152 - Puterea de decizie îmi aparţine.
Nimeni nu poate pierde dacă nu e decizia lui să piardă. Nimeni nu suferă dacă nu îşi alege singur această stare dureroasă. Nimeni nu se mâhneşte, nu se consideră bolnav şi nu se poate teme dacă acestea nu sunt consecinţe pe care le doreşte. Şi nimeni nu moare fără propriul lui consimţământ. Nimic nu se întâmplă care să nu reprezinte ce doreşti şi nimic nu se omite din ce alegi. Aici e lumea ta, întreagă până la ultimul detaliu. Aici e întreaga ei realitate pentru tine. Şi numai aici e mântuirea.
Poate crezi că poziţia aceasta e extremă şi prea inclusivă pentru a fi adevărată. Dar poate oare adevărul să aibă excepţii? Dacă ai in dar totul, poate pierderea să aibă vreo realitate? Poate durerea să facă parte din pace sau mâhnirea din bucurie? Pot frica şi boala să pătrundă într-o minte în care îşi au locul iubirea şi sfinţenia deplină? Adevărul trebuie să includă totul dacă chiar este să fie adevărul. Nu accepta opuşi şi nici excepţii, căci ar însemna să contrazici adevărul întru totul.
Mântuirea este recunoaşterea că adevărul e adevărat şi că nimic altceva nu e adevărat.
Ai mai auzit asta înainte, dar poate că nu îi acepţi încă ambele părţi. Fără prima, a doua nu are înţeles. Dar, fără a doua, prima nu mai e adevărată. Adevărul nu poate să aibă un opus. Gândul acesta nu poate fi rostit şi rumegat îndeajuns. Căci dacă neadevărul e la fel de adevărat ca adevărul, o parte a adevărului e falsă. Iar adevărul şi-a pierdut înţelesul. Nimic nu e adevăr decât adevărul, iar ce e fals e fals.
Aceasta e cea mai simplă dintre distincţii, însă şi cea mai obscură. Dar nu pentru că e o distincţie greu de perceput. Este ascunsă în spatele unei multitudini de opţiuni care nu par să îţi aparţină întru totul. Aşa că adevărul pare să aibă unele aspecte care dezmint consecvenţa, dar care nu par să fie decât nişte contradicţii introduse de tine.
Aşa cum te-a creat Dumnezeu, trebuie să rămâi neschimbător, cu stări tranzitorii prin definiţie false. Iar asta include toate fluctuaţiile afective, toate transformările stărilor mentale şi trupeşti, toate de conştienţă şi toate reacţiile. Aceasta este inclusivitatea totală care distinge adevărul de fals şi ţine falsul separat de adevăr, drept ceea ce şi este.
Nu e ciudat că socoteşti o aroganţă gândul că tu ai făcut lumea pe care o vezi? Nu Dumnezeu a făcut-o. De asta poţi fi sigur. Ce poate şti El de efemer, de păcătos şi vinovat, de temător, de suferind, singuratic, şi de mintea care trăieşte într-un trup ce trebuie să moară'? Crezând că a făcut o lume în care asemenea lucruri par să aibă realitate, nu faci decât să Îl acuzi de demenţă. EI nu e nebun. Însă numai nebunia face o lume ca aceasta.
Arogant este să crezi că Dumnezeu a făcut haosul, că Îşi contraice Voia, că a inventat opuşi la adevăr şi că îngăduie triumful morţii asupra vieţii. Umilinţa ar vedea numaidecât că aceste lucruri nu ţin de El. Şi poţi să vezi ce nu a creat Dumnezeu? Să crezi că poţi înseamnă pur şi simplu să crezi că poţi percepe ce Dumnezeu nu a voit Să fie. Şi ce ar putea fi mai arogant?
Să fim astăzi cu adevărat umili şi să acceptăm ce am făurit drept ceea ce şi este. Puterea de decizie ne aparţine. Decide să îţi accepţi poziţia cuvenită de cocreator al universului, şi tot ce crezi că ai făurit va dispărea. Ce îţi va apărea atunci în conştienţă va fi tot ce a fost vreodată, de-a pururi aşa cum e acum. Şi va înlocui amăgirile de sine făcute să uzurpe altarul închinat Tatălui şi Fiului.
Astăzi exersăm adevărata umilinţă, abandonând şiretlicurile prin care încearcă eul să arate că este arogantă. Numai eul poate să fie arogant. Dar adevărul e umil când îşi adevereşte puternicia, imuabilitatea şi întregimea veşnică, atotcuprinzătoare, darul desăvârşit dat de Dumnezeu preaiubitului Său Fiu. Lăsăm deoparte aroganţa care spune că suntem păcătoşi, vinovaţi şi temători, ruşinaţi de ceea ce suntem; şi ne înălţăm, în schimb, inimile cu adevărată umilinţă spre Cel Ce ne-a creat imaculaţi, de o putere şi o iubire asemănătoare alor Lui.
Puterea de decizie ne aparţine. Şi acceptăm de la El ceea ce suntem, şi îl recunoaştem cu umilinţă pe Fiul lui Dumnezeu. A-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu presupune, totodată, că s-au lepădat toate conceptele de sine şi că au fost recunoscute false. Le-a fost percepută aroganţa. Şi acceptăm cu umilinţă şi cu voioşie că strălucirea Fiului lui Dumnezeu, blândeţea lui, nepăcătoşenia lui desăvârşită, Iubirea Tatălui său, dreptul lui la Cer şi la eliberarea din iad sunt toate ale noastre.
Ne unim acum să adeverim cu bucurie că minciunile sunt false şi că numai adevărul e adevărat. Ne gândim numai la adevăr când ne trezim, şi petrecem cinci minute exersându-i uzanţele, încurajându-ne minţile înfricoşate cu următoarele cuvinte:
Puterea de decizie îmi aparţine. Chiar astăzi mă voi accepta drept ceea ce m-a creat Voia Tatălui meu să fiu.
Apoi vom aştepta în linişte, renunţând la toate amăgirile de sine, în timp ce ne rugăm cu umilinţă Sinele să ni Se reveleze. Iar Cel ce nu a plecat nicicând va reveni în conştiinţa noastră, recunoscător să Îi restituie lui Dumnezeu căminul Lui, dupa cum a fost menit să fie.
Aşteaptă-L cu răbdare pe tot parcursul zilei şi invită-L oră de oră cu cuvintele cu care a început ziua, încheind-o cu aceeaşi invitatie adresată Sinelui tău. Vocea lui Dumnezeu îţi va răspunde, căci El vorbeşte pentru tine şi pentru Tatăl tău. EI îţi va înlocui toate gândurile înebunite cu pacea lui Dumnezeu, amăgirile de sine cu adevărul lui Dumnezeu şi iluziile de sine cu Fiul lui Dumnezeu.