Introducere

Programa cursului se concentrează acum asupra noului început. Obiectivul e clar, dar ai acum nevoie de metode concrete pentru a-l atinge. Viteza cu care poate fi atins depinde de un singur lucru: să fii dispus să exersezi fiecare pas. Fiecare dintre ei te va ajuta câte puţin, de fiecare dată când încerci să îl faci. Şi toţi paşii, la un loc, te vor conduce de la vise de judecată la vise de iertare, şi te vor scoate din durere şi frică. Ei nu sunt o noutate pentru tine, dar îţi sunt deocamdată mai mult nişte idei decât nişte reguli de gândire. Aşa că trebuie să îi exersăm un pic, până devin regulile după care trăieşti.
Căutăm acum să facem din ele nişte deprinderi, ca să le ai la dispoziţie în caz de nevoie.

I. Reguli pentru luarea deciziilor

Deciziile sunt continue. Nu ştii întotdeauna când le iei. Dar, exersând puţin cu cele pe care le recunoşti, începe să se formeze o dispoziţie care te va ajuta şi în privinţa celorlalte. Nu e înţelept să te laşi preocupat de fiecare pas pe care îl faci. Dispoziţia potrivită, adoptată conştient de fiecare dată când te trezeşti, te va ajuta să înaintezi bine. Iar, dacă simţi o împotrivire viguroasă şi un interes slăbuţ, precis că nu eşti gata. Nu te lupta cu tine. Gândeşte-te, în schimb, ce fel de zi îţi doreşti şi spune-ţi că există un mod în care ziua de azi se va derula chiar aşa. Apoi încearcă din nou să ai ziua pe care o vrei.

1. Punctul de plecare este următorul:

Astăzi nu voi lua decizii de unul singur.

Înseamnă că optezi să nu fii cel care judecă ce trebuie să faci. Dar trebuie să însemne, deopotrivă, că nu vei judeca situaţiile în care ţi se va cere să reacţionezi. Căci, dacă le judeci, ai stabilit după ce reguli să reacţionezi la ele. Şi atunci un alt răspuns nu poate să producă decât confuzie, incertitudine şi frică.
Iată cea mai mare problemă pe care o ai acum. Mereu iei decizii, şi numai după aceea te decizi să întrebi ce să faci. Iar ce auzi poate să nu rezolve problema aşa cum ai văzut-o mai întâi. Aşa ajungi să te temi, căci ce auzi contrazice ce percepi, aşa că te simţi atacat. Şi te înfurii, prin urmare.
Există reguli după care aşa ceva nu se va întâmpla. Dar are loc la început, cât înveţi cum să auzi.

2. Pe tot parcursul zilei, de câte ori îţi aduci aminte şi ai la dispoziţie un moment liniştit de reflecţie, repetă-ţi ce fel de zi îţi doreşti: ce vrei să simţi, ce vrei să ţi se întâmple şi prin ce vrei să treci, şi spune-ti:

Dacă nu iau decizii de unul singur, mi se va da tocmai ziua aceasta.

Aceste două metode, exersate bine, te vor ajuta să te laşi îndrumat fără frică, pentru că nu va apărea mai întâi nicio împotrivire care să devină mai apoi o problemă în sine.
Vor mai fi însă ocazii în care ai judecat deja. În aceste cazuri, răspunsul va provoca un atac, dacă nu îţi îndrepţi rapid mintea să dorească un răspuns viabil. Poţi să fii sigur că s-a întâmplat aşa dacă nu te simţi dispus să stai şi să ceri să ţi se răspundă. Înseamnă că ai decis de unul singur şi nu poţi să vezi întrebarea. Acum ai nevoie de un întăritor rapid înainte de-a întreba din nou.

3. Aminteşte-ţi încă o dată ziua pe care o vrei şi recunoaşte că s-a petrecut ceva care nu face parte din ea. Iar apoi dă-ţi seama că ai pus o întrebare de unul singur şi că ai stabilit un răspuns în termenii tăi. Apoi spune-ţi:

Nu am nicio întrebare. Am uitat ce să decid.

Aşa anulezi termenii pe care i-ai stabilit şi laşi răspunsul să îţi arate care trebuie să fi fost întrebarea.
Încearcă să aplici această regulă fără întârziere, în ciuda împotrivirii tale. Căci te-ai şi înfuriat. Iar frica ta că ţi se va răspunde altfel de cum sună întrebarea în versiunea ta se va încinge, până crezi că ziua pe care o vrei e una în care primeşti răspunsul tău la întrebarea ta. Şi nu îl vei primi, căci ţi-ar ruina ziua, lipsindu-te tocmai de ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Lucrul acesta poate fi foarte greu de sesizat, odată ce ai decis de unul singur ce reguli îţi prevestesc o zi fericită. Dar şi decizia aceasta poate fi desfăcută, prin metode simple pe care le poţi accepta.

4. Dacă eşti chiar atât de refractar să primeşti, încât nici măcar nu te poţi rupe de întrebarea ta, poţi începe să te răzgândeşti în felul următor:

Cel puţin pot să decid că nu îmi place cum mă simt acum.

Atât măcar ţi-e evident şi îţi netezeşte calea pentru următorul pas uşor.

5. Odată ce ai decis că nu îţi place cum te simţi, ce poate fi mai uşor de adăugat decât:

Şi sper, de aceea, că nu am avut dreptate.

Aceasta acţionează împotriva senzaţiei de împotrivire şi îţi aminteşte că ajutorul nu e ceva ce ţi se impune cu de-a sila, ci ceva ce vrei şi de care ai nevoie, pentru că nu îţi place cum te simţi. Această mică întredeschidere va fi de ajuns să te lase să înaintezi cu acei câţiva paşi suplimentari de care ai nevoie pentru a te lăsa ajutat.
Ai ajuns acum la un punct de cotitură, căci ţi-ai dat seama că vei avea de câştigat dacă ce ai decis tu nu va fi să fie. Până nu ajungi la acest punct, vei crede că, pentru a fi fericit, trebuie să ai dreptate. Dar ai acum măcar atâta judecată să vezi că ar fi mai bine pentru tine de nu ai avea dreptate.

6. Acest mic grăunte de înţelepciune va fi suficient să te ducă mai departe. Nu eşti constrâns, ci doar speri să capeţi un lucru pe care îl vrei. Şi poţi să spui cu toată sinceritatea:

Vreau un alt mod de-a vedea ce văd acum.

Acum te-ai răzgândit în privinţa zilei şi ţi-ai amintit ce vrei de fapt. Scopul ei nu a mai fost umbrit de convingerea dementă că o vrei pentru a avea dreptate când nu ai. Aşa ajungi să conştientizezi că eşti gata să întrebi, căci nu poţi fi în conflict când ceri ce vrei şi vezi că nu ceri altceva.

7. Acest ultim pas nu e decât admiterea faptului că nu te împotriveşti să fii ajutat. E afirmaţia unei minţi deschise, încă nesigure, dar dispuse să i se arate:

Poate că există un alt mod de-a vedea ce văd acum.
Ce pot să pierd dacă întreb?

Acum poţi să pui o întrebare care are sens, aşa că şi răspunsul va avea sens. Şi nu i te vei împotrivi, căci vezi că tu eşti cel pe care îl va ajuta.
Precis ţi-e clar că ţi-e mai lesne să ai o zi fericită dacă nu laşi nefericirea să pătrundă. Dar pentru asta trebuie să exersezi regulile care te vor feri de ravagiile fricii. Odată dobândit acest antrenament, jalnicul vis de judecată se va desface pentru totdeauna. Dar, între timp, ai nevoie să exersezi regulile desfacerii lui. Să reexaminăm, aşadar prima dintre deciziile prezentate aici.
Am spus că poţi începe o zi fericită cu hotărârea de-a nu lua decizii de unul singur. Pare o adevărată decizie în sine. Şi totuşi, nu poţi lua decizii de unul singur. În realitate, singura întrebare este cu ce alegi să le iei. Asta e tot. Aşa că prima regulă nu este o constrângere, ci simpla enunţare a unui simplu fapt. Nu vei lua decizii de unul singur indiferent ce decizi. Căci sunt luate cu idoli sau cu Dumnezeu. Şi ceri ajutor de la anticrist sau de la Cristos, iar cel pe care îl alegi se va uni cu tine şi îţi va spune ce să faci.
Ziua ta nu e la întâmplare. E stabilită de cel cu care alegi să o trăieşti şi de felul în care îţi percepe fericirea prietenul a cărui povaţă ai căutat-o. Tu ceri întotdeauna sfaturi înainte de-a putea decide ceva. Înţelege acest lucru, şi vei putea să vezi că nu poate fi vorba aici nici de constrângeri, nici de motive să te împotriveşti că poţi fi liber. Nu ai cum să te eliberezi de ce trebuie să se întâmple. Iar, dacă crezi că ai cum, precis nu ai dreptate.
Şi regula a doua nu e decât un fapt. Căci tu şi sfătuitorul tău trebuie să cădeţi de acord în legătură cu ce vreţi înainte de-a putea să se producă. Tocmai acest acord permite să se întâmple toate.
Nimic nu se poate produce fără o oarecare formă de întrunire, fie că e un vis de judecată, fie Vocea pentru Dumnezeu. Deciziile produc rezultate pentru că nu sunt luate izolat. Sunt luate de tine şi de sfătuitorul tău, pentru tine şi lume, totodată. Ziua pe care o vrei o oferi lumii, căci va fi ce ai cerut şi va întări regula sfătuitorului tău în lume. A cui împărăţie e lumea ta de azi? Ce fel de zi vei decide să ai?
Nu e nevoie decât de doi care să vrea să aibă parte azi de fericire, să i se promită lumii întregi. Nu e nevoie decât de doi care să înţeleagă că nu pot decide singuri, să li se garanteze că bucuria pe care au cerut-o va fi pe deplin împărtăşită. Căci au înţeles legea fundamentală care face decizia puternică şi îi dă toate efectele pe care le va avea vreodată. Nu e nevoie decât de doi. Aceştia doi sunt uniţi înainte de-a putea exista o decizie. Acesta să fie singurul rapel pe care îl ţii minte, şi vei avea ziua pe care o vrei şi pe care, având-o tu însuţi, o vei da lumii. Prin decizia de-a avea parte de o zi fericită, ţi-ai ridicat judecata pronunţată asupra lumii. Şi, după cum ai primit, trebuie să şi dai.

II. Libertatea voinţei

Nu înţelegi că a te împotrivi Spiritului Sfânt înseamnă a te lupta cu tine? El îţi spune doar voia ta; El vorbeşte pentru tine. În Divinitatea Lui e doar a ta. Şi tot ce cunoaşte El e doar cunoaşterea ta, păstrată pentru tine ca să poţi face voia ta prin El. Dumnezeu cere să faci voia ta. El Se uneşte cu tine. Nu Şi-a înălţat singur Împărăţia. Şi Cerul însuşi nu reprezintă decât voia ta, unde tot ce s-a creat e pentru tine. Niciun licăr de viaţă nu a fost creat decât cu asentimentul tău voios, după cum vrei să fie.
Şi niciun Gând pe care l-a avut vreodată Dumnezeu nu ţi-a aşteptat decât binecuvântarea să se nască.
Dumnezeu nu ţi-e duşman. Şi nu îţi cere decât să te audă că Îi spui "Prieten".
Cât de minunat este să îţi faci voia! Căci tocmai asta e libertatea. Nu există altceva care să se cheme vreodată cu numele libertăţii. Dacă nu îţi faci voia, nu eşti liber. Şi-ar lăsa Dumnezeu Fiul fără ce şi-a ales? Dumnezeu S-a asigurat că nu îţi vei pierde niciodată voia, când ţi-a dat Răspunsul Lui perfect. Ascultă-L acum, să ţi se aducă aminte de Iubirea Lui şi să îţi înveţi voia. Dumnezeu nu vrea ca Fiul Lui să devină prizonierul unor lucruri pe care nu şi le doreşte. El îţi voieşte libertatea cot la cot cu tine. Iar a I te împotrivi înseamnă a face o alegere împotriva ta şi a alege să fii încătuşat.
Priveşte-ţi încă o dată duşmanul, cel pe care ai ales să îl urăşti în loc să îl iubeşti. Căci aşa s-a născut ura în lume şi tot aşa s-a stabilit în ea domnia fricii. Ascultă acum cum îţi vorbeşte Dumnezeu, prin Cel Ce este Vocea Lui şi a ta deopotrivă, amintindu-ţi ca nu e voia ta să urăşti şi să fii prizonierul fricii, robul morţii, o făptură mică cu o viaţă mică. Voia ta e neîncătuşată: nu e voia ta să fie încătuşată. Ce stă în tine s-a unit cu Dumnezeu Însuşi la naşterea întregii creaţii. Adu-ţi aminte de Cel Care te-a creat pe tine şi, prin voia ta, a creat totul. Nu există lucru creat care să nu îţi aducă mulţumiri, căci s-a născut prin voia ta. Nu există lumină în Cer care să nu strălucească numai pentru tine, căci s-a stabilit în Cer prin voia ta.
Ce motiv ai să te înfurii într-o lume care îţi aşteaptă, pur şi simplu, binecuvântarea ca să fie liberă? Dacă ai fi prizonier, Dumnezeu Însuşi nu ar putea să fie liber. Căci ce i se face celui pe care Dumnezeu îl iubeşte într-atât I se face lui Dumnezeu Însuşi. Să nu crezi că voieşte să te încătuşeze tocmai Cel Ce te-a făcut cocreator al universului odată cu El. El vrea să îţi ţină voia de-a pururi nelimitată. Lumea aceasta aşteaptă libertatea pe care i-o vei da când vei recunoaşte că eşti liber. Dar nu vei ierta lumea până nu Îl vei ierta pe Cel Ce ţi-a dat voia ta. Căci tocmai prin voia ta i se dă lumii libertate. Şi nu poţi să fii liber separat de Cel a Cărui Voie sfântă o împărtăşeşti.
Dumnezeu ţie îţi cere să mântuieşti lumea, căci prin propria ta mântuire se vindecă şi ea.
Şi nu e nimeni pe pământ care să nu depindă de decizia ta, ca să înveţe că moartea nu are putere asupra lui, căci îţi împărtăşeşte libertatea după cum îţi împărtăşeşte şi voia. Este voia ta să îl vindeci şi, pentru că ai decis cu el, e vindecat. Iar Dumnezeu este iertat acum, căci ai ales să îţi vezi fratele ca prieten.

III. Dincolo de toţi idolii

Idolii sunt cât se poate de concreţi. Dar voia ta este universală, fiind nelimitată. Aşa că nu are formă, şi nici nu se mulţumeşte cu exprimarea ei prin formă. Idolii sunt limite. Sunt convingerea că există forme care vor aduce fericire şi că, prin limitare, se dobândeşte totul. E ca şi cum ai spune: "Nu am nevoie de tot. Vreau lucrul acesta mic, care va fi ca totul pentru mine." Şi nu va izbuti să te satisfacă, pentru că voia ta este să ai parte de tot. Decide în favoarea idolilor, şi ceri să fii în pierdere.
Decide în favoarea adevărului, şi ai parte de tot.
Nu formă cauţi. Ce formă poate substitui Iubirea lui Dumnezeu Tatăl? Ce formă poate lua locul întregii iubiri în Divinitatea lui Dumnezeu Fiul? Ce idol poate face doi din ce e unul? Şi poate nelimitatul să fie limitat? Nu vrei un idol. Nu e voia ta să ai aşa ceva. Nu îţi va acorda darul pe care îl cauţi. Când decizi ce formă trebuie să ia lucrul pe care îl vrei, pierzi înţelegerea rostului pe care îl are.
Aşa că îţi vezi voia în idol, reducând-o astfel la o formă concretă. Dar asta nu poate să fie voia ta, căci ce s-a făcut părtaş la toată creaţia nu se poate mulţumi cu idei mărunte şi lucruri infime.
În spatele căutării fiecărui idol stă dorul de a fi complet. Întregimea nu are formă pentru că e nelimitată. Să cauţi un om special sau un lucru special ca să ţi-l alipeşti spre a te întregi nu poate să însemne decât că eşti convins că îţi lipseşte o anumită formă. Şi că, prin găsirea ei, vei atinge întregirea într-o formă care îţi place. Iată la ce îţi serveşte un idol: la a nu privi, dincolo de el, sursa convingerii că eşti incomplet. Şi ai putea să fii aşa numai dacă ai fi păcătuit. Căci păcatul e ideea că eşti singur şi desprins de ce este întreg. Aşa că ar fi necesar să se întreprindă căutarea întregimii dincolo de graniţele limitelor puse asupra ta.
Nu idolul reprezintă ceea ce vrei. Dar ce crezi că îţi oferă vrei şi ai dreptul să şi ceri. Şi nu e posibil să ţi se refuze. Voia ta de-a fi complet nu e decât Voia lui Dumnezeu, şi ţi-e dată prin faptul că e a Lui. Dumnezeu nu ştie de formă. Şi nu îţi poate răspunde prin ceva lipsit de înţeles. Iar voia ta nu se poate mulţumi cu forme goale, făcute doar pentru a umple un gol ce nu există. Nu asta vrei. Creaţia nu dă puterea de a-l complini pe Fiul lui Dumnezeu niciunei persoane separate şi niciunui lucru separat. La ce idol se poate recurge pentru a-i da Fiului lui Dumnezeu ce are deja?
Complinirea e funcţia Fiului lui Dumnezeu. El nu e nevoit să o caute. Dincolo de toţi idolii stă sfânta lui voie de-a fi doar ce este. Căci a fi mai mult decât întreg nu are noimă. Dacă s-ar petrece vreo schimbare în el, dacă s-ar putea reduce la vreo formă şi limita la ce nu e în el, nu ar fi cum l-a creat Dumnezeu. De ce idol poate avea nevoie pentru a fi el însuşi? Căci poate oare să se lepede de o parte a lui? Ce nu e întreg nu poate întregi. Dar ce ceri cu adevărat nu ţi se poate refuza. Voia ţi s-a împlinit. Nu în vreo formă care nu te-ar mulţumi, ci în întregul şi pe de-a-ntregul minunatul Gând de tine pe care îl are Dumnezeu.
Nimic din ce nu cunoaşte El nu există. Iar ce cunoaşte El există de-a pururi, fără schimbare. Căci gândurile ţin cât ţine mintea ce le-a gândit. Iar în Mintea lui Dumnezeu nu există sfârşit, nici timp în care Gândurile Lui să fi lipsit sau să fi putut suferi vreo schimbare. Gândurile nu se nasc şi nu pot muri. Ele împărtăşesc atributele creatorului lor şi nu au o viaţă separată de a lui.
Gândurile pe care le gândeşti sunt în mintea ta, aşa cum eşti şi tu în Mintea ce te-a gândit. Aşa că nu sunt părţi separate în ce există în Mintea lui Dumnezeu. Ea e de-a pururi Una, veşnic unită şi în pace.
Gândurile par să vină şi să treacă. Dar asta nu înseamnă decât că uneori eşti conştient de ele, iar alteori, nu. Un gând neamintit renaşte pentru tine când îl reconştientizezi. Dar nu a murit când l-ai uitat. A existat mereu, dar nu ai fost conştient de el. Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu rămâne total neschimbat de faptul că l-ai uitat. Va fi mereu exact cum a fost înainte de clipa în care l-ai uitat şi va fi exact acelaşi când ţi-l vei aminti. Şi e acelaşi în intervalul de timp în care l-ai uitat.
Gândurile lui Dumnezeu sunt cu mult mai presus de orice schimbare şi strălucesc de-a pururi. Nu aşteaptă să se nască. Ci să fie bine-venite şi amintite. Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu e ca o stea, neschimbat pe un firmament veşnic. E pusă atât de sus în Cer, încât cei din afara Cerului nu ştiu că există. Dar ea va străluci - neclintită, albă şi minunată - prin toată veşnicia. Nu a fost moment în care să nu fi existat, nici clipă în care lumina ei să fi fost mai pală sau mai puţin perfectă.
Cine cunoaşte Tatăl cunoaşte această lumină, căci El e firmamentul veşnic ce o ţine ocrotită, de-a pururi înălţată şi bine ancorată. Puritatea ei desăvârşită nu depinde de vederea sau nevederea ei de pe pământ. Firmamentul o îmbrăţişează şi o ţine cu blândeţe în locul ei perfect, care e la fel de departe de pământ ca pământul de Cer. Nu distanţa şi timpul ţin steaua invizibilă de pe pământ. Dar cei ce îşi caută idoli nu pot să ştie că steaua există.
Dincolo de toţi idolii e Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu. Complet neafectat de tumultul şi groaza lumii, de visele naşterii şi morţii care se visează aici, de miriadele de forme pe care le poate lua frica; total netulburat, Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu rămâne exact cum a fost mereu. Înconjurat de o linişte atât de deplină, încât niciun sunet de luptă nu se apropie nici de departe, el rămâne să se odihnească în certitudine şi pace deplină. Aici se ţine ocrotită singura ta realitate, complet inconştientă de toată lumea care venerează idoli şi nu ştie de Dumnezeu. În certitudinea deplină a imuabilităţii şi a odihnei lui în veşnica lui casă, Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu nu a părăsit niciodată Mintea Creatorului său, de Care ştie aşa cum şi Creatorul lui ştie de existenţa lui.
Unde ar putea să fie Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu, dacă nu acolo unde eşti şi tu? Realitatea ta să fie oare un lucru separat de tine, şi într-o lume de care realitatea ta nu ştie nimic?
În afara ta nu e niciun firmament veşnic, nicio stea neschimbătoare şi nicio realitate. Mintea Fiului ceresc este în Cer, căci acolo s-au unit Mintea Tatălui şi a Fiului într-o creaţie ce nu poate avea sfârşit.
Nu ai două realităţi, ci numai una. Şi nu poţi fi conştient decât de una. Realitatea ta e fie un idol, fie Gândul de tine pe care îl are Dumnezeu. Să nu uiţi, atunci, că idolii trebuie să ţină ascuns ce eşti, nu de Mintea lui Dumnezeu, ci de a ta. Steaua străluceşte în continuare; firmamentul nu s-a schimbat nicicând. Dar tu, Fiul sfânt al lui Dumnezeu Însuşi, eşti inconştient de realitatea ta.

IV. Adevărul din spatele iluziilor

Vei ataca precis ce nu te satisface şi, în felul acesta, nu vei vedea că tu ai inventat lucrul respectiv. Te lupţi întotdeauna cu nişte iluzii. Căci adevărul din spatele lor e atât de minunat şi de liniştit în blândeţea lui drăgăstoasă, încât - dacă ai fi conştient de el - ai uita total de defensivitate şi te-ai repezi în îmbrăţişarea lui. Adevărul nu poate fi atacat niciodată. Ai ştiut acest lucru când ai făcut idolii.
I-ai făcut ca să uiţi acest lucru. Nu ataci decât idei false, niciodată cele adevărate. Toţi idolii sunt idei false pe care le-ai făcut să umpli golul care crezi că s-a ivit între tine şi ce e adevărat. Şi îi ataci din cauza lucrurilor pe care crezi că le reprezintă. Ce stă în spatele lor nu poate fi atacat.
Dumnezeii obositori şi nesatisfăcători pe care i-ai făcut sunt jucării pentru copii, gonflate.
Copilul se sperie când, dintr-o cutie închisă, sare un omuleţ de lemn sau când un ursuleţ de pluş, silenţios şi moale, începe să piuie de îndată ce îl ia în mână. Regulile pe care le-a făcut pentru cutii şi ursuleţi i-au înşelat aşteptările şi l-au făcut să îşi piardă "controlul" asupra lucrurilor ce îl înconjoară. Şi îl cuprinde teama, căci a crezut că regulile îl protejează. Iar acum trebuie să înveţe că ursuleţii şi cutiile nu l-au indus în eroare, că nu au încălcat nicio regulă, şi că nu i-au transformat lumea în ceva haotic şi nesigur. S-a înşelat. A înţeles greşit în ce i-a constat siguranţa şi a crezut că l-a părăsit.
Golul care nu există e umplut cu jucării de nenumărate forme. Şi fiecare dintre ele pare să încalce regulile pe care i le-ai stabilit. Nu a fost nicicând ce ai crezut. Şi trebuie să pară că îţi încalcă regulile siguranţei, din moment ce regulile au fost greşite. Dar tu nu eşti în pericol. Poţi să râzi de omuleţi pe arcuri şi de jucării piuitoare, după cum face şi copilul care învaţă că nu prezintă un pericol pentru el. Dar, cât timp îi place să se joace cu ele, continuă să perceapă că îi respectă regulile pe care le-a făcut pentru distracţie. Aşa că mai există reguli pe care pot să pară că le încalcă, deci pot să îl mai sperie. Chiar să fie la discreţia jucăriilor lui? Şi pot ele să reprezinte o ameninţare pentru el?
Realitatea respectă legile lui Dumnezeu, nu regulile stabilite de tine. Legile Lui sunt cele care îţi garantează siguranţa. Toate iluziile pe care le crezi despre tine nu respectă nicio lege. Ele par să dănţuie un timp, potrivit regulilor stabilite de tine. Dar cad apoi şi nu se mai pot ridica. Nu sunt decât nişte jucării, copile, aşa că nu plânge după ele. Dănţuitul lor nu ţi-a adus bucurie niciodată. Dar nu au fost nici lucruri care să te sperie, nici care să îţi garanteze siguranţa dacă îţi respectau regulile. Ele nu trebuie nici îndrăgite, nici atacate, ci privite pur şi simplu ca nişte jucării de copii fără niciun înţeles propriu. Vezi unul singur în ele, şi le vei vedea pe toate. Nu vedea niciunul, şi nu te vor atinge.
Aparenţele înşeală pentru că sunt aparenţe, şi nu realitate. Nu stărui asupra lor sub nicio formă. Căci nu fac decât să umbrească realitatea şi să stârnească frică pentru că ascund adevărul. Să nu ataci ce ai făurit să te laşi înşelat, căci aşa dovedeşti că ai fost înşelat. Atacul are puterea să facă iluziile reale. Dar ce face nu e absolut nimic. Pe cine ar putea umple de frică o putere care nu poate avea efecte reale? Ce ar putea să fie decât o iluzie, care face totul să pară ca ea? Uită-te calm la jucăriile ei şi înţelege că sunt idoli ce dănţuie potrivit unor dorinţe deşarte. Nu te închina lor, căci nu există. Dar şi acest aspect e dat uitării în atac. Fiul lui Dumnezeu nu are nevoie de apărare împotriva viselor lui. Idolii lui nu îl ameninţă deloc. Singura lui greşeală e faptul că îi consideră reali. Puterea unor iluzii oare ce poate să înfăptuiască?
Aparenţele nu pot să înşele decât mintea care se vrea înşelată. Şi poţi face o simplă alegere care te va aşeza de-a pururi cu mult deasupra înşelăciunii. Nu trebuie să te preocupe cum se va face, căci nu poţi să înţelegi aşa ceva. Dar vei înţelege că s-au înfăptuit rapid nişte schimbări grozave, când vei decide un lucru foarte simplu: că nu vrei ce crezi că îţi dau idolii. Căci, în felul acesta, Fiul lui Dumnezeu declară că s-a eliberat de idoli. Aşa că este liber.
Mântuirea chiar că e un paradox! Ce ar putea să fie decât un vis fericit? Ea nu îţi cere decât să ierţi toate lucrurile pe care nu le-a săvârşit nimeni, să treci cu vederea ce nu există şi să nu consideri irealul o realitate. Nu ţi se cere decât să laşi să se facă voia ta şi să nu mai cauţi ce nu vrei. Şi ţi se cere să te laşi scăpat de toate visele la ce nu ai fost nicicând şi să nu mai încerci să înlocuieşti Voia lui Dumnezeu cu puterea dorinţelor deşarte.
Aici visul separării începe să piară şi să dispară. Căci aici golul care nu există începe să fie perceput fără jucăriile groazei pe care le-ai făurit. Nu ţi se cere mai mult de atât. Bucură-te că mântuirea îţi cere atât de puţin, şi nu atât de mult. Ea nu îţi cere nimic în realitate. Şi, chiar şi în iluzii, nu îţi cere decât să faci iertarea substitutul fricii. Iată singura regulă pentru a avea parte de vise fericite.
Golul se goleşte de jucăriile fricii şi irealitatea lui devine atunci evidentă. Visele nu slujesc la nimic. Iar Fiul lui Dumnezeu nu poate să aibă nevoie de ele. Ele nu îi oferă niciun lucru pe care şi l-ar putea dori vreodată. Prin voia lui, e izbăvit de iluzii şi restabilit să fie doar ce e. Ce altceva ar putea să fie planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lui decât un mijloc de a-l da Lui Însuşi?

V. Singurul scop

Lumea reală e starea mentală în care se vede că iertarea e singurul scop al lumii. Frica nu e obiectivul ei, căci debarasarea de vinovăţie devine ţinta ei. Valoarea iertării e percepută şi ia locul idolilor, care nu mai sunt căutaţi, căci "darurile" lor nu mai sunt îndrăgite: Nu se stabilesc reguli într- aiurea, şi nu i se cer chiar nimănui - nici om, nici lucru - contorsiuni să se înscrie în visul fricii. În schimb, există dorinţa de-a înţelege toate lucrurile create aşa cum sunt de fapt. Şi se mai recunoaşte că toate lucrurile trebuie mai întâi iertate, şi apoi înţelese.
Aici, se crede că înţelegerea se dobândeşte prin atac. Acolo, se ştie că înţelegerea se pierde prin atac. Nerozia goanei după vinovăţie - ca obiectiv - se recunoaşte pe deplin. Iar idolii nu sunt doriţi acolo, căci se înţelege că vinovăţia este singura cauză a oricărei forme de durere. Nimeni nu e ispitit de atracţia ei vană, căci suferinţa şi moartea au fost percepute ca lucruri nedorite şi nerâvnite. S- a sesizat şi s-a primit cu bucurie posibilitatea libertăţii, şi se poate înţelege acum mijlocul prin care poate fi dobândită. Lumea devine un tărâm al speranţei, pentru că singurul ei scop este acela de-a fi un loc în care se poate împlini speranţa fericirii. Şi nimeni nu stă în afara acestei speranţe, pentru că lumea s-a unit în convingerea că scopul lumii e unul pe care trebuie să îl împărtăşească toţi, dacă vor ca speranţa să fie mai mult decât un simplu vis.
Cerul nu e încă tocmai amintit, căci scopul iertării se menţine. Dar toţi sunt siguri că vor trece de iertare şi că rămâne fiecare doar până ce se va desăvârşi în el. Nu îşi doreşte altceva. Şi s-a lepădat de frică, fiindcă s-a unit în scop cu sine însuşi. Există în el o speranţă a fericirii atât de sigură şi de constantă, încât de-abia mai poate sta un pic să aştepte, cu picioarele atingând încă pământul. Dar e bucuros să mai aştepte până îşi dau mână cu mână toţi, şi inimile toate sunt gata pregătite să se înalţe să plece cu el. Căci aşa va fi el pregătit pentru pasul prin care toată iertarea e lăsată în urmă.
Pasul final e al lui Dumnezeu, căci numai Dumnezeu a putut să creeze un Fiu perfect şi să Îşi împartă cu el Paternitatea. Nimeni din afara Cerului nu ştie cum este posibil, căci înţelegerea acestui lucru e Cerul însuşi. Chiar şi lumea reală are un scop mai prejos de creaţie şi veşnicie. Dar frica a dispărut, căci scopul ei este iertarea, nu idolatria. Şi Fiul Cerului e astfel pregătit să fie el, şi să îşi aducă aminte că Fiul lui Dumnezeu ştie tot ce înţelege Tatăl lui şi că înţelege totul la perfecţie cu El.
Lumea reală nu ajunge totuşi să atingă acest scop, căci acesta e scopul lui Dumnezeu Însuşi; numai al Lui, şi totuşi, complet împărtăşit şi perfect îndeplinit. Lumea reală e o stare în care mintea a învăţat cât de uşor pleacă idolii când mai sunt percepuţi, dar nu mai sunt doriţi. Cât de bucuroasă se poate lepăda de ei mintea când a înţeles că idolii nu sunt nimic şi nicăieri, şi că nu au niciun scop! Căci numai atunci poate vedea că vinovăţia şi păcatul nu au nici scop, nici înţeles.
Aşa ajungi să conştientizezi scopul lumii reale, adus cu blândeţe în conştiinţa ta să înlocuiască obiectivul păcatului şi al vinovăţiei. Şi tot ce a stat între imaginea ta de sine şi ce eşti, iertarea îndepărtează într-o veselie. Dumnezeu însă nu e nevoit să Îşi re-creeze Fiul, ca să I se restituie ce e al lui. Golul dintre fratele tău şi tine nu a existat nicicând. Şi, ce a cunoscut în momentul creaţiei, Fiul lui Dumnezeu trebuie să cunoască din nou.
Când fraţii se unesc în vederea unui singur scop în lumea fricii, ei stau deja la marginea lumii reale. Poate că mai privesc înapoi şi cred că văd un idol pe care îl vor. Dar făgaşul lor se îndreaptă cu siguranţă dinspre idoli spre realitate. Căci, în clipa în care s-au luat de mână, L-au luat de mână pe Cristos şi Îl vor privi pe Cel pe Care Îl ţin de mână. Vor privi faţa lui Cristos înainte de a-şi reaminti Tatăl. Căci El trebuie să rămână neamintit până Îi ajunge Fiul, dincolo de iertare, la Iubirea lui Dumnezeu. Dar mai întâi se acceptă Iubirea lui Cristos. Şi apoi va veni cunoaşterea că Ei sunt una.
Cât de lesne şi de lejer e pasul peste graniţele înguste ale lumii fricii odată ce ai recunoscut pe Cine ţii de mână! În mâna ta e tot ce îţi trebuie să te îndepărtezi de frică, cu deplină încredere şi pentru totdeauna, să mergi drept înainte şi să ajungi rapid la poarta Cerului însuşi. Căci Cel pe Care Îl ţii de mână nu a aşteptat decât să I te alături. Iar, acum că ai venit, oare crezi că va întârzia să îţi arate calea pe care trebuie să meargă cu tine? Binecuvântarea Lui se opreşte asupra ta cu aceeaşi certitudine cu care are şi El asupra Lui Iubirea Tatălui. Recunoştinţa Lui faţă de tine îţi depăşeşte înţelegerea, căci I-ai permis să Se ridice din lanţuri şi să meargă cu tine, laolaltă, la casa Tatălui Său.
Acum, o ură străveche părăseşte lumea. Şi, odată cu ea, pleacă toată duşmănia şi frica.
Să nu te mai uiţi înapoi, căci ce îţi stă înainte e tot ce ai vrut să ai în inimă vreodată. Renunţă la lume!
Dar nu ca sacrificiu. Nu ai vrut-o niciodată. Ce fericire căutată aici nu ţi-a adus durere? Ce moment de tihnă nu te-a costat o sumă îngrozitoare în arginţii suferinţei? Bucuria nu costă. E dreptul tău sacru, iar ce se plăteşte nu e fericire. Să îţi iuţească paşii onestitatea, şi nu lăsa experienţele tale de aici să te amăgească retrospectiv. Nu au fost lipsite de un cost amar şi de consecinţe triste.
Să nu priveşti înapoi decât onest. Iar, când te ispiteşte un idol, gândeşte-te la lucrul următor:
Nu a existat clipă în care să fi primit de la un idol altceva decât "darul" vinovăţiei.
Nu a existat unul care să nu fi fost procurat cu preţul durerii, un preţ neplătit niciodată numai de tine.
Fii deci milostiv cu fratele tău. Şi să nu alegi un idol în mod necugetat, amintindu-ţi că fratele tău va plăti preţul odată cu tine. Căci îl vei face să întârzie când te uiţi înapoi, şi nu Îl vei percepe pe Cel Ce te ţine drăgăstos de mână. Priveşte înainte, aşadar, şi mergi cu încredere, cu o inimă voioasă ce bate de speranţă şi nu zvâcneşte de frică.
Voia lui Dumnezeu stă de-a pururi în cei ce şi-au dat mână cu mână. Până nu au făcut-o, au crezut că El le e duşman. Dar, când s-au unit şi au împărtăşit un singur scop, au fost liberi să înveţe că voia lor e una singură. Aş a ajung să conştientizeze Voia lui Dumnezeu. Şi nu pot să uite prea mult timp că Voia Lui nu e decât a lor.

VI. Justificarea iertării

Mânia nu se justifică niciodată. Atacul nu are temelie. Aici începe şi se va încheia eliberarea de toată frica. Aici se dă lumea reală în schimbul viselor de groază. Căci pe asta se reazemă iertarea, şi nu e decât firesc. Nu ţi se cere să ierţi acolo unde s-ar cuveni şi s-ar justifica să ataci. Căci ar însemna să ierţi un păcat trecând cu vederea ce s-a petrecut de fapt. Nu asta înseamnă să ierţi. Căci presupune că, reacţionând într-un mod nejustificat, iertarea pe care o oferi va deveni răspunsul la atacul săvârşit. Aşa că, acordându-se unde nu se cuvine, iertarea e o reacţie necorespunzătoare.
Iertarea se justifică întotdeauna. Ea are o temelie sigură. Nu ierţi ce e de neiertat, nici nu treci cu vederea un atac real care cere pedeapsă. Mântuirea nu constă în a-ţi cere să ai reacţii nefireşti ce nu corespund la ce e real. În schimb, îţi cere să reacţionezi corespunzător la ce e ireal, nepercepând ce nu s-a petrecut deloc. Dacă iertarea nu s-ar justifica, ţi s-ar cere să îţi sacrifici drepturile când replici la atac cu iertare. Dar nu ţi se cere decât să vezi iertarea ca reacţia firească la durerea ce stă pe o eroare şi cere astfel ajutor. Iertarea e singura reacţie sănătoasă. Ea împiedică sacrificarea drepturilor tale.
Înţelegerea aceasta e singura schimbare care lasă să se ivească lumea reală, să ia locul viselor de groază. Frica se poate stârni numai dacă atacul e justificat, iar - dacă acesta ar avea o temelie reală - iertarea lui nu ar avea niciuna. Vei atinge lumea reală când vei percepe că baza iertării e cât se poate de reală şi de justificată. Cât timp o consideri un dar neîntemeiat, ea trebuie să susţină vinovăţia pe care vrei să o "ierţi". Iertarea nejustificată e un atac. Şi e tot ce poate da vreodată lumea.
Ea iartă "păcătoşii" uneori, dar rămâne conştientă că au păcătuit. Aşa că nu merită iertarea pe care le-o dă ea.
Aceasta e falsa iertare pe care o foloseşte lumea să ţină vie senzaţia de păcat. Şi, recunoscând că Dumnezeu e drept, pare imposibil ca iertarea Lui să poată fi reală. Aşa că frica de Dumnezeu e rezultatul sigur al iertării considerate nemeritate. Niciunul dintre cei ce se consideră vinovaţi nu poate evita frica de Dumnezeu. Dar e mântuit de această dilemă dacă poate să ierte. Mintea trebuie să îşi conceapă Creatorul după cum se vede pe ea. Dacă poţi vedea că fratele tău merită să fie iertat, ai învăţat că iertarea e dreptul tău la fel de mult ca al lui. Şi nu vei crede că Dumnezeu îţi pregăteşte o judecată îngrozitoare pe care fratele tău nu o merită. Căci e adevărat că nu poţi merita nici mai mult, nici mai puţin decât el.
Iertarea pe care o recunoşti ca meritată va vindeca. Ea dă miracolului puterea de-a trece iluziile cu vederea. Aşa înveţi că trebuie să fii iertat şi tu. Nu pot exista aparenţe care să nu poată fi trecute cu vederea. Căci, dacă ar exista, ar trebui să existe mai întâi păcate care să fie de neiertat. Ar exista o greşeală care ar fi mai mult de o eroare; o formă specială de greşeală care rămâne inalterabilă, veşnică, imposibil de corectat sau de lepădat. Ar exista o eroare care a avut puterea să desfacă creaţia, şi să facă o lume capabilă să o înlocuiască şi să distrugă Voia lui Dumnezeu. Numai dacă aşa ceva ar fi posibil ar putea să existe nişte aparenţe capabile să reziste la miracol şi să nu fie vindecate de el.
Nu există dovadă mai sigură că doreşti idolatria decât convingerea că există unele forme de boală şi de nevoioşie pe care iertarea nu le poate vindeca. Asta înseamnă că preferi să păstrezi unii idoli şi nu eşti pregătit încă să te lepezi de toţi idolii. Aşa că socoteşti că unele aparenţe sunt reale, şi nicidecum aparenţe. Să nu te amăgeşti în privinţa înţelesului pe care îl are convingerea fermă că unele aparenţe sunt mai greu de trecut cu vederea decât altele. Ea înseamnă întotdeauna că, în opinia ta, iertarea trebuie să fie limitată. Şi ca ţi-ai ales ca obiectiv o iertare parţială şi o limitată debarasare de vinovăţie. Ce ar putea să fie asta decât o falsă iertare a ta şi a tuturor celor ce par separaţi de tine?
Trebuie să fie adevărat că miracolul poate să vindece toate formele de boală, sau nu poate să vindece deloc. Scopul lui nu poate fi să judece care forme sunt reale şi care aparenţe sunt adevărate. Dacă trebuie să rămână în afara vindecării până şi o singură aparenţă, o singură iluzie trebuie să facă parte din adevăr. Şi nu poţi scăpa de toată vinovăţia, ci numai de o parte. Pe Fiul lui Dumnezeu trebuie să îl ierţi în întregime. Căci altfel îţi vei păstra o imagine de sine care nu e întreagă, şi te vei teme în continuare să te uiţi înăuntru şi să îţi găseşti acolo debarasarea de fiecare idol.
Mântuirea se bazează pe credinţa că nu pot să existe unele forme de vinovăţie pe care să nu le poţi ierta. Aşa că nu pot să existe nici aparenţe care să fi înlocuit adevărul despre Fiul lui Dumnezeu.
Priveşte-ţi fratele, dispus să îl vezi aşa cum e. Şi nu ţine nicio parte din el în afara sentimentului că eşti dispus să se vindece. A vindeca înseamnă a întregi. Iar ce e întreg nu poate avea părţi absente care s-au ţinut în afară. Iertarea se bazează pe recunoaşterea acestui lucru şi pe bucuria că nu pot să existe unele forme de boală pe care miracolul nu are puterea să le vindece.
Fiul lui Dumnezeu ori este perfect, ori nu poate să fie Fiul lui Dumnezeu. Şi nu îl vei cunoaşte, dacă eşti de părere că nu merită să se debaraseze de vinovăţie cu toate consecinţele şi formele ei. Nu te poţi gândi la el decât în felul acesta, dacă vrei să cunoşti adevărul despre tine însuţi:
Îţi mulţumesc, Tată, pentru Fiul Tău perfect,
în a cărui slavă mi-o voi vedea pe a mea.
Iată afirmaţia voioasă că nu există forme de rău care să poată înfrânge Voia lui Dumnezeu; admiterea bucuroasă a faptului că vinovăţia nu a reuşit prin dorinţa ta de-a face iluziile reale. Şi ce altceva e asta decât o simplă enunţare a adevărului?
Priveşte-ţi fratele cu această speranţă în tine, şi vei înţelege că nu e posibil să facă o greşeală care să schimbe adevărul din el. Nu e greu să treci cu vederea erorile care nu au primit efecte.
Dar ce vezi că are puterea să facă un idol din Fiul lui Dumnezeu nu vei ierta. Căci el a devenit pentru tine un chip cioplit şi un semn al morţii. Acesta e mântuitorul tău? Oare greşeşte Tatăl sau în privinţa Fiului Său? Sau te-ai înşelat tu cu privire la cel ce ţi-a fost dat să îl vindeci, spre mântuirea şi izbăvirea ta?

VII. Noua interpretare

Să fi lăsat Dumnezeu înţelesul lumii la interpretarea ta? Dacă a făcut-o, ea nu are înţeles.
Căci nu e posibil ca înţelesul să se schimbe constant, şi să fie adevărat însă. Spiritul Sfânt consideră că lumea are un singur scop, stabilit imuabil. Şi nicio situaţie nu îi poate afecta obiectivul, ci trebuie să fie în acord cu el. Căci numai dacă i s-ar putea schimba obiectivul cu fiecare situaţie în parte ar putea să fie expusă fiecare la o altă interpretare, de fiecare dată când te gândeşti la ea. Adaugi un element la scenariul pe care îl scrii pentru fiecare minut al zilei, şi tot ce se întâmplă acum înseamnă altceva. Scoţi un alt element, şi fiecare înţeles se modifică în consecinţă.
Ce altceva reflectă scenariile tale decât planurile tale pentru ce ar trebui să fie ziua respectivă? Şi aşa judeci dezastrul şi succesul, progresul şi regresul, câştigul şi pierderea. Toate aceste judecăţi se fac potrivit rolurilor atribuite de scenariu. Faptul că nu au înţeles în sine e demonstrat de uşurinţa cu care se schimbă aceste etichete odată cu venirea altor judecăţi, bazate pe alte aspecte ale experienţei respective. Şi atunci, privind înapoi, crezi că vezi un alt înţeles în cele petrecute mai înainte.
Ce altceva ai făcut de fapt decât să arăţi că nu au avut niciun înţeles? Dar le-ai atribuit un înţeles în lumina unor obiective ce se schimbă, fiecare înţeles modificându-se odată cu schimbarea obiectivelor.
Numai un scop constant poate conferi întâmplărilor un înţeles stabil. Dar trebuie să le acorde un singur înţeles la toate. Dacă li se atribuie înţelesuri diferite, precis vor reflecta doar scopuri diferite. Şi acesta e tot înţelesul pe care îl au. Poate acesta să fie un înţeles? Poate confuzia să fie ce înseamnă înţelesul? Percepţia nu poate să fie într-un flux constant, şi să permită undeva stabilitatea înţelesului. Frica este o judecată de-a pururi nejustificată. Prezenţa ei nu are alt înţeles decât să îţi arate că ai scris un scenariu înfricoşător şi că, în consecinţă, eşti cuprins de frică. Dar nu pentru că lucrul de care ţi-e frică ar avea un înţeles înfricoşător în sine.
Un scop comun e singurul mijloc prin care se poate stabiliza percepţia, şi se poate da o singură interpretare lumii şi tuturor experienţelor de aici. În acest scop împărtăşit există o singură judecată împărtăşită de toţi şi toate câte vezi. Nu trebuie să judeci, căci ai învăţat că s-a dat un singur înţeles tuturor lucrurilor şi te bucuri să îl vezi peste tot. El nu se poate schimba pentru că îl percepi peste tot, neschimbat de împrejurări. Aşa că îl oferi tuturor întâmplărilor şi le laşi să îţi ofere stabilitate.
Iată în ce constă debarasarea de judecată: toate lucrurile nu au decât un scop, pe care îl împărtăşeşti cu toată lumea. Şi nimic în lume nu îi poate fi opus, căci aparţine tuturor lucrurilor, după cum îţi aparţine şi ţie. Scopul unic pune capăt tuturor ideilor de sacrificiu, care trebuie să presupună un scop diferit pentru cel ce câştigă şi cel ce pierde. În afara acestei idei, conceptul de sacrificiu nu poate să existe. Şi tocmai ideea de obiective diferite face percepţia să fluctueze şi înţelesul să se schimbe.
Într-un obiectiv unit, aşa ceva devine imposibil, căci acordul tău face interpretarea stabilă şi durabilă.
Cum se poate stabili comunicarea cât timp simbolurile folosite înseamnă lucruri diferite?
Obiectivul Spiritului Sfânt dă o singură interpretare, cu acelaşi înţeles pentru tine şi fratele tău. Aşa poţi să comunici cu el, şi el cu tine. Cu simboluri pe care le puteţi înţelege amândoi, se pune capăt sacrificării înţelesului. Toate sacrificiile duc la pierderea capacităţii tale de-a vedea legături între întâmplări. Şi atunci, văzute separat, nu au niciun înţeles. Căci nu există nicio lumină cu ajutorul căreia să poată fi văzute şi înţelese. Ele nu au scop. Şi rostul pe care îl au nu poate fi văzut. În orice gând al pierderii nu există niciun înţeles. Nimeni nu a căzut de acord cu tine în privinţa înţelesului acestuia. E doar o parte a unui scenariu distorsionat, care nu poate fi interpretat cu noimă. Şi trebuie să fie de-a pururi neinteligibil. Asta nu e comunicare. Visele tale întunecate nu sunt decât scenariile izolate şi lipsite de sens pe care le scrii în somn. Nu căuta înţelesul în vise separate. Numai visele de iertare pot fi împărtăşite. Ele înseamnă acelaşi lucru pentru voi amândoi.
Nu interpreta din solitudine, căci ce vezi nu înseamnă nimic. Ce reprezintă va fluctua, şi vei crede că lumea e un loc incert, în care eşti în pericol şi incertitudine la tot pasul. Numai interpretărilor tale le lipseşte stabilitatea, căci nu sunt aliniate cu ce eşti de fapt. Starea aceasta pare atât de periculoasă, încât trebuie să îţi stârnească frică. Nu continua în felul acesta, fratele meu. Avem un singur Interpret. Şi prin întrebuinţarea pe care o dă El simbolurilor suntem uniţi, ca să însemne acelaşi lucru pentru noi toţi. Limba noastră comună ne permite să le vorbim tuturor fraţilor noştri şi să înţelegem odată cu ei că ni s-a dat iertare tuturor şi că putem, de aceea, să comunicăm din nou.

VIII. Realitatea neschimbătoare

Aparenţele înşeală, dar pot fi schimbate. Realitatea e neschimbătoare. Ea nu înşeală absolut deloc, şi eşti înşelat dacă nu izbuteşti să vezi dincolo de aparenţe. Căci tot ce vezi se va schimba, şi totuşi adineauri ai crezut că e real, iar acum crezi din nou că e real. În felul acesta, realitatea e redusă la formă, susceptibilă de schimbare. Realitatea e neschimbătoare. Tocmai asta o face reală şi o ţine separată de toate aparenţele. Ca să fie ea, trebuie să depăşească toată forma. Nu poate să se schimbe.
Miracolul este mijlocul de-a demonstra că toate aparenţele se pot schimba din cauză că sunt aparenţe şi nu pot avea imuabilitatea pe care o presupune realitatea. Miracolul atestă mântuirea de aparenţe arătând că se pot schimba. Fratele tău are în el o imuabilitate mai presus de aparenţă şi de înşelăciune, deopotrivă. Aceasta e umbrită de modul schimbător în care îl vezi şi pe care îl iei drept realitatea lui. Visul fericit despre el ia forma aparenţei sănătăţii lui desăvârşite, a libertăţii lui desăvârşite de toate formele de lipsă, şi a siguranţei lui de toate genurile de dezastru. Miracolul este dovada faptului că nu e legat de pierdere sau suferinţă sub nicio formă, pentru că aceasta se poate schimba atât de uşor. Lucrul acesta demonstrează că nu a fost reală niciodată şi că nu poate proveni din realitatea lui.
Căci aceea e neschimbătoare şi nu are efecte pe care le-ar putea modifica vreodată ceva din Cer sau de pe pământ. Dar aparenţele se arată că sunt ireale pentru că se schimbă.
Ce altceva este ispita decât dorinţa de-a face iluziile reale? Ea nu pare a fi dorinţa de-a nu exista nicio realitate. Dar este o afirmaţie că unele forme de idoli au o puternică atracţie care îi face mai irezistibili decât cei ce nu vrei să aibă realitate. Ispita, aşadar, nu e mai mult de atât: o rugăciune ca miracolul să nu se atingă de unele vise, ci să le ţină irealitatea obscură şi să le dea realitate în schimb. Iar Cerul nu răspunde la această rugăciune, şi nici ţie nu ţi se poate da un miracol să vindeci aparenţele care nu îţi plac. Tu ai pus limite. Ce ceri chiar ţi se dă, dar nu de către Dumnezeu, Care nu ştie de limite. Tu te-ai limitat singur.
Realitatea e neschimbătoare. Miracolele nu fac decât să îţi arate că ce ai pus între realitate şi conştienţa ta e ireal şi nu constituie o piedică. Preţul convingerii că trebuie să existe unele aparenţe de neschimbat e acela că miracolul nu poate veni cu consecvenţă de la tine. Căci ai cerut să i se refuze puterea de-a vindeca toate visele. Nu există miracol pe care să nu îl poţi avea când doreşti vindecare. Dar nu există miracol care să ţi se poată da dacă nu o vrei. Alege ce vrei să vindeci, şi Celui Ce dă toate miracolele nu I s-a dat libertatea de a-Şi acorda darurile Fiului lui Dumnezeu. Când Fiul cade în ispită, el neagă realitatea. Şi devine robul voluntar al lucrului pe care l-a ales în schimb.
Din cauză că realitatea e neschimbătoare, există deja un miracol care să vindece toate lucrurile schimbătoare şi să ţi le ofere să le vezi într-o formă fericită, lipsită de frică. Ţi se va da, ca să îţi vezi fratele astfel. Dar nu cât timp vrei să fie altfel în unele privinţe. Căci ar însemna că nu vrei să fie vindecat şi întreg. Cristosul din el este perfect. Asta vrei să vezi? Să nu existe, atunci, vise despre el pe care preferi să le vezi în schimb. Şi vei vedea Cristosul din el pentru că L-ai lăsat să vină la tine. Iar, când ţi Se va arăta, vei fi sigur că eşti ca El, căci El e ce e neschimbător în fratele tău şi în tine.
Iată ce vei vedea când vei decide că nu vrei să ţii nicio aparenţă în loc de ce e fratele tău cu adevărat. Nu lăsa ispita de-a prefera un vis să lase să pătrundă aici incertitudinea. Să nu te simţi vinovat şi înspăimântat când te ispiteşte un vis despre ce este el. Dar să nu îi dai puterea să înlocuiască ce e neschimbător în el în felul în care îl vezi. Nu e aparenţă falsă care să nu se stingă, dacă ceri un miracol în schimb. Nu e durere de care să nu scape, dacă îl vrei doar ce e el. De ce te-ai teme să vezi Cristosul din el? În ce vezi, te vezi pe tine însuţi. Prin vindecarea lui, scapi de vinovăţie, căci felul în care îţi apare el e felul în care îţi apari ţie însuţi.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Noul Început

Last accessed pages

  1. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (35870)
  2. Prezentul simplu - Exercitii si teste incepatori (19146)
  3. Confusable words - Cuvinte confundabile (2962)
  4. Curs HTML gratuit Tutoriale HTML5 (32791)
  5. Verbe neregulate din limba Engleza (8527)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2512)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2357)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1961)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1610)