Obiectivul Specialităţii

Nu uita că motivaţia acestui curs e atingerea şi menţinerea stării de pace. Odată aflată în această stare, mintea e liniştită şi atinge condiţia în care îşi aduce aminte de Dumnezeu. Nu e nevoie să Îi spui ce să facă. El nu se poate să nu izbutească. Unde poate intra, El Se şi află. Şi e posibil oare să nu poată intra unde voieşte să fie? Pacea va fi a ta pentru că e Voia Sa. Chiar crezi că Voia ce fereşte de primejdii universul poate fi înfrânată de o umbră? Dumnezeu nu stă să Îi dea voie nişte iluzii să fie ce e.
Nici Fiul Său. Ei sunt. Şi ce iluzie, plutind agale parcă între Ei, are puterea să Le zădărnicească Voia?
Ca să înveţi cursul acesta, trebuie să fii dispus să îţi pui sub semnul întrebării toate valorile. Nu o poţi ţine ascunsă şi obscură pe niciuna, fără ca ea să îţi compromită învăţarea. Nu există convingeri neutre. Fiecare dintre ele are puterea să dicteze fiecare decizie pe care o iei. Căci o decizie e o concluzie bazată pe tot ce crezi. E rezultatul convingerilor tale şi rezultă din ele la fel de sigur ca suferinţa din vinovăţie şi libertatea din nepăcătoşenie. Pacea nu are substitut. Ce creează Dumnezeu nu are alternativă. Adevărul reiese din ce cunoaşte El. Iar deciziile tale decurg din ce crezi, cu aceeaşi certitudine cu care toată creaţia a răsărit în Mintea Lui ca urmare a ce cunoaşte El.

Iubirea e extindere. Să refuzi să dai cel mai mic dar înseamnă să nu cunoşti scopul iubirii. Iubirea oferă totul pentru totdeauna. Reţine-ţi o singură convingere, un singur prinos, şi iubirea dispare, pentru că ai cerut să o înlocuiască un substitut, iar acum războiul, substitutul păcii, trebuie să vină cu singura alternativă la iubire pe care o poţi alege. Faptul că o alegi i-a dat toată realitatea pe care pare să o aibă.
Convingerile nu se vor ataca făţiş una pe alta niciodată, pentru că rezultatele conflictuale sunt imposibile. Dar o convingere nerecunoscută e o decizie de-a purta un război secret, în care rezultatele conflictului se ţin necunoscute şi nu se aduc în faţa raţiunii niciodată, să vadă dacă sunt raţionale sau nu sunt. S-au obţinut multe rezultate fără sens, s-au luat şi s-au ţinut ascunse decizii fără înţeles, ce au devenit convingeri cărora li se dă acum puterea de-a dirija toate deciziile ulterioare. Nu subaprecia puterea pe care o au aceşti războinici ascunşi să îţi distrugă pacea. Căci este la discreţia lor cât timp decizi să o laşi acolo. Duşmanii secreţi ai păcii, cea mai mică decizie pe care o iei să alegi atacul în locul iubirii, nerecunoscuţi şi grabnici să te provoace la luptă şi la o violenţă mult mai inclusivă decât crezi, există prin opţiunea ta. Nu le nega prezenţa, nici groaznicele rezultate. Tot ce li se poate nega este realitatea, dar nu şi consecinţele.
Toate convingerile ascunse care se nutresc vreodată - şi care, deşi nerecunoscute, trebuie să fie apărate - sunt o dovadă a credinţei în specialitate. Aceasta ia multe forme, dar se ciocneşte întotdeauna cu realitatea creaţiei lui Dumnezeu şi cu grandoarea pe care i-a dat-o Fiului Său.
Ce altceva ar putea să justifice atacul? Căci cine ar putea să urască pe cineva al cărui Sine e al său şi Îl cunoaşte? Numai cei speciali ar putea avea duşmani, căci ei sunt diferiţi, şi nu acelaşi lucru. Iar diferenţa de orice fel impune ordine ale realităţii şi o nevoie ineluctabilă de-a judeca.
Ce a creat Dumnezeu nu poate fi atacat, căci nu există nimic în univers care să nu îşi semene. Dar ce e diferit impune judecată, iar aceasta trebuie să vină de la cineva "mai bun", cineva incapabil să fie aidoma lucrului pe care îl condamnă, fiind "superior" acestuia, nepăcătos comparativ cu el. În acest fel, specialitatea devine simultan un mijloc şi un scop. Căci ea nu numai că desparte, dar serveşte deopotrivă ca temei pe baza căruia atacul împotriva celor care par "inferiori" celui special e "just" şi "firesc". Cei speciali se simt slabi şi fragili datorită diferenţelor, căci ce îi face speciali este duşmanul lor. Dar ei îi protejează duşmănia şi îl numesc "prieten". În numele lui se luptă cu universul, căci nu au nimic mai scump pe lume.
Specialitatea e marea dictatoare a deciziilor greşite. Iată marea iluzie de sine - a ta şi a fratelui tău. Şi iată ce face trupul drag şi demn de-a fi păstrat. Specialitatea trebuie apărată. Iluziile o pot ataca şi o şi atacă. Căci ceea ce trebuie să devină fratele tău ca tu să îţi păstrezi specialitatea e o iluzie. Cel "mai prejos" decât tine trebuie atacat, ca specialitatea ta să poată trăi de pe urma înfrângerii sale. Căci specialitatea e triumf, iar victoria ei e înfrângerea şi ruşinea fratelui tău. Cum poate să trăiască, cu toate păcatele tale asupra lui? Şi cine trebuie să îi fie învingătorul, dacă nu tu?
Ai putea să îţi urăşti fratele dacă ai fi ca el? L-ai mai putea ataca dacă ţi-ai da seama că, împreună, călătoriţi spre acelaşi ţel? Nu l-ai ajuta să îl atingă în orice fel ai mai putea, dacă ai percepe că reuşita lui e reuşita ta? Tu eşti duşmanul lui în specialitate; prietenul lui, într-un scop împărtăşit.
Specialitatea nu poate să împărtăşească niciodată, căci depinde de ţeluri pe care numai tu le poţi atinge. Iar el trebuie să nu le atingă niciodată, căci altfel ţelul tău e compromis. Poate iubirea să aibă un înţeles acolo unde ţelul e triumful? Şi ce decizie poţi lua pentru asta, care să nu îţi facă ţie rău?
Fratele tău e prietenul tău pentru că Tatăl lui l-a creat ca tine. Nu există nicio diferenţă.
I-ai fost dat fratelui tău ca iubirea să îi poată fi acordată, nu blocată. Ce ţii şi nu dai o să pierzi.
Dumnezeu vi S-a dat ţie şi fratelui tău, şi reamintirea acestui lucru e singurul scop pe care îl împărtăşiţi acum. Şi este, aşadar, singurul scop pe care îl ai. Oare ţi-ai putea ataca fratele dacă ai alege să nu vezi între voi niciun fel de specialitate? Uită-te cu sinceritate la ce te face să îţi primeşti fratele cu o căldură numai parţială sau la ce te face să socoţi că ţi-ar fi mai bine separat. Nu e oare convingerea că relaţia voastră îţi limitează specialitatea? Şi nu e acesta "duşmanul" care vă face pe amândoi iluzii unul pentru altul?
Frica de Dumnezeu şi de fratele tău provine din fiece credinţă nerecunoscută în specialitate. Căci îi ceri fratelui tău să se plece în faţa ei în ciuda voii sale. Şi Dumnezeu Însuşi trebuie să îi dea cinstea cuvenită, ori te vei răzbuna. De aici provine fiece izbucnire de răutate, fiece acces de ură şi fiece dorinţă de-a vă separa. Căci, aici, scopul pe care îl împărtăşeşti cu fratele tău vă devine obscur la amândoi. Te opui acestui curs pentru că te învaţă că tu şi fratele tău sunteţi la fel. Nu aveţi scop care să nu fie acelaşi, nici pe care Tatăl vostru să nu îl împărtăşească cu voi. Căci relaţia voastră a fost purificată de obiective speciale. Vrei acum să zădărniceşti obiectivul sfinţeniei pe care i l-a dat Cerul? Ce perspectivă pot să aibă cei speciali, care nu se schimbă la fiece lovitură aparentă pe care şi-o aplică, la fiece afront pe care şi-l aduce, la fiece judecată închipuită pe care şi-o administrează?
Cei ce sunt speciali trebuie să apere iluziile de adevăr. Căci ce e specialitatea, dacă nu un mod de-a ataca Voia lui Dumnezeu? Nu îţi iubeşti fratele cât timp o aperi pe ea împotriva lui. Iată ce atacă el şi ocroteşti tu. Acesta e câmpul luptei pe care o duci împotriva lui. Aici el trebuie să îţi fie duşman, nu prieten. Nicicând nu va putea să fie pace între diferiţi. El e prietenul tău pentru că sunteţi acelaşi.

Comparaţia trebuie să fie un procedeu al eului, pentru că iubirea nu face comparaţii.
Specialitatea le face tot timpul. Stabilindu-se printr-o lipsă văzută în altcineva, ea se menţine căutând şi ţinând, clar, la vedere, toate lipsurile pe care le poate percepe. Iată ce caută şi, totodată, ce vede. Iar cel pe care îl miceşte astfel ţi-ar fi mereu mântuitor, dacă nu ai fi ales să faci din el, în schimb, o mică unitate de măsură a specialităţii tale. Prin contrast cu micimea pe care o vezi în el, te ţii mare şi tare, curat şi cinstit, pur şi nepătat, în comparaţie cu ce vezi. Şi nu înţelegi că te miceşti aşa tocmai pe tine.
Urmărirea specialităţii se întreprinde întotdeauna cu preţul păcii. Cine poate să îşi atace şi să îşi doboare mântuitorul, şi să îi recunoască totodată sprijinul puternic? Cine poate să îi scadă ceva din atotputernicie, şi să îi împărtăşească totodată puterea? Şi cine poate să facă uz de el ca etalon de micime, şi să scape de limite totodată? Ai o funcţie în cadrul mântuirii. Urmărirea ei îţi va aduce bucurie. Dar urmărirea specialităţii nu îţi poate aduce decât durere. Iată un obiectiv care zădărniceşte mântuirea şi contrazice astfel Voia lui Dumnezeu. Să preţuieşti specialitatea înseamnă să pui preţ pe o voie străină, căreia iluziile tale de sine îi sunt mai dragi decât adevărul.
Specialitatea e ideea de păcat transformată într-o realitate. Păcatul nici măcar nu poate fi închipuit fără această bază. Căci s-a născut din ea, dintr-un nimic: o floare rea, fără nicio rădăcină. Iată "mântuitorul" autoproclamat, "creatorul" care creează diferit de Tatăl şi care l-a făcut pe Fiul Lui după asemănarea lui, şi nu a Sa. Fiii lui "speciali" sunt mulţi, niciodată unul singur, surghiunit fiecare din el însuşi şi din Cel din Care fac cu toţii parte. Ei nu iubesc Unitatea care i-a creat una cu El. Şi-au ales specialitatea în locul Cerului şi al păcii, şi au învelit-o cu grijă în păcat, să o "ferească" de adevăr.
Nu eşti special. Dacă crezi că eşti, şi vrei să îţi aperi specialitatea de adevărul identităţii tale reale, cum poţi să ştii adevărul? Ce răspuns dat de Spiritul Sfânt poate să ajungă la tine, când specialitatea ta e cea pe care o asculţi şi, tot ea, cea care întreabă şi răspunde? Tot ce asculţi este măruntul ei răspuns, fără sunet în melodia care se revarsă de-a pururi de la Dumnezeu la tine, spre lauda iubitoare a ce eşti. Iar acest cântec vast de cinstire şi iubire faţă de ce eşti pare să treacă surd şi neascultat pe lângă "măreţia" ei. Îţi încordezi urechile să îi auzi vocea fără sunet, şi totuşi, pentru tine, Chemarea lui Dumnezeu Însuşi este fără sunet.
Îţi poţi apăra specialitatea, dar nu vei auzi niciodată, alături de ea, Vocea pentru Dumnezeu. Ele vorbesc limbi diferite şi ajung la urechi diferite. Pentru fiecare fiinţă specială în parte, adevărul e un mesaj diferit, cu înţeles diferit. Dar cum poate adevărul să fie diferit pentru fiecare?
Mesajele speciale pe care le aud fiinţele speciale le conving că sunt diferite şi separate: fiecare cu păcatele ei speciale şi "ferită" de iubire, care nu îi vede deloc specialitatea. Viziunea lui Cristos este "duşmanul" lor, căci nu vede ce vor să vadă ele, şi le-ar arăta că specialitatea pe care cred că o văd ele e o iluzie.
Ce ar vedea în schimb? Strălucirea radioasă a Fiului lui Dumnezeu, atât de asemănător Tatălui său, încât amintirea Lui le vine numaidecât în minte. Şi, odată cu această amintire, Fiul îşi rememorează propriile creaţii, la fel de asemănătoare lui ca el Tatălui său. Şi toată lumea făcută de el, toată specialitatea lui şi toate păcatele pe care şi le-a imputat în apărarea ei o să dispară când mintea lui va accepta adevărul în ce îl priveşte, în clipa în care acesta va reveni să le ia locul. Iată tot ce te "costă" adevărul: nu vei mai vedea ce nu a fost nicicând, nici nu vei auzi ce nu scoate niciun sunet. Să fie oare un sacrificiu să renunţi la nimic şi să primeşti de-a pururi Iubirea lui Dumnezeu?
Tu, care ţi-ai înlănţuit mântuitorul de specialitatea ta şi i-ai cedat ei locul lui, ţine minte următorul lucru: el nu şi-a pierdut puterea de-a-ţi ierta toate păcatele pe care crezi că le-ai pus între el şi funcţia mântuirii, ce i s-a dat pentru tine. Şi nu îi vei schimba funcţia, după cum nu poţi schimba nici adevărul din el şi din tine. Fii sigur însă că adevărul e exact acelaşi în amândoi. El nu emite mesaje diferite şi are un singur înţeles. Şi e un înţeles pe care tu şi fratele tău îl puteţi înţelege, unul care vă aduce eliberare la amândoi. Iată-ţi fratele, cu cheia Cerului în mâna pe care ţi-o întinde. Nu lăsa visul specialităţii să rămână între voi. Ce e una e unit într-adevăr.
Gândeşte-te ce frumuseţe vei vedea în tine când îl vei vedea prieten. El e duşmanul specialităţii, dar doar prieten faţă de tot ce e real în tine. Niciunul dintre atacurile pe care ai crezut că le-ai întreprins la adresa lui nu i-a luat darul pe care Dumnezeu vrea să ţi-l dea el. Nevoia lui de a-l da este la fel de mare ca nevoia ta de a-l avea. Lasă-l să îţi ierte toată specialitatea, şi să te facă întreg la minte şi una cu el. Îţi aşteaptă iertarea doar ca să ţi-o poată înapoia. Nu Dumnezeu e Cel Ce Şi-a condamnat Fiul, ci tu, ca să îi salvezi specialitatea şi să îi omori Sinele.
Ai străbătut o mare parte din drumul adevărului şi ai ajuns departe, prea departe să şovăi acum. Încă un pas, şi toate urmele fricii de Dumnezeu se vor mistui în iubire. Specialitatea fratelui tău şi a ta sunt ostile una faţă de alta, şi s-au legat în ură să se ucidă şi să nege că sunt acelaşi lucru.
Dar nu iluziile au ajuns la acest obstacol final, care pare să Îl facă pe Dumnezeu şi Cerul Său atât de departe, încât nu se poate ajunge la Ei. Aici, în locul acesta sfânt, adevărul aşteaptă să vă primească pe tine şi pe fratele tău cu o binecuvântare tăcută, şi cu o pace atât de reală şi de cuprinzătoare, încât nu rămâne nimic pe dinafară. Lasă-ţi toate iluziile de sine în afara acestui loc, la care vii cu speranţă şi onestitate.
Iată-l pe cel ce te mântuieşte de specialitate. Are nevoie să îl accepţi ca parte a ta, aşa cum ai şi tu nevoie să te accepte el ca parte a lui. Semănaţi cu Dumnezeu cum Îşi seamănă şi El Lui Însuşi. El nu e special, căci nu ţine pentru El nicio părticică din ce e El, fără să i-o dea Fiului Său. Şi tocmai de asta te temi, căci - dacă El nu e special - a voit, atunci, ca Fiul Lui să fie ca El şi fratele tău este ca tine. Nu special, ci în posesia tuturor lucrurilor, inclusiv a ta. Dă-i fratelui tău doar ce are, amintindu-ţi că Dumnezeu vi S-a dat El Însuşi la amândoi cu aceeaşi iubire, ca să puteţi împărtăşi universul cu Cel Ce a ales ca iubirea să nu poată fi împărţită, nici despărţită de ce este şi trebuie să fie de-a pururi.
Eşti al fratelui tău; lui nu i s-a negat o parte din iubire. Se poate oare ca tu să fi pierdut din cauză că el este întreg? Ce i s-a dat lui te întregeşte şi pe tine, după cum îl întregeşte şi pe el.
Iubirea lui Dumnezeu i te-a dat lui şi pe el ţie, pentru că El S-a dat pe El. Ce e totuna cu Dumnezeu e una cu El. Şi numai specialitatea ar putea face adevărul unităţii dintre Dumnezeu şi tine să pară altceva decât Cerul, cu speranţa păcii la vedere, în sfârşit.
Specialitatea e pecetea trădării pe darul de iubire. Tot ce e pus în slujba scopului ei trebuie să aibă funcţia de a ucide. Toate darurile ce poartă pecetea ei nu pot să ofere decât trădare celui ce le dă şi celui care le primeşte. Toate privirile din ochi înceţoşaţi de ea nu pot să dea decât de chipul morţii. Toţi cei ce cred în potenţa ei nu pot să caute decât trocuri şi compromisuri care ar stabili păcatul ca substitut al iubirii şi l-ar sluji cu credinţă. Şi toate relaţiile care ţin la scopul ei nu fac decât să se agaţe de omor ca de o armă de siguranţă, marele apărător al tuturor iluziilor de "ameninţarea" iubirii.
Speranţa specialităţii face să pară cu putinţă că Dumnezeu a făcut trupul să fie închisoarea care Îl ţine separat de Fiul Său. Căci ea pretinde un loc special în care Dumnezeu nu poate să intre şi o ascunzătoare în care nu este bine-venit decât minusculul tău sine. Nimic nu e sacru aici decât pentru tine, şi numai pentru tine, despărţit şi separat de toţi fraţii tăi; ferit de toate insinuările sănătăţii mintale în iluzii; la adăpost de Dumnezeu şi la adăpost pentru un etern conflict. Aici sunt porţile iadului pe care le-ai închis în urma ta, să îţi cârmuieşti în solitudine şi nebunie împărăţia specială, separat de Dumnezeu, departe de adevăr şi de mântuire.
Cheia pe care ai aruncat-o, Dumnezeu i-a dat-o fratelui tău, ale cărui mâini sfinte ţi-o vor oferi când vei fi pregătit să accepţi planul Lui de mântuire a ta în loc de-al tău. Oare cum ai putea atinge această stare de pregătire altfel decât văzându-ţi toată nefericirea şi conştientizând că planul tău nu a reuşit, şi că nu va reuşi niciodată să îţi aducă niciun fel de pace şi de bucurie? Tocmai prin această deznădejde voiajezi acum, dar nu e decât o iluzie a deznădejdii. Moartea specialităţii nu e moartea ta, ci trezirea ta la viaţă veşnică. Nu faci decât să ieşi dintr-o iluzie de sine la acceptarea ta de sine aşa cum te-a creat Dumnezeu.

Iertarea este sfârşitul specialităţii. Numai iluziile pot fi iertate, şi apoi dispar. Iertarea este eliberarea de toate iluziile şi, din acest motiv, e imposibil să ierţi doar parţial. Niciunul dintre cei ce se mai agaţă de o iluzie nu se poate vedea lipsit de păcat, căci reţine o greşeală care îl mai încântă.
Considerând-o ceva "de neiertat", o face păcat. Cum poate atunci să dea iertare pe deplin, când nu vrea să o primească el însuşi? Căci e sigur că ar primi-o pe deplin în clipa în care ar da-o aşa. Şi, în felul acesta, vinovăţia lui secretă ar dispărea, iertată de el însuşi.
Indiferent la ce formă de specialitate ţii, tu ai făcut păcatul. Neatinsă stă, apărată în forţă - cu toată puterea ta firavă - împotriva Voii lui Dumnezeu. Şi se ridică astfel împotriva ta: duşmana ta, nu a lui Dumnezeu. Aşa pare să te dezbine de Dumnezeu şi să te separe de El ca apărătorul ei. Tu vrei să protejezi ceea ce Dumnezeu nu a creat. Şi totuşi, acest idol ce pare să îţi dea putere ţi-a şi luat-o înapoi. Căci i-ai dat dreptul dobândit prin naştere de fratele tău, lăsându-ţi fratele singur şi neiertat, şi pe tine în păcat, alături de el, nefericiţi amândoi, înaintea idolului care nu vă poate mântui.
Nu tu eşti atât de vulnerabil şi de expus la atac, încât e de ajuns o vorbă, o mică şoaptă care nu îţi place, o împrejurare care nu îţi convine sau o întâmplare pe care nu ai prevăzut-o să îţi întoarcă pe dos lumea şi să ţi-o azvârle în haos. Adevărul nu este fragil, iluziile îl lasă total nemişcat şi netulburat. Dar specialitatea nu e adevărul din tine. Ea poate să îşi piardă echilibrul din orice. Ce nu se sprijină pe nimic nu poate fi stabil niciodată. Oricât de mare şi de înfoiat pare să fie, tot trebuie să se clatine, să se sucească şi învârtească la fiecare adiere.
Fără temelie, nimic nu are trăinicie. Să Îşi fi lăsat Dumnezeu Fiul într-o asemenea stare, în care siguranţa nu are înţeles? Nu, Fiul Lui e în siguranţă, sprijinindu-se pe El. Specialitatea ta e cea pe care o atacă tot ce mişcă şi respiră, se strecoară, se târăşte sau, pur şi simplu, vieţuieşte. Nimic nu e la adăpost de atacul ei, şi ea nu e la adăpost de nimica. Va fi neiertătoare în veci, căci asta este: un jurământ secret că ceea ce îţi doreşte Dumnezeu nu va fi să fie niciodată şi că te vei împotrivi de-a pururi Voii Sale. Iar cele două nu e posibil să fie acelaşi lucru cât stă specialitatea între ele, ca o sabie aprinsă a morţii, şi le face să se duşmănească.
Dumnezeu îţi cere iertare. Nu vrea să se ridice separarea, ca o voie străină, între ce îţi voieşte El şi ce voieşti tu. Ele sunt una şi aceeaşi, căci specialitatea nu e voia niciuneia dintre Ele. Cum ar putea Ele să voiască moartea iubirii înseşi? Şi totuşi, nu au puterea să atace iluzii. Ele nu sunt trupuri: ca o singură Minte, Ele aşteaptă ca toate iluziile să fie aduse la Ele şi abandonate. Mântuirea nu sfidează nici măcar moartea. Iar Dumnezeu Însuşi, Care ştie că moartea nu e voia ta, trebuie să spună: "Fie voia ta", din moment ce tu crezi că este.
Iartă-L pe marele Creator al universului, Sursa vieţii, iubirii şi sfinţeniei, Tatăl perfect al unui Fiu perfect, pentru iluziile specialităţii tale pe care ţi le faci. Iată iadul pe care l-ai ales să îţi servească drept casă. Nu El ţi-a ales-o. Nu Îl ruga să intre în ea. Iubirii şi mântuirii li s-a blocat accesul.
Dar, dacă vrei să îţi eliberezi fratele din adâncurile iadului, Îl vei ierta pe Cel a Cărui Voie e să te odihneşti de-a pururi în braţele păcii, în deplină siguranţă, fără să îţi strice odihna înverşunarea şi răutatea vreunui singur gând al specialităţii. Iartă-I Celui Sfânt specialitatea pe care nu ţi-a putut-o da şi pe care ţi-ai făcut-o singur.
Specialii dorm cu toţii, înconjuraţi de o lume a frumuseţii pe care nu o văd. Libertatea, pacea şi bucuria stau acolo, lângă catafalcul în care dorm, şi îi strigă să iasă şi să se trezească din visul lor de moarte. Ei însă nu aud nimic. Sunt pierduţi în visele specialităţii. Urăsc chemarea care i-ar trezi şi Îl blestemă pe Dumnezeu că nu le-a făcut din vis o realitate. Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori, dar nu de mâna Celui Ce nu a făcut moartea, ci doar în vis. Deschide-ţi puţin ochii; priveşte mântuitorul pe care ţi l-a dat Dumnezeu ca să îl poţi vedea şi dă-i înapoi dreptul câştigat prin naştere. Este al tău.
Robii specialităţii vor fi însă liberi. Aceasta e Voia lui Dumnezeu şi a Fiului Său. S-ar condamna oare Dumnezeu la iad şi la osândă veşnică? Vrei oare să i se facă asta mântuitorului tău?
Dumnezeu te cheamă prin el să te alături Voii Sale de-a vă mântui de iad pe amândoi. Priveşte semnul cuielor pe mâinile ce ţi le întinde, cerându-ţi să îl ierţi. Dumnezeu te roagă să te înduri de Fiul Lui şi de El Însuşi. Nu Îi refuza. Ei nu îţi cer decât să se facă voia ta. Îţi caută iubirea ca să te poţi iubi. Nu îţi iubi specialitatea în loc să Îi iubeşti pe Ei. Semnul cuielor e şi pe mâinile tale. Iartă-ţi Tatăl că nu a fost Voia Lui să fii răstignit.

Specialitatea e o lipsă de încredere în toţi, cu excepţia ta. Credinţa ţi-e investită numai în tine. Restul devine duşmanul tău: temut şi atacat, mortal şi periculos, mult urât şi vrednic doar de distrugere. Orice blândeţe îţi oferă ea nu e decât o amăgire, dar ura ei este reală. În pericol să fie distrusă, ea trebuie să ucidă şi eşti mânat să o ucizi tu mai întâi. Iată atracţia vinovăţiei. Aici se întronează moartea mântuitor; răstignirea e acum izbăvire, iar mântuirea nu poate să însemne decât distrugerea lumii, cu excepţia ta.
Care ar putea fi scopul trupului, dacă nu specialitatea? Şi tocmai ea îl face fragil şi neputincios când e vorba să se apere. A fost conceput să te facă fragil şi neputincios pe tine. Obiectivul separării este blestemul de care suferă. Dar trupurile nu au obiectiv. Scopul îi aparţine minţii. Iar minţile se pot schimba după cum doresc. Nu pot schimba ce sunt şi nu îşi pot schimba toate însuşirile. Dar scopul pe care îl au poate fi schimbat, iar stările trupeşti trebuie să se schimbe în consecinţă. De la sine, trupul nu poate face nimic. Vezi în el un mijloc de-a răni, şi e rănit. Vezi în el un mijloc de a vindeca, şi este vindecat.
Nu te poţi răni decât pe tine însuţi. Am repetat-o deseori, dar e un lucru încă greu de priceput. Minţilor absorbite de specialitate le e cu neputinţă să priceapă. Dar, celor ce doresc să vindece, şi nu să atace, le este cât se poate de evident. Scopul atacului este în minte şi efectele lui se resimt doar acolo unde este. Iar mintea nu e limitată şi, de aceea, un scop dăunător trebuie să rănească mintea în ansamblu. Pentru specialitate, nimic nu poate fi mai lipsit de sens. Iar, pentru miracole, nimic nu poate avea mai mult sens. Căci miracolele nu sunt decât o schimbare a scopului de la a răni la a vindeca. E adevărat că această reorientare a scopului "pune în pericol" specialitatea, dar numai în sensul că toate iluziile sunt "ameninţate" de adevăr. În faţa lui, ele nu vor sta în picioare. Dar ce consolare ai putut găsi în ele vreodată, de vrei să Îi refuzi Tatălui tău darul ce ţi-l cere, dându-li-l în schimb acestora? Dacă I-l dai Lui, universul e al tău. Dacă li-l oferi lor, niciun dar nu îţi poate fi înapoiat.
Ce i-ai dat specialităţii te-a falimentat, lăsându-ţi tezaurul gol şi pustiu, cu uşa deschisă, poftind tot ce îţi tulbură pacea să intre şi să distrugă.
Am spus mai înainte să nu te gândeşti la mijloacele prin care se obţine mântuirea, nici la felul în care se atinge. Gândeşte-te însă - chiar foarte bine - dacă vrei cu adevărat să îţi vezi fratele lipsit de păcat. Pentru specialitate, răspunsul trebuie să fie "nu". Un frate nepăcătos e duşmanul ei, în timp ce păcatul, dacă ar fi posibil, i-ar fi prieten. Păcatul fratelui tău s-ar justifica atunci şi şi-ar acorda înţelesul pe care i-l neagă adevărul. Tot ce e real declară nepăcătoşenia fratelui tău. Tot ce e fals declară realitatea păcatelor lui. Dacă e păcătos, atunci realitatea ta nu e reală, ci doar un vis al specialităţii - ce durează o clipă, apoi e pulbere şi praf.
Nu apăra visul acesta fără sens, în care Dumnezeu e văduvit de ce iubeşte, iar tu rămâi nemântuit. Un singur lucru este cert în această lume schimbătoare, în realitate fără niciun înţeles: când pacea nu te însoţeşte întru totul şi suferi din pricina vreunei dureri de orice fel, ai văzut în propriu-ţi frate vreun păcat şi te-ai bucurat de ce ai crezut că vezi. Datorită păcatului acesta, propria-ţi specialitate a părut în siguranţă. Şi aşa, ai cruţat ce ţi-ai numit tu mântuitor şi l-ai răstignit pe cel ce ţi l- a dat Dumnezeu în schimb. Aşa că eşti legat cu el, căci una sunteţi, iar specialitatea e atât "duşmanul" lui, cât şi al tău.

Cristosul din tine stă foarte liniştit. El vede ce iubeşte şi ştie a fi El. Şi, de aceea, Se bucură de ce vede, căci ştie că e una cu El şi cu Tatăl Său. Specialitatea se bucură şi ea de ce vede, deşi ce vede ea nu e adevărat. Dar ceea ce cauţi e o sursă de bucurie în concepţia ta. Ce îţi doreşti e adevărat în ochii tăi. Şi nu e cu putinţă să îţi doreşti ceva şi să nu ai credinţa că e o realitate. Dorinţa realizează cu aceeaşi certitudine cu care voinţa creează. Puterea unei dorinţe susţine iluziile cu aceeaşi forţă cu care iubirea se extinde pe ea însăşi. Atâta doar că una induce în eroare, pe când cealaltă vindecă.
Nu există vis al specialităţii - oricât de ascunsă sau de disimulată i-ar fi forma, oricât de frumoasă ar părea să fie, oricât de delicat ar oferi speranţa păcii şi fuga de durere - în care să nu îţi înduri propria condamnare. În vise, efectul şi cauza sunt inversate pentru că, în ele, făuritorul visului crede că i se întâmplă ce a făurit. El nu îşi dă seama că a luat un fir de aici, o bucăţică de dincolo şi a ţesut un tablou din nimic. Căci părţile nu se potrivesc una lângă alta, iar întregul nu îşi aduce niciun aport la aceste părţi, ca să le dea un înţeles.
De unde ar putea să îţi vină pacea, de nu îţi vine din iertare? Cristosul din tine Se uită doar la adevăr şi nu vede nicio condamnare care ar putea avea nevoie de iertare. El e în pace pentru că nu vede păcat. Identifică-te cu El, şi ce nu vei avea din tot ce are El? El ţi-e ochii, urechile, mâinile şi picioarele. Cât de duios e tot ce vede şi tot ce aude El! Cât de frumoasă este mâna Lui ce o ţine pe-a fratelui Său, şi cu câtă iubire merge alături de el, arătându-i ce se poate vedea şi auzi, şi unde nu va vedea nimic şi nu e de auzit niciun sunet.
Lasă-l însă îndrumat de specialitatea ta, şi-o vei urma şi tu. Şi-o veţi lua amândoi pe un drum primejdios, prin pădurea întunecată a orbilor, neluminată decât de micile sclipiri labile pe care licuricii păcatului le aprind o clipă şi le sting apoi, hotărât fiecare să îl ducă pe celălalt la o prăpastie fără nume şi să îl azvârle în hăul ei. Căci ce poate să desfete specialitatea, dacă nu omorul? Ce caută, dacă nu chipul morţii? Şi la ce duce, dacă nu la distrugere? Dar să nu crezi că s-a uitat la fratele tău mai întâi, nici că l-a urât pe el înainte de-a te urî pe tine. Păcatul pe care îl văd ochii ei în el şi la care le place să se uite l-a văzut în tine şi îl mai priveşte încă cu bucurie. Să fie oare un prilej de bucurie să vezi descompunerea şi nebunia, şi să crezi că lucrul acesta în curs de năruire, cu carnea deja slăbită de pe os şi cu orbite oarbe în loc de ochi, este ca tine?
Bucură-te că nu ai ochi cu care să vezi, nici urechi să auzi, nici mâini să ţii, nici picioare de îndrumat. Fii bucuros că numai Cristos ţi le poate împrumuta pe ale Lui, cât timp ai nevoie de ele.
Sunt şi ele nişte iluzii, la fel de mult ca ale tale. Şi totuşi, fiind puse în slujba altui scop, li se dă puterea pe care o are scopul lor. Şi atunci ce văd, aud, ţin şi conduc ele primeşte lumină, să poţi conduce cum ai fost condus.
Cristosul din tine stă foarte liniştit. Ştie unde le duci şi te conduce acolo cu blândeţe şi binecuvântare tot drumul. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu înlocuieşte toată frica pe care ai crezut că ai văzut-o în tine. Sfinţenia Lui ţi-L arată pe El în cel pe care îl ţii de mână şi îl conduci la El. Şi ce vezi este ca tine. Căci, în afară de Cristos, ce mai e de văzut, de auzit, de iubit şi de urmat acasă? El S-a uitat la tine mai întâi, dar a recunoscut că nu eşti întreg. Aşa că ţi-a căutat întregirea în fiecare făptură pe care o vede şi o iubeşte El. Şi o mai caută încă, ca să îţi poată oferi fiecare Iubirea lui Dumnezeu.
El este însă liniştit, căci ştie că iubirea e acum în tine, ţinută bine în tine de aceeaşi mână ce ţine într-a ta mâna fratelui tău. Mâna lui Cristos îi ţine în El pe toţi fraţii Lui. El dă viziune ochilor lor nevăzători şi le cântă despre Cer, ca urechile lor să nu mai audă sunetul luptei şi al morţii. El Se întinde prin ei, Întinzându-Şi mâna, ca fiecare să binecuvânteze toate făpturile şi să le vadă sfinţenia. Şi Se bucură că aceste viziuni sunt ale tale, să le vezi cu El şi să Îi împărtăşeşti bucuria. El îţi oferă lipsa Lui totală de specialitate, ca să poţi scăpa toate făpturile de la moarte, primind de la fiecare darul vieţii pe care iertarea ta I-l oferă Sinelui tău. Chipul lui Cristos e tot ce este de văzut. Cântecul lui Cristos e tot ce e de auzit. Mâna lui Cristos e tot ce e de ţinut. Nu există călătorie decât la pas cu El.
Tu, care vrei să te mulţumeşti cu specialitatea şi să cauţi mântuire într-un război cu iubirea, ia aminte: sfântul Domn al Cerului S-a coborât la tine să îţi ofere propria-ţi întregire. Ce e al Său e al tău pentru că, în întregimea ta, stă a Sa. Cel Ce nu a voit să fie fără Fiul Său nu ar putea voi să nu ai fraţi. Şi ţi-ar da oare un frate de nu ar fi perfect ca tine şi chiar la fel de sfânt ca El pe cât trebuie să fii şi tu?
Înainte de-a putea să fie conflict, trebuie să fie îndoială. Şi fiecare îndoială trebuie să fie în privinţa ta. Cristos nu are nicio îndoială, iar din certitudine Îi provine liniştea. El Îşi va da certitudinea pe toate îndoielile tale, dacă eşti de acord că El e Una cu tine şi că această Unitate e nesfârşită, veşnică şi la îndemâna ta, pentru că mâinile tale sunt ale Lui. El e în tine, dar merge alăturea de tine şi înaintea ta, deschizând drumul pe care trebuie să îl străbată pentru a Se găsi întreg. Liniştea Lui devine certitudinea ta. Şi unde e îndoiala când a sosit certitudinea?

În faţa sfinţeniei fratelui tău lumea stă liniştită, iar pacea coboară asupra ei cu o blândeţe şi o binecuvântare atât de depline, încât nu mai rămâne nicio urmă de conflict să te bântuie în întunecimea nopţii. El e mântuitorul tău de visele fricii. El e vindecarea sentimentului tău de sacrificiu şi a fricii că vântul va spulbera ce ai şi îţi va face totul praf. În el ai asigurarea că Dumnezeu este aicea şi cu tine, acum. Cât timp el e ce e, poţi să fii sigur că Dumnezeu poate fi cunoscut şi că Îl vei cunoaşte.
Căci nu Şi-ar putea părăsi niciodată Propria creaţie. Iar indiciul că e aşa stă în fratele tău şi ţi se oferă ca toate îndoielile tale de sine să dispară înaintea sfinţeniei lui. Vezi în el creaţia lui Dumnezeu. Căci, în el, Tatăl lui aşteaptă să recunoşti că te-a creat ca parte a Lui.
Fără tine, ar exista o lipsă în Dumnezeu, un Cer incomplet, un Fiu fără Tată. Nu ar putea exista nici univers, nici realitate. Căci ce voieşte Dumnezeu e întreg şi parte a Lui căci Voia Lui Una este.
Nimic nu e viu de nu e parte a Lui, şi nimic nu e de nu e viu în El. Sfinţenia fratelui tău îţi arată că Dumnezeu e una cu el şi cu tine; că ce are el e al tău pentru că nu eşti separat de el, nici de Tatăl lui.
Nu poţi să pierzi nimic din tot universul. Nu poţi să nu ai nimic din ce a creat Dumnezeu, căci ţi-a pus frumos totul dinainte, al tău pentru totdeauna. Şi nu poate să îţi lipsească din minte niciun Gând din Mintea Lui. E Voia Lui să împărtăşeşti Iubirea pe care o are faţă de tine şi să te vezi cu tot atâta dragoste cu care te-a conceput înainte de începutul lumii şi cu care continuă să te cunoască.
Dumnezeu nu Se răzgândeşte în privinţa Fiului Său cu fiecare împrejurare trecătoare ce nu are înţeles în veşnicia în care sălăşluieşte El, şi tu cu El. Fratele tău este cum l-a creat El. Şi tocmai lucrul acesta te mântuieşte de o lume pe care nu a creat-o El.
Nu uita că vindecarea Fiului lui Dumnezeu e unicul folos al lumii. Acesta e singurul scop pe care îl vede Spiritul Sfânt în ea şi, prin urmare, singurul pe care îl are. Până nu consideri vindecarea Fiului tot ce doreşti să se înfăptuiască prin intermediul lumii, al timpului şi al tuturor aparenţelor, nu Îl vei cunoaşte nici pe Tatăl şi nu te vei cunoaşte nici pe tine. Căci vei folosi lumea în scopuri care nu sunt scopul ei, şi nu vei scăpa de legile ei, legile violenţei şi ale morţii. Ţi-e dat însă să fii în afara legilor ei în toate privinţele, în toate modurile şi împrejurările, în toate ispitele de-a percepe ce nu există şi de-a crede că Fiul lui Dumnezeu poate să chinuie pentru că se vede cum nu este.
Priveşte-ţi fratele şi vezi în el întreaga inversare a legilor ce par să domnească asupra acestei lumi. În libertatea lui vezi-o pe a ta, căci asta şi este. Nu îi lăsa specialitatea să facă obscur adevărul din el, căci nu vei scăpa de niciuna dintre legile morţii de care îl legi pe el. Şi fiece păcat pe care îl vezi în el vă ţine în iad pe amândoi. Dar deplina lui nepăcătoşenie vă dezleagă pe amândoi, căci sfinţenia e total imparţială, pronunţând o singură judecată pentru tot ce vede. Iar aceasta se pronunţă, nu de la sine, ci prin Vocea ce vorbeşte pentru Dumnezeu în tot ce vieţuieşte şi Îi împărtăşeşte Fiinţa.
Nepăcătoşenia Lui e ceea ce pot să vadă ochii văzători. Frumuseţea Lui e ce văd ei în toate. Şi pe El îl caută pretutindeni, şi nu găsesc nici chip, nici loc, nici timp în care să nu fie. În sfinţenia fratelui tău, rama perfectă pentru mântuirea ta şi a lumii, e montată amintirea strălucită a Celuia în Care îţi vieţuieşte fratele, şi tu alăturea de el. Nu îţi lăsa ochii să fie orbiţi de vălul specialităţii ce ascunde chipul lui Cristos de el, şi de tine totodată. Şi nu lăsa frica de Dumnezeu să te mai lipsească de viziunea pe care ai fost menit să o vezi. Trupul fratelui tău nu ţi-L arată pe Cristos. El Se vesteşte în sfinţenia fratelui tău.
Alege, aşadar, ce vrei să vezi în el ̶ trupul ori sfinţenia şi ce alegi va fi ce vei vedea. Dar vei alege în situaţii fără şir şi de-a lungul unui interval de timp ce pare nesfârşit, până vei decide în favoarea adevărului. Căci veşnicia nu se redobândeşte prin încă o negare a Cristosului din el. Şi, unde ţi-e mântuirea, dacă el nu e decât un trup? Unde ţi-e pacea, dacă nu în sfinţenia lui? Şi, unde e Dumnezeu Însuşi, dacă nu în acea parte a Lui pe care a pus-o pentru totdeauna în sfinţenia fratelui tău, să vezi adevărul despre tine, expus în sfârşit într-un mod pe care l-ai recunoscut şi înţeles?
Sfinţenia fratelui tău ţi-e taină şi binecuvântare. Greşelile lui nu îl pot lipsi de binecuvântarea lui Dumnezeu, şi nici pe tine, care îl vezi cu adevărat. Erorile lui pot provoca întârziere, de care ţi-e dat să îl eliberezi, ca să încheiaţi amândoi o călătorie care nu a început nicicând şi nu necesită încheiere. Ce nu a fost nicicând nu face parte din tine. Vei crede însă că face, până nu îţi dai seama că nu face parte din cel ce stă alăturea de tine. El e oglinda ta, în care vezi judecata pe care ai emis-o la adresa voastră. Cristosul din tine vede sfinţenia lui. Specialitatea ta vede trupul lui, şi pe el nu îl vede.
Vezi-l drept ceea ce şi este, ca izbăvirea ta să nu fie departe. Tot ce îţi poate oferi cealaltă opţiune nu e decât o rătăcire fără sens, fără scop şi fără niciun fel de rezultat. Zădărnicia funcţiei neîndeplinite te va bântui cât timp îţi rămâne fratele adormit, până nu săvârşeşti ce ţi s-a dat să faci şi nu îl trezeşti din trecut. Cel ce s-a condamnat singur, şi te-a condamnat şi pe tine, ţi-e dat să îl scapi de condamnare, alăturea de tine. Şi veţi vedea amândoi slava lui Dumnezeu în Fiul Său, pe care l- aţi confundat cu carnea şi l-aţi legat de legi ce nu au nicio putere asupra lui.
Nu vrei să îţi dai seama cu bucurie că legile acestea nu sunt pentru tine? Nu îl vedea, atuncea, prizonierul lor. Ce guvernează o parte a lui Dumnezeu nu poate să nu fie valabil şi pentru restul. Tu te supui legilor care vezi că domnesc asupra lui. Gândeşte-te, atunci, cât de mare trebuie să fie Iubirea lui Dumnezeu faţă de tine, din moment ce ţi-a dat o parte a Lui să o scapi de durere şi să îţi aducă fericire. Să nu te îndoieşti niciodată că specialitatea ta nu va dispărea înaintea Voii lui Dumnezeu, Care iubeşte fiecare parte a Lui cu aceeaşi dragoste şi grijă. Cristosul din tine îţi poate vedea fratele într-un mod adevărat. Vrei să decizi în defavoarea sfinţeniei pe care o vede El?
Specialitatea e funcţia ce ţi-ai dat-o tu. Te reprezintă pe tine singur-singurel, ca făptură creată şi întreţinută de tine însuţi, neavând nevoie de nimic şi nelegată de nimic din afara trupului. În ochii ei, eşti un univers separat, cu toată puterea de-a se păstra întreg în sinea lui, cu toate intrările zăvorâte nimic să nu pătrundă şi toate obloanele închise nici strop de lumină să nu intre. Veşnic atacat şi veşnic furios, mereu îndreptăţit să te înfurii, ai urmărit acest obiectiv cu o vigilenţă ce nu ai crezut că o să cedeze niciodată şi un efort ce nu ai crezut că o să înceteze niciodată. Şi toată această hotărâre îndârjită a urmărit un singur lucru: să faci din specialitate un adevăr.
Tot ce ţi se cere acum este să urmăreşti un alt obiectiv, cu mult mai puţină vigilenţă, un pic de timp şi un pic de efort; un obiectiv susţinut de puterea lui Dumnezeu şi înzestrat cu promisiunea reuşitei. Dar, dintre cele două, acesta ţi se pare a fi mai dificil. "Sacrificiul" sinelui îl înţelegi şi nu consideri că te costă prea mult. Dar un strop de disponibilitate, un semn de încuviinţare în direcţia lui Dumnezeu, un salut adresat Cristosului din tine ţi se par o povară obositoare şi anostă, prea greu de dus. Dar, ca să te consacri adevărului, aşa cum l-a stabilit Dumnezeu, nu ţi se cere niciun sacrificiu, nu ţi se solicită nicio sforţare, şi toată puterea Cerului şi forţa adevărului însuşi ţi se dau să îţi furnizeze mijloacele şi să îţi garanteze atingerea obiectivului.
Tu, care crezi că e mai uşor să vezi trupul fratelui tău decât sfinţenia lui, fii atent să înţelegi ce anume a emis această judecată. Aici se aude clar vocea specialităţii, judecând în defavoarea lui Cristos şi trasându-ţi ce scop poţi să atingi şi ce nu poţi să faci. Nu uita că această judecată trebuie să se aplice la ce faci având-o ca aliat pe ea. Căci ce faci prin Cristos nu ştie. Pentru El, această judecată nu are niciun sens, căci e posibil numai ce voieşte Tatăl Lui şi nu vede alternativă. Din lipsa Lui de conflict reiese pacea ta. Şi din scopul Lui reies mijloacele pentru odihnă şi reuşită lipsită de efort.

Cu câtă îndârjire apără cei legaţi de lumea aceasta specialitatea pe care o vor pe post de adevăr! Pentru fiecare în parte, dorinţa proprie e lege şi i se supune. Nu îi refuză specialităţii proprii nimic din ce îi cere ea. Nu îi neagă lucrului iubit nimic din ce îi este necesar. Şi nu aude altă Voce cât îi vorbeşte ea. Niciun efort nu e prea mare, niciun cost prea ridicat, niciun preţ prea scump să îi scape specialitatea de cel mai mic şi mai mărunt atac, de îndoiala şuşotită, de sugestia ameninţării, de orice în afara celei mai profunde reverenţe. Acesta este fiul tău, iubit de tine aşa cum eşti şi tu de Tatăl tău. Ea stă însă în locul creaţiilor tale, care sunt fiul tău, ca să împărtăşeşti Paternitatea Tatălui, în loc să I-o răpeşti. Ce e acest fiu pe care l-ai făcut să îţi ţină loc de putere? Ce e această odraslă a pământului asupra căreia reverşi atâta dragoste? Ce e această parodie a creaţiei dumnezeieşti care ia locul alor tale? Şi unde sunt ele acum, când gazda lui Dumnezeu şi-a găsit un alt fiu pe care îl preferă lor?
Amintirea lui Dumnezeu nu străluceşte singură. Ce e în fratele tău conţine în continuare creaţia întreagă, tot ce a fost creat şi ce creează, ce s-a născut şi ce e încă nenăscut, ce e încă în viitor sau pare că a şi trecut. Ce e în el e imuabil, şi imuabilitatea ta se recunoaşte adeverind-o pe a lui.
Sfinţenia din tine îi aparţine lui. Şi, în el văzând-o, îţi revine ţie. Tot omagiul pe care l-ai adus specialităţii îi aparţine lui şi îţi revine astfel ţie. Toată dragostea şi grija, straşnica protecţie, neîncetata consideraţie, profunda solicitudine, convingerea intensă că acesta eşti tu - îi aparţin lui. Din ce i-ai dat specialităţii, nu e nimic ce să nu îi revină lui. Şi, din ce îi revine lui, nu e nimic ce să nu îţi revină ţie.
Cum poţi să îţi cunoşti valoarea cât timp te revendică, în schimb, specialitatea? Cum poţi să nu îţi cunoşti valoarea în sfinţenia lui? Nu căuta să îţi faci un adevăr din specialitate, căci, dacă ar fi adevărul, chiar ai fi pierdut. Fii, mai degrabă, recunoscător că ţi-e dat să vezi sfinţenia fratelui tău pentru că ea este adevărul. Şi ce e adevărat în el trebuie să fie la fel de adevărat în tine.
Întreabă-te următorul lucru: poţi tu să protejezi mintea? Trupul, da, puţin, şi nu de timp, ci temporar. Şi, oricât de mult ai crede că salvezi, răneşti de fapt. Pentru ce l-ai salva? Căci în această opţiune îi stau, deopotrivă, binele şi răul. Salvează-l pentru paradă, ca momeală să mai prindă un peşte, să îţi adăpostească specialitatea mai stilat sau să îţi încadreze ura într-o ramă de drăgălăşenie, şi îl condamni la distrugere şi moarte. Iar, dacă vezi scopul acesta într-al fratelui tău, aşa o să îl condamni pe al tău. Încadrează-ţi fratele, mai degrabă, într-o ramă de sfinţenie, ca adevărul să se poată răsfrânge asupra lui şi să te ferească de distrugere pe tine.
Tatăl ocroteşte ce a creat. Ideile false făcute de tine nu pot atinge ce-a fost creat de El, pentru că nu a fost creat de tine. Nu lăsa să te înspăimânte închipuirile tale prosteşti. Ce e nemuritor nu poate fi atacat; ce e numai temporar nu are efecte. Are înţeles numai scopul pe care îl vezi în fiecare lucru şi, dacă acesta e adevărat, siguranţa lui e asigurată. Altminteri, nu are scop şi nu serveşte drept mijloc pentru nimic. Orice lucru perceput ca mijloc pentru adevăr împărtăşeşte sfinţenia acestuia şi stă în lumină la fel de sigur ca adevărul însuşi. Iar lumina aceea nu se va stinge când mijlocul nu va mai fi.
Scopul lui sfânt l-a făcut nemuritor, punând încă o lumină în Cer, unde creaţiile tale recunosc un dar de la tine, un semn că nu le-ai uitat.
Testul pentru tot ce este pe pământ e, pur şi simplu, următorul: "La ce serveşte?" Răspunsul face din fiecare lucru ceea ce este pentru tine. De la sine, nu are înţeles, dar poţi să îi dai realitate, potrivit scopului în slujba căruia te pui. Aici nu eşti decât un mijloc, alături de acesta.
Dumnezeu este şi Mijloc, şi Scop. În Cer, mijlocul şi scopul sunt una, şi una cu El. Aceasta e starea de adevărată creaţie, care nu se află în timp, ci în eternitate. Nimănui de aici nu i se poate descrie. Şi nu există niciun mod de-a învăţa ce înseamnă această stare. Şi nu se va înţelege până nu treci de învăţare la Ce e Dat; până nu reclădeşti o casă sfântă pentru creaţiile tale.
Cine cocreează cu Tatăl trebuie să aibă un Fiu. Dar Fiul acesta trebuie să fi fost creat precum El Însuşi. O fiinţă perfectă, atotcuprinzătoare şi atotcuprinsă, la care nu mai e nimic de adăugat şi de la care nu s-a luat nimic; nenăscută din dimensiune, timp sau loc, neconstrânsă de niciun fel de limite sau incertitudini. Aici, mijlocul şi scopul se îmbină într-un tot unitar, un tot fără sfârşit. Toate acestea sunt adevărate, şi totuşi, nu au înţeles pentru cine mai are, în memorie, o singură lecţie neînvăţată, un singur gând cu scop încă incert, o singură dorinţă cu ţintă împărţită.
Cursul acesta nu încearcă să predea ce nu se poate învăţa cu uşurinţă. Materia pe care o parcurge nu te depăşeşte, atâta doar că ce e al tău îţi va parveni atuncea când eşti gata. Aici, mijlocul şi scopul sunt separate pentru că aşa au fost făcute şi percepute. Aşa că le abordăm ca şi cum aşa ar fi. E esenţial să ţii minte că toată percepţia e încă răsturnată până nu i se înţelege scopul. Percepţia nu pare a fi un mijloc. Iată de ce ţi-e greu să înţelegi chiar întru totul în ce măsură trebuie să depindă de scopul pe care i-l atribui. Percepţia pare să te înveţe ce vezi. Dar nu face decât să ateste ce ai învăţat-o tu. Ea e reprezentarea exterioară a unei dorinţe; o imagine pe care ai dorit-o adevărată.
Priveşte-te, şi vei vedea un trup. Priveşte trupul acesta într-o altă lumină, şi o să arate altfel, iar, fără lumină, pare să dispară. Dar eşti încredinţat că există pentru că îl mai poţi pipăi cu mâinile şi poţi să auzi cum se mişcă. Iată chipul celui care vrei să fii. E tocmai mijlocul prin care dorinţa ta devine realitate. El îţi dă ochii cu care îl priveşti, mâinile cu care îl pipăi şi urechile cu care asculţi sunetele pe care le scoate. El îţi demonstrează propria lui realitate.
Aşa devine trupul o teorie a fiinţei tale, fără să aducă dovezi din afara sa şi fără să întrevadă vreo portiţă de scăpare. Văzut prin proprii lui ochi, cursul pe care îl urmează este sigur.
Creşte şi se ofileşte, înfloreşte şi moare. Şi nu te poţi concepe separat de el. Îl consideri păcătos şi îi urăşti faptele, judecându-l ceva rău. Şi totuşi, specialitatea ta îţi şopteşte: "Acesta este fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit". Aşa devine "fiul" mijlocul pus în slujba scopului "tatălui" său. Nu identic, nici măcar similar, dar totuşi un mijloc de a-i oferi "tatălui" ce vrea. Iată cum e parodiată creaţia lui Dumnezeu. Căci, aşa cum crearea Fiului Său I-a adus bucurie şi a stat mărturie pentru Iubirea Sa şi I-a împărtăşit scopul, tot aşa şi trupul depune mărturie pentru ideea care l-a făcut, şi vorbeşte în favoarea realităţii şi veridicităţii acesteia.
Şi aşa s-au făcut doi fii, care par să cutreiere pământul acesta, fără punct de întâlnire şi fără să se regăsească. Pe unul îl percepi în afara ta, propriul tău fiu iubit. Celălalt, Fiul Tatălui său, şade înăuntru, în fratele tău, ca şi în tine. Diferenţa dintre ei nu constă în felul cum arată, nici în direcţia în care se îndreaptă şi nici măcar în faptele ce le săvârşesc. Ci în scopul lor diferit. Iar acesta îi uneşte cu semenii lor şi îi separă pe fiecare de toate aspectele cu scop diferit. Fiul lui Dumnezeu reţine Voia Tatălui său. Fiul omului percepe o voie străină şi doreşte ca ea să se facă. Prin urmare, percepţia lui se pune în slujba dorinţei sale, dându-i aparenţe de adevăr. Şi totuşi, percepţia poate fi pusă în slujba altui scop. Nu e legată de specialitate decât prin alegerea ta. Şi ţi-e dat să alegi altfel şi să foloseşti percepţia într-alt scop. Şi ce vezi va servi bine acestui scop şi îţi va dovedi propria-i realitate.