Raţiune şi Percepţie

Proiecţia face percepţia. Lumea pe care o vezi e ce i-ai dat tu, şi nimic mai mult. Dar, deşi nu e nimic mai mult, nu e nici mai puţin. Iată de ce, pentru tine, ea este importantă. E mărturia stării tale mentale, reprezentarea exterioară a unei condiţii interioare. Cum gândeşte omul, aşa şi percepe. De aceea, nu căuta să schimbi lumea, ci alege să îţi schimbi gândirea la adresa lumii.
Percepţia e un rezultat, nu o cauză. Iată de ce ordinea dificultăţii miracolelor e un nonsens. Tot ce e privit cu viziune e vindecat şi sfânt. Tot ce e perceput fără viziune nu are înţeles. Şi, unde nu e înţeles, e haos.
Osânda veşnică e judecata pe care o pronunţi asupra ta, şi pe aceasta o vei proiecta asupra lumii. Vezi-o osândită, şi nu vezi decât ce ai făcut să îl răneşti pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă vezi dezastru şi catastrofă, ai încercat să îl răstigneşti. Dacă vezi sfinţenie şi speranţă, te-ai alăturat Voii lui Dumnezeu de a-l elibera. Nu există opţiuni la mijloc, între aceste două decizii. Şi vei vedea mărturia opţiunii tale, şi vei învăţa să recunoşti de aici pentru care ai optat. Lumea pe care o vezi nu face decât să îţi arate câtă bucurie ţi-ai îngăduit să vezi în tine şi să accepţi să ai. Şi, dacă acesta este înţelesul ei, atunci puterea de a-i da bucurie trebuie să fie în tine.

Nu uita că lumea pe care o "văd" nevăzătorii trebuie să fie închipuită, căci nu ştiu cum arată ea de fapt. Trebuie să deducă ce s-ar putea vedea din dovezi veşnic indirecte; şi să îşi reconstruiască deducţiile pe măsură ce se împiedică şi cad din cauza unor lucruri pe care nu le-au recunoscut, sau trec cu bine prin uşi deschise pe care le-au crezut închise. Tot aşa şi tu. Nu vezi.
Indiciile pe care le urmează deducţiile tale sunt greşite, aşa că te împiedici şi cazi din cauza unor pietre pe care nu le-ai recunoscut, dar nu îţi dai seama că poţi trece prin uşi pe care le-ai crezut închise, dar care stau deschise înaintea ochilor nevăzători, aşteptând să te primească.
Ce prostie să încerci să judeci ce ai putea, în schimb, să vezi. Nu e necesar să îţi închipui cum trebuie să arate lumea. Ea trebuie văzută înainte de-a o recunoaşte drept ce e. Ţi se poate arăta ce uşi sunt deschise şi poţi vedea unde stă siguranţa; care drum te duce la întuneric, care la lumină.
Judecata te va îndrepta mereu în direcţii greşite, dar viziunea îţi arată pe unde să mergi. De ce să ghiceşti?
Nu e nevoie să înveţi prin durere. Iar lecţiile blânde se însuşesc cu voioşie şi se reamintesc bucuros. Ce te face fericit vrei să înveţi şi să nu uiţi. Nu pe ele le refuzi. Întrebarea ta e dacă mijlocul prin care se învaţă acest curs îţi va aduce bucuria pe care o promite. Dacă ai crede că ţi-o va aduce, învăţarea lui nu ar fi o problemă. Nu eşti un student fericit încă pentru că mai eşti nesigur că viziunea îţi va da mai mult decât judecata, şi ai învăţat că nu le poţi avea pe amândouă.
Orbii se deprind cu lumea lor adaptându-se la ea. Ei socotesc că ştiu cum să se descurce în ea. Au învăţat cum, nu prin lecţii voioase, ci prin necesitatea dură a limitelor pe care au crezut că nu le pot depăşi. Şi, crezând asta în continuare, ţin la aceste lecţii şi se agaţă de ele pentru că nu pot vedea. Nu înţeleg că lecţiile îi ţin orbi. Asta ei nu cred. Aşa că păstrează, în închipuire, lumea pe care au învăţat să o "vadă", crezând că au de ales între nimic şi ea. Ei urăsc lumea pe care au învăţat-o prin durere. Şi tot ce cred că e în ea are menirea să le reamintească tocmai că sunt incompleţi şi văduviţi atât de crunt.
Aşa definesc ei viaţa şi locul unde trăiesc, adaptându-se la el după cum socotesc ei că trebuie, temându-se să nu piardă puţinul pe care îl au. Aşa stau lucrurile cu toţi cei ce consideră trupul tot ce au - atât ei, cât şi fraţii lor. Deşi încearcă să ajungă unul la altul, eşuează tot mereu. Aşa că se adaptează la singurătate, crezând că păstrarea trupului înseamnă mântuirea puţinului pe care îl au.
Ascultă şi încearcă să vezi dacă îţi aduci aminte lucrurile despre care vom vorbi acum.
Ascultă - poate prinzi o aluzie la o străveche stare nu de tot uitată, vagă poate, şi totuşi, nu total străină, ca un cântec al cărui nume l-ai uitat demult şi nu îţi mai aminteşti deloc împrejurările în care l-ai auzit. Nu ai reţinut întregul cântec, ci doar un fir din melodie, nelegat de nicio fiinţă, de niciun loc şi de nimic anume. Dar îţi aduci aminte, doar din acest crâmpei, cât de frumos era cântecul, cât de minunat cadrul în care l-ai auzit, cum i-ai mai iubit pe cei ce erau de faţă şi ascultau cu tine.
Notele nu sunt nimic. Dar le-ai ţinut cu tine, nu de dragul lor, ci ca aluzie uşoară la ce te- ar face doar să plângi dacă ţi-ai aminti ce drag ţi-a fost. Ţi-ai putea aminti, dar te temi, crezând că ai pierde lumea pe care ai învăţat-o de atunci încoace. Şi totuşi, ştii că nimic din ce ai învăţat în lume nu ţi-e pe jumătate la fel de drag. Ascultă şi vezi dacă îţi aminteşti un străvechi cântec pe care l-ai ştiut cu mult în urmă şi pe care l-ai îndrăgit mai mult decât orice melodie la care te-ai învăţat să ţii de atunci.
Dincolo de trup, dincolo de soare şi de stele, de tot ce vezi, şi totuşi, oarecum familiar, e un arc de lumină aurie ce se întinde, înaintea ta, într-un mare cerc strălucitor. Şi tot cercul se umple de lumină sub ochii tăi. Marginile cercului dispar şi ce este în el nu mai e cuprins deloc. Lumina se dilată şi acoperă totul, extinzându-se la infinit, de-a pururi strălucitoare, neîntreruptă şi nelimitată. În el totul e unit într-o perfectă continuitate. Şi nu e posibil să îţi închipui că ar putea exista ceva pe dinafară, căci nu există loc în care să nu fie lumina respectivă.
Iată viziunea Fiului lui Dumnezeu, pe care îl cunoşti bine. Iată chipul celui ce îşi cunoaşte Tatăl. Iată amintirea celui ce eşti: o parte din asta, cu întregul pe dinăuntru, unit cu totul după cum totul e şi el unit în tine. Acceptă viziunea care îţi poate arăta aşa ceva, nu trupul. Ştii cântecul străvechi şi îl ştii bine. Nimic nu îţi va fi vreodată la fel de drag ca acest imn străvechi de iubire pe care Fiul lui Dumnezeu continuă să I-l cânte Tatălui său.
Şi acum orbii pot să vadă, căci acelaşi cântec pe care îl cântă ei în cinstea Creatorului lor îi preaslăveşte şi pe ei. Orbirea pe care au făurit-o nu va ţine piept amintirii acestui cântec. Şi vor vedea viziunea Fiului lui Dumnezeu, amintindu-şi cine e cel despre care cântă. Ce este un miracol, dacă nu această reamintire? Şi cine nu are în el această amintire? Lumina dintr-unul o trezeşte în toţi. Şi, când o vezi într-al tău frate, chiar că ţi-o aminteşti pentru toţi.

Am tot spus cât de puţin ţi se cere ca să înveţi cursul acesta. Ai nevoie de aceeaşi mică disponibilitate să ţi se transforme întreaga relaţie în bucurie; micul dar pe care I-l oferi Spiritului Sfânt, în schimbul căruia El iţi dă totul; prea-puţinul pe care se bazează mântuirea; mica schimbare a minţii prin care răstignirea se preschimbă în înviere. Şi, fiind adevărat, e atât de simplu, încât nu poate să nu fie înţeles pe deplin. Respins, da, dar nu şi ambiguu. Iar, dacă te pronunţi în defavoarea lui acum, nu o vei face din cauză că e obscur, ci mai degrabă din cauză că preţul acesta mic a părut, după judecata ta, un preţ prea mare pentru pace.
Acesta e singurul lucru pe care trebuie să îl faci ca să ţi se dea de toate: viziune, fericire, eliberare de durere şi scăpare deplină de păcat. Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii: Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ti se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.
E cu neputinţă ca Fiul lui Dumnezeu să fie la discreţia unor evenimente din afara lui. E cu neputinţă ca lucrurile ce i se întâmplă să nu fi fost propria lui alegere. Puterea lui de decizie este determinanta fiecărei situaţii în care pare să se găsească, întâmplător sau accidental. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului după cum l-a creat Dumnezeu, în afara căruia nimic nu există. Dacă suferi, ai decis că obiectivul tău este păcatul. Dacă eşti fericit, I-ai dat puterea de decizie Celui Care trebuie să decidă, în locul tău, pentru Dumnezeu. Acesta este micul dar pe care I-l oferi Spiritului Sfânt, şi chiar şi pe acesta ţi-l dă ca să ţi-l dai. Căci, prin acest dar, ţi se dă puterea să îţi eliberezi mântuitorul, ca să îţi dea mântuire.
Nu Îi pizmui atunci acest mic prinos. Nu îl adu, şi vei ţine lumea cum o vezi acum. Adu-l, şi tot ce vezi se va duce odată cu el. Nicicând nu s-a dat atât de mult pentru atât de puţin. Acest schimb se efectuează şi se menţine în clipa sfântă. Aici, lumea pe care nu o vrei e adusă la cea pe care o vrei. Şi, tot aici, ţi se dă cea pe care o vrei pentru că o vrei. Dar, în vederea acestui schimb, trebuie să recunoşti mai întâi puterea vrerii tale. Trebuie să îi accepţi puterea, nu slăbiciunea. Trebuie să percepi că ceea ce e suficient de puternic să facă o lume poate să se şi desprindă de ea, şi poate să accepte corecţia, dacă e dispus să vadă că nu a avut dreptate.
Lumea pe care o vezi nu e decât mărturia deşartă că ai avut dreptate. Martorul acesta e dement. Tu l-ai instruit ce mărturie să depună şi, când ţi-a reprodus-o, l-ai ascultat şi te-ai convins că ceea ce vede e adevărat. Tu ţi-ai făcut-o. Vezi asta, şi vei vedea şi circularitatea raţionamentului pe care se bazează "vederea" ta. Aceasta nu ţi-a fost dată. Ci a fost darul pe care vi l-ai făcut tu ţie şi fratelui tău. Fii dispus, atunci, să i se ia şi să fie înlocuit cu adevărul. Şi, uitându-te la schimbarea din el, ţi se va da să o vezi în tine.
Poate nu vezi ce nevoie ai să aduci acest mic prinos. Uită-te, atunci, mai atent la ce este.
Şi vezi în el, foarte simplu, toată schimbarea separării cu mântuirea. Eul nu e decât ideea că Fiului lui Dumnezeu pot să i se întâmple lucruri fără voia lui şi, prin urmare, fără Voia Creatorului său, a Cărui Voie nu poate fi separată de a lui. Iată cu ce şi-a înlocuit Fiul lui Dumnezeu voia: o revoltă smintită împotriva unui lucru care trebuie să fie de-a pururi. Iată-i afirmaţia că are puterea să Îl facă neputincios pe Dumnezeu şi să o preia el însuşi, lăsându-se astfel fără ce i-a voit Dumnezeu. Iată ideea smintită pe care ai aşezat-o cu sfinţenie pe altarele tale şi pe care o venerezi. Şi tot ce o ameninţă pare să îţi atace credinţa, căci ţi-ai investit-o în ea. Nu te considera necredincios, căci încrederea şi convingerea cu care crezi în ea sunt într-adevăr puternice.
Spiritul Sfânt îţi poate da credinţă în sfinţenie şi viziunea să o vezi cu destulă uşurinţă.
Dar nu ai lăsat deschis şi neocupat altarul în care îşi au locul aceste daruri. Unde ar trebui să fie ele, ţi- ai instalat idolii unui alt lucru. Şi dai realitate acestei alte "voi", care pare să îţi spună ce trebuie să se întâmple. Iar ce ţi-ar arăta altceva trebuie, aşadar, să pară ireal. Tot ce ţi se cere e să faci loc adevărului. Nu ţi se cere să faci ceva peste puterea ta de înţelegere. Tot ce ţi se cere să faci e să îl laşi să intre; să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine şi să recunoşti din nou, pur şi simplu, prezenţa lucrului pe care ai crezut că l-ai lepădat.
Fii dispus, pentru o clipă, să îţi laşi libere altarele de ce ai pus pe ele, şi nu vei putea să nu vezi ce e de fapt pe ele. Clipa sfântă nu e o clipă de creaţie, ci de recunoaştere. Căci recunoaşterea vine în urma viziunii şi a suspendării judecăţii. Doar atunci este posibil să te uiţi înăuntru şi să vezi ce trebuie să fie acolo, cât se poate de desluşit şi total independent de deducţie şi judecată. Desfacerea nu e sarcina ta, dar de tine depinde să o primeşti sau nu. Credinţa şi dorinţa merg mână în mână, pentru că fiecare crede în ce vrea.
Am spus deja că dorinţele deşarte sunt modul în care eul traduce în viaţă ceea ce vrea.
Nu există un mod mai bun de-a demonstra puterea voinţei - şi, prin urmare, a credinţei - de a-şi face obiectivele să pară reale şi posibile. Credinţa în ireal duce la adaptarea realităţii pentru a o face să corespundă obiectivului nebuniei. Obiectivul păcatului provoacă percepţia unei lumi înfricoşătoare pentru a-şi justifica scopul. Ce doreşti, vei vedea. Iar, dacă realitatea ei e falsă, o vei susţine nedându- ţi seama de toate ajustările pe care le-ai introdus ca să o faci aşa.
Când viziunea e negată, confuzia dintre cauză şi efect devine inevitabilă. Scopul devine acum acela de-a ţine ascunsă cauza de efect şi de-a face efectul să pară o cauză. Această independenţă aparentă a efectului îi permite să fie considerat de sine stătător, capabil să servească drept cauză a întâmplărilor şi sentimentelor pe care cel ce l-a făcut crede că le cauzează acesta. Am vorbit mai devreme despre dorinţa ta de-a-ţi crea propriul creator şi de a-i fi tată, şi nu fiu. Avem de-a face aici cu aceeaşi dorinţă. Fiul este Efectul, a cărui Cauză ar vrea să o nege. El pare astfel să fie cauza, producând efecte reale. Nimic nu poate avea efecte fără o cauză, iar a le confunda una cu alta înseamnă, pur şi simplu, a nu înţelege nici una, nici alta.
E nevoie să recunoşti atât că tu ai făcut lumea pe care o vezi, cât şi că tu nu te-ai creat pe tine însuţi. Căci sunt aceeaşi greşeală. Ce e necreat de Creatorul tău nu are nicio influenţă asupra ta.
Şi, dacă socoteşti că lucrul ce l-ai făurit iţi poate spune ce vezi şi ce simţi, şi îţi pui credinţa în capacitatea lui de-a-ţi spune aşa ceva, iţi negi Creatorul şi crezi că te-ai făcut tu însuţi. Căci, dacă socoteşti că lumea pe care ai făcut-o are puterea să facă din tine ce vrea ea, confunzi Fiul cu Tatăl; efectul cu Sursa.
Creaţiile Fiului sunt ca ale Tatălui său. Dar, creându-le, Fiul nu se amăgeşte că e independent de propria lui Sursă. Uniunea lui cu Ea e sursa capacităţii lui de a crea. Separat de asta, el nu are puterea de-a crea şi ce făureşte nu are niciun înţeles. Nu schimbă creaţia cu nimic, depinde întru totul de nebunia celui care l-a făcut şi nu poate servi la justificarea nebuniei. Fratele tău crede că a făcut lumea împreună cu tine. În felul acesta, el neagă creaţia. Împreună cu tine, el crede că lumea pe care a făcut-o l-a făcut pe el. În felul acesta, el neagă că a făcut-o el.
Adevărul însă e că fratele tău şi cu tine aţi fost creaţi amândoi de un Tată iubitor. Care v- a creat împreună şi ca unitate. Vezi ce "dovedeşte" contrariul, şi îţi negi întreaga realitate. Dar admite că tu ai făcut, în secret, tot ce pare să stea între fratele tău şi tine, separându-vă unul de altul şi de Tatăl vostru, şi clipa eliberării îţi va parveni. Toate efectele lucrului făcut au dispărut, pentru că sursa lui a fost descoperită. Pretinsa lui independenţă de sursă e ceea ce te ţine prizonier. E aceeaşi greşeală ca impresia că eşti independent de Sursa prin care ai fost creat şi din care nu ai plecat niciodată.

Toate relaţiile speciale au ca obiectiv păcatul. Căci sunt târguieli cu realitatea, înspre care se ajustează pretinsa unitate. Nu uita că a te târgui înseamnă a stabili o limită şi că vei urî orice frate cu care ai o relaţie limitată. Poţi încerca să respecţi târgul încheiat în numele "corectitudinii", cerând uneori plată de la tine şi mai des, poate, de la celălalt. Aşa încerci, prin "corectitudine", să uşurezi vinovăţia ce decurge din scopul acceptat al relaţiei. Iată de ce Spiritul Sfânt trebuie să îi schimbe scopul ca să Şi-o facă utilă Lui şi inofensivă ţie.
Dacă accepţi această schimbare, ai acceptat ideea de-a face loc adevărului. Sursa păcatului a dispărut. Îţi poţi închipui că îi mai resimţi efectele, dar nu e scopul tău şi nu îl mai vrei.
Nimeni nu îngăduie înlocuirea unui scop cât timp îl mai doreşte, căci nimic nu e mai îndrăgit şi mai ferit decât un ţel pe care îl acceptă mintea. Pe acesta îl va urmări, cu tristeţe sau cu bucurie, dar mereu cu credinţă şi cu stăruinţa pe care credinţa o aduce în mod inevitabil. Puterea credinţei nu se recunoaşte niciodată dacă e pusă în păcat. Dar se recunoaşte întotdeauna dacă e pusă în iubire.
De ce ţi se pare ciudat că o credinţă poate să mute şi munţii? Pentru o asemenea putere, e chiar o ispravă mică. Căci credinţa îl poate ţine în lanţuri pe Fiul lui Dumnezeu cât timp se crede el în lanţuri. Iar, când va scăpa de ele, va scăpa pentru că nu mai crede în ele, nemaicrezând că îl pot încătuşa şi crezând în schimb în propria lui libertate. E imposibil să îţi pui credinţă egală în direcţii opuse. Ce credinţă îi acorzi păcatului, iei de la sfinţenie. Şi, ce îi oferi sfinţeniei, i-ai sustras păcatului.
Credinţa, convingerea şi viziunea sunt mijloacele prin care se atinge ţelul sfinţeniei. Prin ele, Spiritul Sfânt te conduce la lumea reală, departe de toate iluziile în care ţi-ai pus credinţa. Asta e direcţia Lui, singura pe care o vede vreodată. Iar, când te abaţi de la ea, El îţi aminteşte că nu există decât una. Credinţa, convingerea şi viziunea Lui sunt toate pentru tine. Şi, când le vei accepta complet în locul alor tale, nu vei mai avea nevoie de ele. Căci credinţa, viziunea şi convingerea au înţeles doar înainte de-a atinge starea de certitudine. În Cer ele sunt necunoscute. Dar la Cer se ajunge prin ele.
E imposibil ca Fiului lui Dumnezeu să îi lipsească credinţa, căci poate să aleagă unde o vrea. Necredinţa nu e lipsa credinţei, ci credinţa în nimic. Credinţa acordată iluziilor nu e lipsită de putere, căci prin ea Fiul lui Dumnezeu se crede neputincios. În felul acesta, îşi e necredincios lui însuşi, dar e foarte credincios iluziilor lui de sine. Căci tu ai făcut credinţa, percepţia şi convingerea, ca mijloace de-a pierde certitudinea şi de-a găsi păcatul. Această direcţie smintită a fost alegerea ta şi, prin credinţa ta în ce ai ales, ai făurit ce ai dorit.
Spiritul Sfânt are o întrebuinţare pentru toate mijloacele pentru păcat prin care ai căutat să îl găseşti. Dar, în felul în care le foloseşte El, ele îndepărtează de păcat, căci scopul Lui e în direcţia opusă. El vede mijloacele pe care le întrebuinţezi, dar nu şi scopul în care le-ai făcut. Nu vrea să ţi le ia, căci vede valoarea pe care o au ca mijloace pentru ce îţi voieşte El. Tu ai făcut percepţia pentru a-ţi alege câţiva fraţi şi a căuta cu ei păcatul. Spiritul Sfânt vede percepţia ca un mijloc de-a te învăţa că viziunea unei relaţii sfinte e tot ce vrei să vezi. Atunci vei da sfinţeniei credinţa ta, dorind-o şi crezând în ea datorită dorinţei tale.
Credinţa şi convingerea se prind acum de viziune, căci toate mijloacele ce au servit păcatului cândva sunt redirijate acum înspre sfinţenie. Căci ce socoţi păcat e limitare, iar pe cel pe care încerci să îl limitezi la trup îl urăşti din cauză că îţi face frică. Prin refuzul tău de a-l ierta, l-ai condamna la trup pentru că îndrăgeşti mijloacele pentru păcat. În felul acesta, trupul are credinţa şi convingerea ta. Dar sfinţenia ţi-ar elibera fratele, înlăturând ura prin înlăturarea fricii, nu ca simptom, ci la sursă.
Cei ce vor să îşi elibereze fraţii de trup nu pot avea nicio frică. Ei au renunţat la mijloacele pentru păcat alegând înlăturarea tuturor limitărilor. Deoarece vor să îşi vadă fraţii în sfinţenie, puterea credinţei şi a convingerii lor vede cu mult dincolo de trup, sprijinind viziunea şi neîmpiedicând-o. Dar au ales să recunoască, mai întâi, cât de mult a reuşit credinţa lor să le limiteze înţelegerea lumii, dorind să îi pună puterea altundeva, în caz că li se dă un alt punct de vedere.
Miracolele ce rezultă în urma acestei decizii se nasc tot din credinţă. Căci toţi cei ce aleg să îşi întoarcă privirile de la păcat primesc viziune şi sunt conduşi la sfinţenie.
Cei ce cred în păcat trebuie să creadă că Spiritul Sfânt cere sacrificiu, căci aşa cred că se atinge scopul lor. Frate, Spiritul Sfânt ştie că sacrificiul nu aduce nimic. El nu Se târguieşte. Şi, dacă încerci să Îl limitezi, Îl vei urî pentru că ţi-e frică. Darul pe care ţi l-a dat El întrece tot ce stă de partea aceasta a Cerului. Clipa recunoaşterii lui se apropie. Uneşte-ţi conştienţa cu ce s-a unit deja. Credinţa pe care i-o acorzi fratelui tău poate realiza acest lucru. Căci Cel Ce iubeşte lumea o vede pentru tine, fără nicio pată de păcat asupra ei şi în inocenţa ce îi face vederea la fel de frumoasă cum e Cerul.
Credinţa ta în sacrificiu i-a dat acestuia o mare putere în ochii tăi; atâta doar că nu îţi dai seama că, din cauza lui, nu poţi să vezi. Căci numai unui trup i se poate cere sacrificiu, de către un alt trup. Mintea nu ar putea nici să şi-l ceară, nici să şi-l dea. Dar nici trupul. Intenţia este în minte, care încearcă să folosească trupul pentru a realiza mijloacele pentru păcat în care crede mintea. În felul acesta, cei ce preţuiesc păcatul cred, inevitabil, în unitatea dintre minte şi trup. Aşa că sacrificiul este, invariabil, un mijloc de-a limita, şi deci de a urî.
Crezi că pe Spiritul Sfânt Îl interesează aşa ceva? El nu îţi dă tocmai lucrul din care urmăreşte să te scoată. Tu crezi că vrea să te lipsească de ceva spre binele tău. Dar "binele" şi "lipsirea" se bat cap în cap, şi nu se pot îmbina cu noimă în niciun fel. E ca şi cum ai spune că soarele şi luna sunt una pentru că însoţesc ziua şi noaptea, aşa că trebuie îmbinate. Dar vederea unuia dintre ele e doar un semn că celălalt s-a făcut nevăzut. Şi nu e posibil ca lucrul care dă lumină să fie una cu cel a cărui vedere depinde de întuneric. Niciunul dintre ele nu cere sacrificiul celuilalt. Dar fiecare în parte depinde de absenţa celuilalt.
Trupul a fost făcut să fie un sacrificiu închinat păcatului, şi în întuneric tot aşa se şi vede.
Dar în lumina viziunii se vede cu totul altfel. Poţi avea credinţă că va sluji obiectivului Spiritului Sfânt şi îi poţi da puterea de-a sluji ca mijloc de a-i ajuta pe orbi să vadă. Văzând însă, ei se uită dincolo de el, aşa cum faci şi tu. Convingerea şi credinţa pe care i le-ai acordat îşi au locul dincolo de el. Ţi-ai dat percepţia şi convingerea şi credinţa de la minte la trup. Lasă-le acum să fie înapoiate celei care le-a produs şi care le poate folosi în continuare să se mântuiască de ceea ce a făcut.

Spiritul Sfânt nu te va învăţa niciodată că eşti un păcătos. Greşelile le va corecta, dar asta nu îi provoacă frică nimănui. Ţi-e frică să te uiţi înăuntru şi să vezi păcatul care crezi că e acolo.
Asta nu ţi-e frică să admiţi. Frica în asociere cu păcatul eul o consideră nimerită şi surâde aprobator. Nu i-e frică să te lase să te ruşinezi. Nu se îndoieşte de credinţa şi convingerea cu care crezi în păcat.
Templele lui nu se cutremură din pricina acestui lucru. Credinţa ta că păcatul e acolo nu face decât să ateste că doreşti să fie acolo, ca să îl vezi. Aceasta doar pare să fie sursa fricii.
Adu-ţi aminte că eul nu e singur. Domnia lui e temperată şi se teme de "duşmanul" lui necunoscut, pe Care nici măcar nu poate să îl vadă. Cu voce tare, eul îţi spune să nu te uiţi înăuntru, pentru că, dacă te uiţi, vei da cu ochii de păcat şi Dumnezeu te va orbi. Tu crezi ce spune, aşa că nu te uiţi. Dar nu asta e frica ascunsă a eului, şi nici a ta, care îl slujeşti. Eul susţine, sus şi tare, că asta este - prea tare şi prea des. Căci, sub aceste strigăte constante şi declaraţii înnebunite, eul nu e sigur că e aşa. Sub frica ta de-a te uita înăuntru din cauza păcatului mai este o frică, una care face eul să tremure.
Ce-ar fi dacă te-ai uita înăuntru şi nu ai vedea niciun păcat? Iată întrebarea "înfricoşătoare" pe care eul nu o pune niciodată. Iar tu, care o pui acum, îi ameninţi prea serios întregul sistem defensiv să se mai obosească să pretindă a-ţi prieten. Cei ce s-au unit cu fraţii lor s-au desprins de convingerea că identitatea lor este în eu. O relaţie sfântă e una în care te uneşti cu ce face într- adevăr parte din tine. Convingerea cu care crezi în păcat ţi-a fost deja zdruncinată, şi nu mai eşti acum întru totul nedispus să te uiţi înăuntru şi să nu îl vezi.
Eliberarea ta e încă numai parţială, încă limitată şi incompletă, dar rodită înăuntrul tău.
Nemaifiind complet nebun, ai fost dispus să îţi priveşti o mare parte din demenţă şi să îi recunoşti nebunia. Credinţa ta se mută în interior, dincolo de demenţă, spre raţiune. Iar eul nu vrea să audă ce îţi spune raţiunea acum. Scopul Spiritului Sfânt a fost acceptat de partea minţii tale de care nu ştie eul.
Nici tu nu ai ştiut. Şi totuşi, această parte, cu care acum te identifici, nu se teme să se privească. Nu ştie de păcat. Cum ar fi putut altfel să fie dispusă să îşi vadă propriul scop într-al Spiritului Sfânt?
Această parte ţi-a văzut fratele şi l-a recunoscut prea bine de când a început timpul. Şi nu a dorit decât să se unească cu el şi să fie liberă din nou, cum a fost odată. A tot aşteptat naşterea libertăţii; un semn că ai acceptat să fii eliberat. Şi acuma recunoşti că nu eul a fost cel ce s-a unit cu scopul Spiritului Sfânt, aşa că trebuie să fi fost altceva. Nu o considera o nebunie. Căci ţi-o spune raţiunea ta şi rezultă foarte bine din ce ai învăţat deja.
Nu există inconsecvenţă în ce te învaţă Sfântul Spirit. Aşa raţionează cei sănătoşi la minte. Ai perceput nebunia eului, şi nu te-a înspăimântat căci nu ai ales să o împărtăşeşti. Uneori te mai înşeală încă. Dar, în momentele în care eşti mai sănătos la minte, aiurelile lui nu te înmărmuresc de groază. Căci ţi-ai dat seama că toate darurile pe care vrea să ţi le sustragă, înfuriat de dorinţa ta "înfigăreaţă" de-a te uita înăuntru, nu le vrei. Au mai rămas câteva nimicuri ce par încă să îţi fure ochiul cu lucirea lor. Dar nu vei "vinde" Cerul să le ai.
Iar acum eului chiar că îi este frică. Dar ce aude el cu groază, cealaltă parte aude ca muzica cea mai dulce; cântecul ce i-a fost dor să îl audă de când ţi-a intrat în minte eul pentru prima oară. Slăbiciunea eului este puterea ei. Cântecul libertăţii, ce ridică în slăvi o altă lume, îi aduce speranţa păcii. Căci îşi aminteşte Cerul şi vede acum că Cerul a ajuns pe pământ în sfârşit, unde domnia eului nu l-a lăsat să intre atât de multă vreme. Cerul a sosit pentru că şi-a găsit o casă în relaţia ta pe pământ. Iar pământul nu mai poate ţine lucrul căruia i s-a dat Cerul ca bun al său.
Priveşte-ţi fratele cu blândeţe şi ţine minte că slăbiciunea eului se dezvăluie atât în ochii lui, cât şi într-ai tăi. Ce-a vrut eul să separe s-a întâlnit şi s-a unit, şi priveşte eul fără frică. Puiule, inocent şi fără de păcat, urmează calea certitudinii cu bucurie. Să nu te reţină dementa insistenţă a fricii că certitudinea stă în îndoială. Aşa ceva nu are sens. Ce contează cât de tare se declară? Ce e lipsit de sens nu capătă înţeles prin repetiţie şi larmă. Calea liniştită e deschisă. Urmeaz-o bucuros şi nu pune sub semnul întrebării ce trebuie să fie.

Percepţia selectează şi face lumea pe care o vezi. O compune literalmente după cum îi dictează mintea. Legile dimensiunii, formei şi luminozităţii s-ar aplica, poate, dacă alte lucruri ar fi egale. Nu sunt egale. Căci e mult mai probabil că o să descoperi ceea ce cauţi decât ce ai prefera să nu vezi. Deşi domoală şi subţire, Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu nu e înăbuşită - pentru cine vrea să O audă - de toate ţipetele răguşite ale eului şi de aiurelile lui fără sens. Percepţia e o alegere, nu un fapt. Dar de această alegere depinde mult mai mult decât îţi dai tu încă seama. Căci, de vocea pe care alegi să o auzi şi de ce alegi să vezi depinde întru totul tot ce eşti convins că eşti. Percepţia nu e decât o mărturie a convingerii acestea, niciodată a realităţii. Ea îţi poate însă arăta condiţiile în care e posibil să conştientizezi realitatea sau cele în care conştienţa realităţii nu ar putea să fie nicicând.
Realitatea nu are nevoie de cooperare din partea ta pentru a fi ea însăşi. Dar conştientizarea ei de către tine îţi necesită ajutorul, pentru că e opţiunea ta. Ascultă ce îţi spune eul şi vezi ce te îndrumă el să vezi; precis te vei vedea minuscul, vulnerabil şi înfricoşat. Te vei simţi deprimat, lipsit de valoare, efemer şi ireal. Vei crede că eşti prada neajutorată a unor forţe ce îţi depăşesc cu mult controlul şi sunt cu mult mai vânjoase decât tine. Şi vei crede că lumea pe care ai făcut-o îţi dirijează destinul. Căci asta va fi credinţa ta. Dar să nu crezi că, fiindcă e credinţa ta, ea şi face realitatea.
Există o altă viziune şi o altă Voce în care stă libertatea ta, aşteptând doar opţiunea ta.
Şi, dacă îţi pui credinţa în Ele, vei percepe un alt sine în tine. Acest alt sine vede miracolele ca fireşti. Îi sunt la fel de simple şi de fireşti ca trupului respiraţia. Ele sunt răspunsul evident la strigătele de ajutor, singurul pe care îl dă. Eului, miracolele îi par nefireşti pentru că nu înţelege cum se pot influenţa reciproc nişte minţi separate. Nici nu ar putea să se influenţeze. Dar minţile nu pot fi separate. Acest alt sine e cât se poate de conştient de asta. El recunoaşte, aşadar, că miracolele nu afectează mintea altuia, ci numai propria sa minte. Ele schimbă întotdeauna mintea ta. Alta nu există.
Nu îţi dai seama chiar cât de afectată îţi este raţiunea de ideea separării. Raţiunea stă în sinele celălalt, pe care l-ai desprins de conştienţa ta. Şi tot ce ai lăsat să îţi rămână în conştienţă nu e capabil de raţiune. Cum poate segmentul minţii lipsit de raţiune să înţeleagă ce este raţiunea sau să priceapă informaţiile pe care ar vrea să i le dea? Tot felul de întrebări pot apărea în el, dar, dacă întrebarea de bază se naşte din raţiune, nu o va pune. Ca tot ce naşte din raţiune, întrebarea de bază e evidentă, simplă şi de-a pururea nepusă. Dar să nu crezi că raţiunea nu i-ar putea răspunde.
Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea ta nu s-ar fi putut stabili fără voia şi consimţământul tău. El trebuie să fi fost acceptat de Fiul lui Dumnezeu, căci Fiul trebuie să primească ce îi voieşte Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu voieşte separat de el, şi nici Voia lui Dumnezeu nu stă după timp, să se împlinească. De aceea, ce s-a unit cu Voia lui Dumnezeu trebuie să fie acum în tine, fiind un lucru veşnic. Tu trebuie să fi rezervat un loc în care să poată sta Spiritul Sfânt, şi în care El şi este. El trebuie să fi fost acolo de când a apărut nevoia de El şi a fost satisfăcută în aceeaşi clipă. Aşa ţi-ar spune raţiunea ta, dacă ai asculta. E clar însă că nu aşa raţionează eul. Natura străină de eu a raţiunii tale este dovada faptului că nu vei găsi răspunsul acolo. Dar, dacă trebuie să fie, trebuie să şi existe. Şi, dacă există pentru tine şi are libertatea ta ca scop ce i s-a dat, trebuie să fii liber să îl găseşti.
Planul lui Dumnezeu e simplu; nici nu se învârte într-un cerc vicios, nici nu îşi zădărniceşte scopul. El nu are Gânduri în afara celor ce extind Sinele, şi în acestea trebuie să fie inclusă şi voia ta. De aceea, trebuie să existe o parte a ta care Îi cunoaşte Voia şi o împărtăşeşte. Nu are sens să întrebi dacă ce trebuie să fie este. Dar are sens să întrebi de ce nu eşti conştient de ceea ce este, căci trebuie să existe un răspuns, dacă planul lui Dumnezeu pentru mântuirea ta este complet. Şi trebuie să fie complet, pentru că Sursa lui nu cunoaşte ce e aceea incomplet.
Unde să fie răspunsul, dacă nu în Sursă? Şi unde eşti tu, dacă nu acolo unde e acest răspuns? Propria ta Identitate - un Efect adevărat al acestei Surse, la fel de mult ca răspunsul - trebuie, atunci, să fie laolaltă şi acelaşi lucru. O, da; ştii asta şi ştii chiar mai mult de atât. Dar orice parte a cunoaşterii ameninţă disocierea la fel de mult ca întregul. Şi veni toată cu orice parte. Iată partea pe care o poţi accepta. Ce îţi indică raţiunea poţi să vezi, pentru că mărturiile de partea ei sunt clare.
Numai cei ce sunt complet demenţi pot să le desconsidere, iar tu ai trecut de această fază. Raţiunea în sine e un mijloc ce slujeşte scopului Spiritului Sfânt. Nu e reinterpretată şi redirijată din obiectivul păcatului, cum sunt celelalte. Căci raţiunea nu se numără printre mijloacele accesibile eului.
Credinţa, percepţia şi convingerea pot fi investite greşit şi pot servi atât nevoilor marelui amăgitor, cât şi adevărului. Dar raţiunea nu îşi găseşte locul în nebunie, nici nu poate fi ajustată să corespundă scopului acesteia. Credinţa şi convingerea sunt puternice în nebunie, îndrumând percepţia spre ce a preţuit mintea. Dar raţiunea nu intră deloc în asta. Căci, dacă s-ar aplica raţiunea, percepţia s-ar prăbuşi numaidecât. Nu există raţiune în demenţă, căci ea depinde întru totul de absenţa raţiunii.
Eul nu o foloseşte niciodată, pentru că nu îşi dă seama de existenţa ei. Cei parţial demenţi au acces la ea şi numai ei au nevoie de ea. Cunoaşterea nu depinde de ea, iar nebunia nu o lasă să intre.
Prin voia ta unită cu a Tatălui, partea minţii în care stă raţiunea s-a consacrat desfacerii demenţei. Aici s-a acceptat şi împlinit - simultan - scopul Spiritului Sfânt. Raţiunea e străină de demenţă, iar cei ce o folosesc au dobândit un mijloc care nu poate fi aplicat păcatului. Cunoaşterea depăşeşte cu mult orice posibilitate de-a fi dobândită. Dar raţiunea poate servi la deschiderea uşilor pe care le-ai închis să îi opreşti accesul.
Ai ajuns foarte aproape de acest moment. Credinţa şi convingerea s-au reorientat şi ai pus întrebarea pe care eul nu o va pune niciodată. Oare nu îţi spune acum raţiunea că întrebarea trebuie să fi venit din ceva ce nu cunoşti, dar care trebuie să îţi aparţină? Credinţa şi convingerea, susţinute de raţiune, nu pot să nu ducă la o percepţie schimbată. Şi, prin această schimbare, se face loc viziunii. Viziunea se extinde dincolo de ea însăşi, după cum face şi scopul căruia îi slujeşte, şi toate mijloacele necesare înfăptuirii ei.

Raţiunea nu poate vedea păcate, dar poate vedea greşeli, şi duce la corecţia lor. Ea nu pune preţ pe ele, ci pe corecţia lor. Raţiunea îţi va mai spune că, atunci când crezi că păcătuieşti, ceri ajutor. Dar, dacă nu vei accepta ajutorul pe care îl ceri, nu vei crede că eşti în măsură să îl dai. Aşa că nu îl vei da, menţinându-ţi astfel convingerea. Căci orice greşeală necorectată te amăgeşte în privinţa puterii tale de-a o corecta. Dacă poate corecta şi nu o laşi să corecteze, ţi-o negi atât ţie, cât şi fratelui tău. Iar, dacă împărtăşeşte şi el aceeaşi convingere, veţi crede amândoi că sunteţi osândiţi. Te-ai putea scuti de aşa ceva, şi pe tine şi pe el. Căci raţiunea nu face loc corecţiei numai în tine.
Corecţia nu poate fi acceptată, nici refuzată de tine, fără fratele tău. Păcatul ar susţine că poate. Dar raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unui dintre voi - în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Păcatul ar susţine că tu şi fratele tău sunteţi separaţi precis. Dar raţiunea îţi spune că asta precis e o greşeală. Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private? Şi cum pot nişte gânduri care intră în ce pare doar al tău să nu aibă niciun efect asupra a ce este al tău? Dacă minţile sunt unite, aşa ceva este cu neputinţă.
Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândeşte fără Fiul Său. Aşa ceva ar fi posibil doar dacă Amândoi ar fi în trupuri, iar o minte ar putea gândi numai pentru ea doar dacă trupul ar fi minte. Căci numai trupurile pot fi separate, şi ireale deci. Casa nebuniei nu poate fi casa raţiunii. Dar e uşor să părăseşti casa nebuniei dacă vezi raţiunea. Nu părăseşti demenţa mergând altundeva. Ci o părăseşti acceptând, simplu, raţiunea acolo unde a fost nebunia. Nebunia şi raţiunea văd aceleaşi lucruri, dar e cert că le privesc diferit.
Nebunia e un atac la raţiune care o scoate din minte şi îi ia locul. Raţiunea nu atacă, ci ia liniştită locul nebuniei, înlocuind-o dacă demenţii aleg să o asculte. Dar cei demenţi nu îşi cunosc voia, căci cred că văd trupul şi îşi lasă nebunia să le spună că trupul e real. Raţiunea ar fi incapabilă de aşa ceva. Şi, dacă vrei să aperi trupul împotriva raţiunii, nu vei înţelege nici trupul, nici pe tine însuţi.
Trupul nu te separă de fratele tău şi, dacă socoteşti că vă separă, eşti dement. Dar nebunia are un scop, şi crede că are şi mijloacele de-a face scopul respectiv real. Să vezi trupul ca o barieră între ce îţi spune raţiunea că trebuie să fie unit - precis e o nebunie. Nici nu l-ai putea vedea dacă ai auzi glasul raţiunii. Ce poate sta între ce e continuu? Şi, dacă nu stă nimic, cum pot fi ferite alte părţi de ce intră într-o parte? Iată ce ţi-ar spune raţiunea. Gândeşte-te însă ce trebuie să recunoşti, dacă e să fie aşa.
Dacă alegi păcatul în locul vindecării, l-ai condamna pe Fiul lui Dumnezeu la ceva ce nu se poate corecta. Îi spui, prin ce-ai ales, că este osândit; separat de-a pururea de tine şi de Tatăl lui, fără speranţa unei reveniri cu bine. Iată ce îl înveţi, şi vei învăţa de la el exact ce l-ai învăţat. Căci poţi să îl înveţi numai că este cum l-ai vrea, şi ce alegi să fie el e ce alegi pentru tine. Dar să nu o consideri ceva înfricoşător. Că eşti unit cu el e fapt, şi nu interpretare. Cum poate fi înfricoşător un fapt, de nu cumva nu bate cu ce îndrăgeşti mai mult ca adevărul? Raţiunea îţi va spune că faptul acesta e eliberarea ta.
Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere.
Raţiunea, ca iubirea, te reasigură şi nu caută să te înspăimânte. Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. Şi orice clipă slujeşte la deplina corectare a greşelilor lui şi la întregirea lui. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.
Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Raţiunea te asigură că Cerul este ceea ce vrei şi tot ce vrei. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa. Nu te ascunde în spatele demenţei ca să scapi de raţiune. Lucrul pe care îl ascunde nebunia, Spiritul Sfânt continuă să îl arate tuturor, ca să îl vadă bucuroşi.
Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta. Tocmai Iubirea a dat iubirii acest plan graţios. Şi ce plănuieşte Iubirea I se aseamănă într-o privinţă: una fiind, Ea vrea să înveţi ce trebuie să fii. Şi, una fiind cu Ea, precis ţi-e dat să dai ce ţi-a dat Ea şi ce îţi dă încă. Petrece-ţi doar o clipă în acceptarea bucuroasă a ce ţi-e dat să îi dai fratelui tău, şi învaţă cu el ce vi s-a dat la amândoi. A da nu e mai binecuvântat decât a primi. Dar nici mai puţin nu este.
Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării.
Recunoştinţa pe care ţi-o oferă el îţi aminteşte de mulţumirile pe care ţi le aduce Tatăl tău pentru că Îl desăvârşeşti. Şi doar aici îţi spune raţiunea că poţi să înţelegi ce trebuie să fii. Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?
Puterea pe care o ai asupra Fiului lui Dumnezeu nu e o ameninţare la adresa realităţii lui.
Ci doar o adeverire a ei. Dacă e liber deja, unde ar putea să îi fie libertatea, dacă nu în el însuşi? Şi, dacă îşi neagă libertatea, cine ar putea să îl lege, dacă nu el însuşi? Dumnezeu nu e batjocorit, şi nici Fiul Lui nu poate fi încătuşat decât de propria-i dorinţă. Şi tocmai prin propria-i dorinţă e eliberat. Iată-i puterea, nu slăbiciunea. El e la propria-i discreţie şi milă. Si, unde alege să fie milostiv, e liber. Dar, unde alege să condamne în schimb, e ţinut ca prizonier, aşteptând în lanţuri să se graţieze singur.

Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios?
Neputinţa e preţul păcatului. Starea de neputinţă e condiţia păcatului, singura cerinţă pe care o are pentru a fi crezut. Numai neputincioşii pot să creadă în el. Enormitatea nu îi atrage decât pe cei ce se cred mici. Si numai cei ce cred mai întâi că sunt mici pot să vadă vreo atracţie în asta. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.
Nimeni nu crede că Fiul lui Dumnezeu este neputincios, iar cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi, temându-se că puterea Fiului lui Dumnezeu îi va ucide şi ridicându-şi neputinţa împotriva lui. Ei se alătură armatei neputincioşilor, să îşi ducă războiul de răzbunare, amărăciune şi ciudă împotriva lui, să îl facă una cu ei. Neştiind că sunt una cu el, ei nu ştiu pe cine urăsc. Sunt o armată tare jalnică, fiecare în parte la fel de capabil să îşi atace fratele sau să se atace pe el însuşi pe cât e de capabil să îşi aducă minte că au crezut că au o cauză comună.
Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc "duşmanul", ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere, nici să treacă de la vis la act. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.
Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există. Da, poate visa că şi-a găsit un duşman, dar acesta se va schimba chiar în vreme ce îl atacă, aşa că va fugi să îşi găsească altul, şi altul, şi nu va ajunge niciodată la izbândă. Şi, tot fugind aşa, se năpusteşte asupra ei, crezând că şi-a zărit marele duşman ce scapă întruna atacului ei ucigaş preschimbându-se în altceva. Cât de perfid pare acest duşman, ce se preschimbă aşa încât e imposibil până şi să îl recunoşti.
Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar îndrăzni să creadă că nu are duşman? Ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care acesta nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Căci, dacă se va concentra asupra unui lucru pe care nu îl poate înţelege, îşi va scoate în evidenţă neputinţa şi va lăsa păcatul să îi spună că precis îşi este propriul lui duşman. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe, şi asta se va face pentru el: Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti. Aici deci ar părea să fie ultima speranţă ce ţi-a mai rămas să găseşti păcatul şi să nu accepţi puterea.
Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului şi a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune? Cum se ajunge, în urma acestei decizii, la efectele ei nu e problema ta. Dar ce vrei să vezi trebuie să fie opţiunea ta. Cursul acesta priveşte cauza, nu efectul.
Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Şi lasă-ţi raţiunea să îţi spună că trebuie să aibă un răspuns şi că i se răspunde în celelalte trei. Şi atunci iţi va fi clar că, privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:

Asta vreau să văd? Asta vreau?

Asta e singura ta decizie; asta e condiţia pentru ce se petrece. Modul în care se întâmplă e irelevant, dar nu şi motivul pentru care se întâmplă. Ai control asupra ei. Şi, dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.
De ce e atât de importantă ultima întrebare? Raţiunea îţi va spune şi de ce. E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile. Îţi poţi dori o lume pe care o conduci şi care nu te conduce, şi te poţi răzgândi. Poţi dori să îţi schimbi neputinţa cu puterea, şi poţi renunţa la această dorinţă în clipa în care te atrage sclipirea unui păcat. Şi poţi să vrei să vezi o lume nepăcătoasă, şi să te laşi ispitit de un "duşman" să îţi foloseşti ochii trupului şi să schimbi ce îţi doreşti.
Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt, din moment ce tocmai pe aceasta o neagă lumea păcatului. De aceea, cei ce văd păcatul văd negarea lumii reale. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală, aşa că dorinţa devine singura pe care o ai.
Răspunzând "da" la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi. Când nu o mai vrei pe aceasta, le-ai răspuns şi celorlalte pe deplin.
De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă "da" şi "nu". Căci ai răspuns "da" fără să percepi că "da" trebuie să însemne "nu nu". Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare - acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.
Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Puterea dorinţei Fiului lui Dumnezeu rămâne dovada că cel ce se vede neputincios se înşeală. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide. Şi niciunul nu poate să părăsească mintea celui care l-a gândit sau să îl lase neafectat.

Gândurile sunt, atunci, periculoase? Pentru trupuri, da! Gândurile ce par să ucidă sunt cele care îl învaţă pe cel ce le gândeşte că poate fi ucis. Aşa că "moare" din cauza a ceea ce a învăţat.
Trece din viaţă în moarte, dovada finală că a preţuit inconstantul mai mult decât constanţa. Sigur, a crezut că vrea fericire. Dar nu a dorit-o pentru că e adevărul şi trebuie, de aceea, să fie constantă.
Constanţa bucuriei e o condiţie complet străină de înţelegerea ta. Dar, dacă ţi-ai putea închipui ce trebuie să fie, ai dori-o deşi nu o înţelegi. Constanţa fericirii nu are excepţii, nici schimbări de niciun fel. E la fel de neclintită ca Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fiind la fel de sigură în viziunea ei cum e şi Creatorul ei în ce cunoaşte, fericirea priveşte totul şi vede că toate sunt acelaşi lucru. Ea nu vede efemerul, căci doreşte ca totul să fie ca ea şi îl vede astfel. Nimic nu are puterea de a- i zăpăci constanţa, pentru că propria ei dorinţă nu poate fi clintită. Ea le parvine celor care văd că întrebarea finală le este necesară celorlalte, cu aceeaşi certitudine cu care pacea trebuie să le parvină celor care aleg să vindece şi să nu judece.
Raţiunea îţi va spune că nu poţi cere fericire inconstant. Căci, dacă primeşti ce doreşti, şi fericirea e constantă, atunci nu trebuie să o ceri decât o dată, ca să o ai pentru totdeauna. Iar, dacă nu o ai întotdeauna, fiind tocmai ce este, nu ai cerut-o. Căci nimeni nu poate să nu ceară un lucru pe care şi-l doreşte de la ceva ce crede că oferă oarece speranţă că i-l poate da. Poate să se înşele în ce cere, unde şi de la ce. Dar va cere, pentru că dorinţa e o cerere, o rugăminte făcută de cel căruia Dumnezeu Însuşi nu va putea nicicând să nu îi răspundă. Dumnezeu a dat deja tot ce îşi doreşte el cu adevărat.
Dar lucrul de care e nesigur, Dumnezeu nu poate să i-l dea. Căci nu şi-l doreşte cât timp rămâne nesigur, iar dăruirea lui Dumnezeu trebuie să fie incompletă dacă acesta nu e primit.
Tu, care întregeşti Voia lui Dumnezeu şi eşti fericirea Lui, a cărui voie e de o putere cu a Lui, o putere care nu se pierde în iluziile tale, gândeşte-te atent de ce nu eşti încă hotărât cum vei răspunde la ultima întrebare. Răspunsul tău la celelalte a făcut posibilă ajutarea ta să fii parţial deja întreg la minte. Şi totuşi, ultima e cea care te întreabă de fapt dacă eşti dispus să fii total întreg la minte.
Ce e clipa sfântă, dacă nu apelul pe care ţi-l adresează Dumnezeu să recunoşti ce ţi-a dat El? Iată marele apel la raţiune; conştientizarea lucrului ce poate fi văzut mereu; fericirea ce poate fi a ta întotdeauna. Aici e pacea constantă pe care ai putea să o resimţi întruna. Aici ţi se revelează ce a negat negarea. Căci aici s-a răspuns deja la ultima întrebare şi ţi s-a dat ce ceri. Aici e viitorul acum, căci timpul e neputincios pentru că îţi doreşti ce nu se va schimba nicicând. Căci ai cerut să nu îţi stea nimic între sfinţenia relaţiei tale şi conştientizarea faptului că e sfântă.