Merg cu Dumnezeu într-o sfinţenie desăvârşită

156 - Merg cu Dumnezeu într-o sfinţenie desăvârşită.

Ideea de astăzi declară simplul adevăr care face gândul păcatului să fie imposibil. Ea promite că vinovăţia nu are cauză şi că, neavând cauză, nu există. Ideea decurge negreşit din gândul fundamental menţionat atât de des în text: ideile nu îşi părăsesc sursa. Dacă acesta e adevărat, cum poţi să fii separat de Dumnezeu? Cum ai putea cutreiera lumea singur şi separat de Sursa ta?
Gândurile pe care le prezentăm în acest curs nu sunt lipsite de consecventă. Adevărul, dacă e să fie adevărat, trebuie să fie adevărat de la cap ia coadă. Nu se poate contrazice singur, nici nu poate fi incert pe alocuri şi cert în alte părţi. Nu poţi să cutreieri lumea separat de Dumnezeu, pentru că nu ai putea să exişti fără El. El e ce e viaţa ta. Unde eşti tu este şi El. Există o singură viaţă. Şi pe aceasta o împărtăşeşti cu El. Nimic nu poate să fie separat de El şi să se afle în viată.
Dar, unde este El, trebuie să fie atât sfinţenie, cât şi viaţă. Nici un tribut de-al Lui nu rămâne neîmpărtăşit de tot ce are viaţă. Ce are viaţă e la fel de sfânt ca El, căci ce împărtăşeşte viaţa Lui face parte din Sfinţenie şi nu poate să fie păcătos, aşa cum nici soarele nu poate hotărî să fie de gheaţă, nici marea să se separe de apă, nici iarba să crească cu rădăcinile suspendate în aer.
Există în tine o lumină care nu poate muri; a cărei prezenţă e atât de sfântă, încât lumea e sfinţită datorită ţie. Toate făpturile îţi aduc daruri, punându-ţi-Ie cu recunoştinţă şi cu bucurie la picioare. Mireasma florilor e darul pe care ţi-l aduc ele. Valurile se închină în faţa ta, pomii îşi întind braţele să te ferească de căldură şi îşi aştern frunzele pe pământul dinaintea ta să îţi fie moale sub picior, în timp ce vântul abia adie, ca o şoaptă în jurul capului tău sfânt.
Lumina din tine e cea pe care tânjeşte să o vadă universul. Toate făpturile stau liniştite înaintea ta, căci recunosc Cine merge cu tine. Lumina pe care o porţi e propria lor lumină. Aşa că în tine îşi văd sfinţenia, salutându-te ca mântuitor şi Dumnezeu. Acceptă-le revenţa, căci se datorează Sfinţeniei Însăşi, care merge cu tine, transformând în blânda Ei lumină -lucrurile toate în asemănarea Ei şi puritatea Ei.
Aşa lucrează mântuirea. Când te dai la o parte, lumina din tine o ia înainte şi cuprinde lumea. Ea nu vesteşte sfârşitul păcatului prin pedeapsă şi moarte. Păcatul a dispărut în lejeritate şi hohote de râs, pentru că i se vede absurditatea bizară. E un gând nesăbuit, un vis prostesc, neînspăimântător, poate ridicol, dar cine şi-ar irosi o clipită din sosirea la Dumnezeu pentru un moft atât de necugetat?
Şi totuşi, ţi-ai irosit mulţi, mulţi ani tocmai pe gândul acesta nesăbuit. Trecutul s-a dus, cu toate fanteziile lui. Ele nu te mai ţin legat. Sosirea la Dumnezeu e pe aproape. Şi, în micul interval de îndoială care a mai rămas, se poate să îţi pierzi din vedere Tovarăşu şi să Îl confunzi cu visul străvechi, necugetat, care a trecut acum.
"Cine merge cu mine?" Iată întrebarea pe care ar trebui s-o pui de o mie de ori pe zi, până când certitudinea pune capăt îndoielii şi instaurează pacea.