a fratelui tău, se dă cu încredere, căci tu, care o împărtăşeşti cu el, ai devenit, de bunăvoie, păzitorul şi ocrotitorul ei.
Tuturor celor ce împărtăşesc Iubirea lui Dumnezeu li se dă harul să devină dăruitorii darului pe care l-au primit. Aşa învaţă că e al lor pentru totdeauna. Toate barierele dispar la venirea lor, după cum s-a escaladat, în cele din urmă, fiece obstacol ce a părut, până odinioară, să se ridice şi să le blocheze drumul. Acest văl pe care tu şi fratele tău îl ridicaţi împreună deschide calea adevărului nu numai pentru voi doi. Cei ce lasă să se ridice iluziile din minţile lor sunt mântuitorii acestei lumi, cutreierând lumea cu Izbăvitorul lor şi purtându-I mesajul speranţei, al libertăţii şi al eliberării de suferinţă tuturor celor ce au nevoie de un miracol ca să fie mântuiţi.
Cât de uşor este să le oferi acest miracol tuturor! Niciunul dintre cei ce l-au primit pentru ei nu l-ar putea considera un lucru dificil. Căci, primindu-l, a învăţat că nu i s-a dat numai lui. Aceasta e funcţia unei relaţii sfinte: să primiţi împreună şi să daţi după cum aţi primit. Cât staţi în faţa vălului, vă pare dificil. Întinde-ţi însă mâna, unită cu a fratelui tău, şi atinge acest bloc atât de greu în aparenţă, şi vei învăţa cât de uşor îţi alunecă degetele prin nimic. Nu e un zid solid. Între tine şi fratele tău, şi Sinele sfânt pe care Îl împărtăşiţi, stă doar o iluzie.

Cum se depăşesc iluziile? Sigur nu prin forţă sau mânie, nici opunându-li-te în vreun fel.
Ci, pur şi simplu, lăsând raţiunea să îţi spună că ele merg împotriva realităţii. Contrazic ce trebuie să fie adevărat. Opunerea vine din ele, nu din realitate. Realitatea nu se opune la nimic. Ce este pur şi simplu nu are nevoie de apărare, şi nici nu o oferă. Numai iluziile au nevoie de apărare din cauza slăbiciunii. Şi cum poate fi dificil să urmezi calea adevărului, când singurul impediment e slăbiciunea? Tu eşti cel puternic în acest pretins conflict. Şi nu ai nevoie de apărare. Tot ce are nevoie de apărare nici nu vrei, căci orice are nevoie de apărare te va slăbi.
Gândeşte-te pentru ce vrea eul mecanisme de apărare. Pentru a justifica, de fiecare dată, ceva ce contrazice adevărul, sfidează raţiunea şi nu are niciun sens. Aşa ceva poate fi justificat?
Ce altceva poate să fie decât o invitaţie adresată demenţei, să te scape de adevăr? Şi de ce ai vrea să scapi, dacă nu de lucrul de care te temi? Credinţa în păcat are nevoie de o apărare colosală, la un preţ enorm. Trebuie să sacrifici şi să te aperi de tot ce oferă Spiritul Sfânt. Căci păcatul e cioplit într-un bloc masiv din pacea ta, şi pus între tine şi revenirea ei.
Dar cum poate pacea să fie atât de fragmentată? Ea tot întreagă e şi nimic nu s-a luat din ea. Vezi cum mijlocul şi materialul viselor rele nu sunt nimic. În realitate, tu şi fratele tău staţi împreună, cu nimic între voi. Dumnezeu vă ţine de mână, şi ce poate să îi despartă pe cei ce i-a făcut una cu El? Tocmai de Tatăl tău vrei să te aperi. Dar rămâne imposibil să ţii iubirea pe dinafară.
Dumnezeu stă cu tine în linişte, neapărat şi fără să Se apere, căci numai în această stare de linişte stau puterea şi forţa. Aici nu poate intra nicio slăbiciune, căci nu există aici atac şi, de aceea, nici iluzii.
Iubirea stă în certitudine. Numai incertitudinea poate fi defensivă. Şi toată incertitudinea e îndoială de tine însuţi.
Cât de slabă este frica; cât de mică şi de nesemnificativă! Ce neînsemnată e în faţa puterii liniştite a celor cărora li s-a alăturat iubirea! Iată-ţi "duşmanul": un şoricel înspăimântat ce vrea să atace universul. Care sunt şansele să reuşească? Îţi poate fi greu să ignori imperceptibilele chiţcăituri care îi proclamă omnipotenţa şi vor să înăbuşească imnul de laudă închinat Creatorului său, pe care îl cântă veşnic, la unison, fiecare inimă din tot universul? Cine e mai puternic? Acest şoricel sau tot ce a creat Dumnezeu? Tu şi fratele tău nu sunteţi uniţi de acest şoricel, ci de Voia lui Dumnezeu. Şi poate oare un şoricel să îi trădeze pe cei pe care i-a unit Dumnezeu?
De-ai recunoaşte cât de puţin stă între tine şi conştientizarea unităţii tale cu fratele tău!
Nu te lăsa amăgit de iluziile mărimii şi grosimii, greutăţii, solidităţii şi trăiniciei temeliei pe care ţi le prezintă. Da, ochilor fizici li se pare un corp solid şi imens, neclintit ca un munte. Dar în tine e o Forţă la care nicio iluzie nu poate rezista. Acest corp doar pare de neclintit; Forţa aceasta e irezistibilă în realitate. Prin urmare, ce trebuie să se întâmple când se întâlnesc? Poate iluzia neclintirii să fie apărată multă vreme de ceva prin care poţi să treci liniştit?
Nu uita, când simţi că se stârneşte în tine nevoia de-a fi defensiv în legătură cu ceva, precis te-ai identificat cu o iluzie. Şi te simţi, de aceea, slab, pentru că eşti singur. Acesta e preţul tuturor iluziilor. Nu există una care să nu se bazeze pe convingerea că eşti separat. Nu există una care să nu pară că stă, grea şi solidă şi neclintită, între tine şi fratele tău. Şi nu există una peste care adevărul să nu poată trece fără efort, şi atât de uşor încât trebuie să fii convins, în ciuda a ce ai crezut că este, că nu e chiar nimic. Dacă îţi ierţi fratele, iată ce trebuie să se întâmple. Căci numai lipsa disponibilităţii tale de-a trece cu vederea ce pare să stea între fratele tău şi tine face lucrul respectiv să pară impenetrabil şi apără iluzia că e de neclintit.

Vrei libertatea trupului sau a minţii? Căci nu le poţi avea pe amândouă. Care din ele are valoare pentru tine? Care din ele e obiectivul tău? Căci pe una o vezi ca mijloc, iar pe cealaltă, ca scop.
Şi una trebuie să se pună în slujba celeilalte şi să ducă la predominanţa ei, sporindu-i importanţa prin diminuarea propriei sale importanţe. Mijloacele se pun în slujba scopului, iar, când se atinge scopul, valoarea mijloacelor descreşte, fiind eclipsată complet când se recunoaşte că sunt lipsite de funcţie.
Nimeni nu poate să nu tânjească după libertate şi să nu încerce să o găsească. Dar o va căuta unde crede că este şi că poate fi găsită. O va crede posibilă pentru minte sau pentru trup şi, alegând una, o va pune pe cealaltă în slujba celei pe care a ales-o, ca mijloc de-a o găsi.
Unde s-a ales libertatea trupului, mintea e folosită ca mijloc a cărui valoare constă în capacitatea ei de-a născoci moduri de-a obţine libertatea trupească. Dar libertatea trupului nu are înţeles, aşa că mintea se consacră slujirii unor iluzii. E o situaţie atât de contradictorie şi de imposibilă, încât cine o alege nu are idee ce are valoare. Dar, chiar şi în această confuzie - atât de profundă, încât nu se poate descrie -, Spiritul Sfânt aşteaptă cu o răbdare plină de blândeţe, la fel de sigură de rezultat pe cât e El de sigur de Iubirea Creatorului Său. El ştie că această decizie smintită a fost luată de cineva atât de drag Creatorului Său pe cât îşi e de dragă iubirea sie însăşi.
Să nu te preocupe chiar deloc cum poate El să schimbe atâta de uşor rolul mijlocului şi al scopului în ce iubeşte Dumnezeu şi în ce vrea liber pentru totdeauna. Fii mai degrabă recunoscător că poţi fi mijlocul care serveşte Propriului Său scop. E singurul serviciu ce duce la libertate. Pentru a servi acestui scop, trupul trebuie văzut nepăcătos, căci obiectivul e nepăcătoşenia. Lipsa contradicţiei face tranziţia lină de la mijloc la scop la fel de uşoară ca trecerea de la ură la recunoştinţă ochilor care iartă.
Vei fi sfinţit de fratele tău, folosindu-ţi trupul doar în slujba celor nepăcătoşi. Şi îţi va fi cu neputinţă să urăşti ce e în slujba celor pe care vrei să îi vindeci.
Această relaţie sfântă, de o inocenţă încântătoare, de o putere colosală şi o lumină cu mult mai strălucitoare decât a soarelui ce luminează cerul pe care îl vezi, e aleasă de Tatăl tău ca mijloc pentru Propriu-I plan. Fii recunoscător că nu slujeşte propriului tău plan. Nimic din ce se încredinţează acestuia nu poate fi folosit greşit şi nimic din ce se dă acestuia nu poate să nu fie folosit. Această relaţie sfântă are puterea să vindece toată durerea, indiferent de forma ei. Nici tu, nici fratele tău nu puteţi servi de unii singuri. Vindecarea stă doar în voia voastră îngemănată. Căci aici e vindecarea ta şi aici vei accepta Ispăşirea. Şi în vindecarea ta se vindecă Fiimea pentru că voia ta şi a fratelui tău sunt îngemănate.
Dinaintea unei relaţii sfinte nu există păcat. Forma greşelii nu se mai vede, iar raţiunea, unită cu iubirea, priveşte liniştită toată confuzia, mulţumindu-se să remarce că: "A fost o greşeală". Şi atunci aceeaşi Ispăşire pe care ai acceptat-o în relaţia ta corectează greşeala şi lasă în locul ei o parte din Cer. Cât de binecuvântat eşti tu, care ai lăsat să se dea acest dar! Fiece parte din Cer pe care o aduci ţi se dă ţie. Şi fiecare gol din Cer pe care îl reumpli cu lumina veşnică pe care o aduci se răsfrânge acum asupra ta. Mijloacele nepăcătoşeniei nu pot şti de nicio frică pentru că duc numai iubire cu ele.
Copil al păcii, ţi-a sosit lumina. Nu recunoşti lumina pe care o aduci, şi totuşi, ţi-o vei aminti. Cine îşi poate refuza viziunea pe care le-o aduce altora? Şi cine nu ar reuşi să recunoască un dar pe care l-a lăsat depus în Cer prin el însuşi? Gentilul tău serviciu dat Spiritului Sfânt e un serviciu adus ţie însuţi. Tu, care eşti acum un mijloc în serviciul Lui, trebuie să iubeşti tot ce iubeşte El. Şi ce aduci e reamintirea ta a tot ce e etern. Nicio urmă de ceva aflat în timp nu poate rămâne mult într-o minte pusă în slujba celor veşnice. Şi nicio iluzie nu poate tulbura pacea unei relaţii care a devenit mijlocul păcii.
Când îţi vei privi fratele cu o iertare deplină, din care nu excluzi nicio greşeală şi de care nu ascunzi nimic, ce eroare va putea să existe orişiunde pe care să nu o poţi trece cu vederea? Ce formă de suferinţă îţi va putea bloca vederea, împiedicându-te să vezi dincolo de ea? Şi ce iluzie vei putea să nu recunoşti ca o greşeală; o umbră prin care treci fără de spaimă? Dumnezeu nu lasă nimic să îi perturbe pe cei a căror voie e a Lui, iar ei vor recunoaşte că voia lor este a Lui pentru că slujesc Voia Lui. Şi o slujesc de bunăvoie. Şi va putea să le întârzie mult reamintirea a ce sunt?
Îţi vei vedea valoarea prin ochii fratelui tău, şi fiecare în parte va fi eliberat când îşi va vedea mântuitorul în locul atacatorului care a crezut că este. Prin această eliberare se eliberează lumea.
Acesta este rolul tău în aducerea păcii. Căci ai întrebat ce funcţie ai aici şi ţi s-a răspuns. Nu căuta să o schimbi, nici să o înlocuieşti cu un alt obiectiv. Aceasta ţi s-a dat, şi numai aceasta. Accept-o pe aceasta şi îndeplineşte-o de bunăvoie, căci e la latitudinea Spiritului Sfânt ce face cu darurile pe care le dai fratelui tău, cui le oferă, unde şi când. El le va acorda acolo unde sunt primite şi bine-venite. Îl va folosi pe fiecare dintre ele în scopul păcii. Şi nu îi va scăpa nimănui niciun surâs, oricât de mic, şi nicio disponibilitate de-a trece peste cea mai minusculă greşeală.
Ce poate fi decât o binecuvântare universală să priveşti cu caritate ce iubeşte Tatăl tău?
Extinderea iertării e funcţia Spiritului Sfânt. Las-o în seama Lui. Preocuparea ta să fie doar aceea de a-I da Lui ce poate fi extins. Nu păstra secrete întunecate pe care nu le poate folosi, ci dă-I micile daruri ce pot să fie extinse de-a pururea de El. El îl va lua pe fiecare şi îl va preface într-o forţă viguroasă în scopul păcii. El nu îi va refuza nicio binecuvântare, nici nu îl va limita în niciun fel. Şi va adăuga la el toată puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu, să facă din fiece mic dar de iubire o sursă de vindecare pentru toţi. Fiece mic dar pe care i-l oferi fratelui tău face lumină în lume. Să nu te preocupe întunericul; mută-ţi privirea de la el la fratele tău. Şi lasă întunericul să fie împrăştiat de Cel Ce cunoaşte lumina şi o pune încetişor în fiece calm surâs de încredere şi credinţă cu care îţi binecuvântezi fratele.
De învăţarea ta depinde binele lumii. Şi numai aroganţa neagă puterea pe care o are voia ta. Crezi oare că Voia lui Dumnezeu este lipsită de putere? Să fie asta o dovadă de smerenie? Tu nu vezi ce ţi-a făcut convingerea aceasta. Te vezi vulnerabil, plăpând şi uşor de distrus, în voia unor nenumăraţi atacatori, mai puternici decât tine. Să vedem fără ocolişuri cum a apărut greşeala aceasta, căci aici stă îngropată ancora grea ce pare să ţină pe loc frica de Dumnezeu, neclintită şi solidă ca o stâncă. Cât timp rămâne aceasta, aşa va şi părea să fie.
Cine poate să îl atace pe Fiul lui Dumnezeu, şi să nu îi atace Tatăl? Cum poate Fiul lui Dumnezeu să fie slab, fragil şi lesne de distrus, dacă nu cumva e tot aşa şi Tatăl lui? Tu nu vezi că fiece păcat şi condamnare pe care le percepi şi le justifici sunt un atac la Tatăl tău. Iată de ce nu s-a întâmplat, nici nu poate fi real. Tu nu vezi că asta e ce încerci să faci din cauza credinţei tale că Tatăl şi Fiul sunt separaţi. Şi trebuie să crezi că sunt separaţi, din cauza fricii. Căci pare mai nepericulos să îl ataci pe altul sau pe tine însuţi decât să ataci marele Creator al universului, a Cărui putere o cunoşti.
Dacă ai fi una cu Dumnezeu şi ai recunoaşte această unitate, ai ştii că puterea Lui e a ta.
Dar nu îţi vei aminti asta cât crezi că atacul de orice fel are vreun înţeles. El nu se justifică în nicio formă, pentru că nu are niciun înţeles. Singura situaţie în care s-ar putea justifica este aceea în care tu şi fratele tău aţi fi separaţi unul de altul, şi aţi fi separaţi cu toţii de Creatorul vostru. Căci numai atunci ar fi posibil să ataci o parte a creaţiei fără întreg, Fiul fără Tată; şi să îl ataci pe altul fără tine sau să îţi faci rău fără ca altul să simtă vreo durere. Şi convingerea aceasta o vrei. Dar în ce constă valoarea ei, dacă nu în dorinţa ta de-a ataca fără a te pune în pericol? Atacul nu e nici periculos, nici nepericulos. E imposibil. Căci universul este una. Nu ai alege să îi ataci realitatea dacă nu ar fi esenţial să ataci ca să îl vezi separat de cel ce l-a făcut. Aşa că iubirea pare că poate să atace şi să devină înfricoşătoare.
Numai cei diferiţi pot ataca. Aşa conchizi că, din cauză că poţi să ataci, tu şi fratele tău precis sunteţi diferiţi. Spiritul Sfânt îţi explică însă altfel. Din cauză că tu şi fratele tău nu sunteţi diferiţi, nu poţi să ataci. Ambele poziţii sunt concluzii logice. Fiecare în parte poate fi susţinută, dar niciodată amândouă deodată. Singura întrebare la care trebuie să se răspundă pentru a decide care din ele trebuie să fie adevărată e dacă tu şi al tău frate sunteţi diferiţi. De pe poziţia înţelegerii tale, păreţi să fiţi şi, de aceea, poţi să ataci. Dintre alternative, aceasta pare mai firească şi mai aliniată la experienţa ta. De aceea, e necesar să ai alte experienţe, mai pe linia adevărului, pentru a te învăţa ce e firesc şi adevărat.
Aceasta e funcţia relaţiei tale sfinte. Căci ce gândeşte unul, celălalt va resimţi cu el odată.
Poate să însemne altceva decât că mintea ta şi a fratelui tău sunt una? Nu privi cu frică acest fapt fericit şi nu te gândi că îţi pune în spinare o povară grea. Căci atunci când îl vei accepta cu bucurie, îţi vei da seama că relaţia ta e o reflecţie a unităţii dintre Creator şi Fiul Său. Între minţi ce se iubesc nu există separare. Şi fiecare gând pe care îl are una o bucură pe cealaltă fiindcă sunt aceeaşi minte. Bucuria e nelimitată, pentru că fiecare gând luminos de iubire îşi extinde fiinţa şi creează altele din propria-i fiinţă.
Nu există diferenţe niciunde în el, căci fiecare gând se aseamănă sie însuşi.
Lumina care vă uneşte pe tine şi pe fratele tău se răsfrânge în tot universul şi, deoarece vă uneşte, vă face una cu Creatorul vostru, iar în El toată creaţia e reunită. Vei regreta oare că nu te poţi teme de unul singur, când relaţia ta te poate învăţa, deopotrivă, că puterea iubirii e în ea, făcând imposibilă toată frica? Nu încerca să păstrezi un pic din eu cu acest dar. Căci ţi s-a dat să îl foloseşti, şi nu să îl faci să fie obscur. Ce te învaţă că nu te poţi separa neagă eul. Lasă adevărul să decidă dacă tu şi fratele tău sunteţi diferiţi sau acelaşi, şi să te înveţe care este adevărul.