Războiul cu Tine Însuţi

Nu vezi că opusul fragilităţii şi al slăbiciunii e nepăcătoşenia? Nevinovăţia e putere, şi nimic altceva nu e puternic. Nepăcătoşii nu se pot teme, căci păcatul de orice fel e slăbiciune. Parada de putere de care face uz atacul să acopere fragilitatea nu reuşeşte să o ascundă, căci cum poate fi ascuns irealul? Nimeni nu e puternic dacă are un duşman şi nimeni nu poate să atace dacă nu crede că îl are.
Să crezi în duşmani înseamnă, aşadar, să crezi în slăbiciune, iar ce e slab nu e Voia lui Dumnezeu.
Împotrivindu-se acesteia, e "duşmanul" lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e temut ca o voie contrară.
Cât de ciudat devine acest război cu tine însuţi! Ajungi să crezi că orice lucru pe care îl foloseşti pentru păcat poate să îţi facă rău şi să îţi devină un duşman. Şi atunci te vei lupta cu el şi vei încerca să îl slăbeşti din cauza acestui lucru; şi vei crede că ai reuşit şi vei ataca din nou. E la fel de sigur că o să îţi fie frică de ceea ce ataci, pe cât este de cert că o să iubeşti ce percepi a fi fără păcat.
Acela merge în pace care străbate, fără de păcat, drumul pe care iubirea i-l arată. Căci iubirea îl însoţeşte pe acest drum, ferindu-l de orice frică. Şi va vedea numai nepăcătoşi, care nu pot să atace.
Mergi plin de slavă, cu fruntea sus, şi nu te teme de niciun rău. Nevinovaţii sunt în siguranţă pentru că îşi împărtăşesc nevinovăţia. Nimic din ce văd ei nu e dăunător, căci faptul că sunt conştienţi de adevăr eliberează totul de iluzia vreunui aspect dăunător. Şi ce a părut dăunător străluceşte acum în nevinovăţia lor, eliberat de păcat şi frică, şi redat cu bucurie iubirii. Ei împărtăşesc puterea iubirii pentru că şi-au îndreptat privirea asupra nevinovăţiei. Şi fiece greşeală a dispărut pentru că nu au văzut-o. Cine caută slava o găseşte unde este. Şi unde ar putea să fie, dacă nu în cei nevinovaţi?
Nu lăsa micile elemente importune să te tragă în micime. În nevinovăţie nu poate exista nicio atracţie pentru vinovăţie. Gândeşte-te ce lume fericită cutreieri cu adevărul alături! Nu renunţa la această lume a libertăţii pentru un mărunt suspin de aparent păcat, nici pentru un fior infim de atracţie a vinovăţiei. Ai lepăda oare Cerul pentru toate aceste distrageri fără înţeles? Destinul şi scopul tău sunt cu mult mai presus de ele, în locul curat în care nu există micime. Scopul tău nu e compatibil cu niciun fel de micime. Şi este, de aceea, incompatibil cu păcatul.
Să nu lăsăm micimea să îl ducă pe Fiul lui Dumnezeu în ispită. Slava lui e mai presus de ea, incomensurabilă şi eternă ca veşnicia. Nu lăsa timpul să perturbe felul în care îl vezi pe Fiul lui Dumnezeu. Nu îl lăsa înspăimântat şi singur în ispită, ci ajută-l să se ridice deasupra ei şi să perceapă lumina din care face parte. Nevinovăţia ta va lumina drumul către a lui şi, în felul acesta, a ta va fi ocrotită şi păstrată în conştienţa ta. Căci cine poate să îşi cunoască slava, şi să se perceapă mic şi slab?
Cine poate să umble tremurând printr-o lume înfricoşătoare, şi să realizeze că slava Cerului se răsfrânge asupra lui?
Nimic din ce te înconjoară nu poate să nu fie parte a ta. Priveşte totul cu iubire şi vezi lumina Cerului în toate. Aşa vei ajunge să înţelegi tot ce ţi-e dat. În semn de iertare binevoitoare, lumea va scânteia şi va străluci, şi tot ce ai socotit păcătos cândva va fi reinterpretat acum ca parte a Cerului. Ce frumos e să cutreieri, curat şi izbăvit şi fericit, o lume ce are cumplită nevoie de izbăvirea pe care i-o acordă nevinovăţia ta! Ce poţi să preţuieşti mai mult? Căci aici stă mântuirea şi libertatea ta. Şi trebuie să fie deplină, dacă vrei să o recunoşti.

Amintirea lui Dumnezeu vine într-o minte liniştită. Nu poate să vină unde e conflict, căci o minte ce se războieşte cu ea însăşi nu îşi aminteşte veşnica blândeţe. Mijloacele războiului nu sunt mijloacele păcii, şi nu de iubire vor să îşi amintească cei cărora le place să se războiască. Războiul este imposibil dacă nu nutreşti credinţa în victorie. Existenţa conflictului în tine presupune, negreşit, credinţa că eul are puterea de a fi victorios. Altfel, de ce te-ai identifica tocmai cu el? Îţi dai seama, fireşte, că eul se războieşte cu Dumnezeu. Cert e că nu are duşman. Dar la fel de certă îi este şi credinţa fixă că are un duşman pe care trebuie să îl învingă şi că va reuşi.
Nu îţi dai seama că un război cu tine însuţi ar fi un război contra lui Dumnezeu? E de conceput victoria? Şi, dacă ar fi, e o victorie pe care să o vrei? Moartea lui Dumnezeu, dacă ar fi cu putinţă, ar fi moartea ta. E asta o victorie? Eul se îndreaptă tot mereu în marş forţat spre propria-i înfrângere, căci crede că un triumf asupra ta e cu putinţă. Iar Dumnezeu gândeşte altfel. Ăsta nu e un război, ci doar convingerea nebună că voia lui Dumnezeu poate fi atacată şi răsturnată. Poţi să te identifici cu convingerea aceasta, dar nu va fi nicicând decât o nebunie. Iar frica va domni în nebunie şi va părea să fi înlocuit iubirea acolo. Iată scopul conflictului. Iar, pentru cei ce îl cred posibil, mijloacele par reale.
Fii sigur că e cu neputinţă să se întâlnească vreodată Dumnezeu şi eul, sau tu şi eul.
Păreţi doar că vă întâlniţi şi că vă încheiaţi ciudatele alianţe pe baze ce nu au înţeles. Căci convingerile voastre converg asupra trupului, casa aleasă a eului, pe caro o crezi a ta. Vă întâlniţi la o greşeală; o eroare în modul în care te apreciezi. Eul se uneşte cu propria ta iluzie de sine, pe care o împărtăşeşti cu el. Şi totuşi, iluziile nu se pot uni. Ele sunt acelaşi lucru: nimic. Unirea lor constă în lipsa lor de substanţă, două fiind la fel de lipsite de înţeles ca una sau ca o mie. Nimic fiind, eul se uneşte cu nimic.
Victoria pe care o urmăreşte e la fel de lipsită de înţeles ca el însuşi.
Frate, războiul cu tine însuţi e pe sfârşite. Sfârşitul călătoriei e pe tărâmul păcii. Nu ai vrea să accepţi acum pacea care ţi s-a oferit aici? Acest "duşman" cu care te-ai luptat cum te-ai lupta cu un intrus în pacea ta se transformă aici, sub ochii tăi, în dătătorul păcii tale. "Duşmanul" tău a fost Însuşi Dumnezeu, Căruia conflictul, triumful şi atacul de orice fel Îi sunt total necunoscute. El te iubeşte cu desăvârşire, total şi de-a pururi. Fiul lui Dumnezeu în război cu Creatorul lui e o situaţie la fel de ridicolă ca natura urlând la vânt, cu mânie, şi declarându-i că nu mai face parte din ea. Poate oare natura să stabilească acest lucru şi să îl facă adevărat? Şi nu e la latitudinea ta să spui ce să facă parte din tine şi ce să rămână pe dinafară.
Războiul cu tine însuţi a fost purtat pentru a-l învăţa pe Fiul lui Dumnezeu că nu e el însuşi şi că nu e Fiul Tatălui său. În vederea acestui scop, amintirea Tatălui său trebuie dată uitării. Ea e uitată în viaţa trupului şi, dacă crezi că eşti un trup, vei crede că ai dat-o uitării. Dar adevărul nu poate uita de sine niciodată, şi nu ai uitat ce eşti. Doar propria ta iluzie de sine, o dorinţă bizară de-a înfrânge ce eşti, nu îşi mai aminteşte.
Războiul cu tine însuţi nu e decât lupta dintre două iluzii, chinuindu-se să se diferenţieze una de cealaltă, în convingerea că cea care învinge va fi adevărată. Nu există conflict între ele şi adevăr.
Şi nu sunt nici diferite una de cealaltă. Amândouă sunt neadevărate. Aşa că nu contează ce formă iau.
Ce le-a făcut este dement, iar ele rămân o parte din ce le-a făcut. Nebunia nu prezintă nicio primejdie pentru realitate, şi nici nu are influenţă asupra ei. Iluziile nu pot înfrânge adevărul, nici nu îl pot ameninţa cumva. Iar realitatea pe care o neagă ele nu face parte din ele.
Ce îţi aminteşti face parte din tine. Căci trebuie să fii cum te-a creat Dumnezeu. Adevărul nu se luptă cu iluziile, şi nici iluziile nu se luptă cu adevărul. Iluziile se bat numai între ele. Fragmentate fiind, ele fragmentează. Dar adevărul e indivizibil şi depăşeşte cu mult mica lor rază de acţiune. Îţi vei aminti ce cunoşti când vei învăţa că nu poţi fi într-o stare de conflict. O iluzie de sine se poate lupta cu alta, dar războiul dintre două iluzii e o stare în care nu se întâmplă nimic. Nu există învingător, nici victorie. Iar adevărul rămâne radios, în afara oricărui conflict, neatins şi liniştit în pacea lui Dumnezeu.
Conflictul trebuie să fie intre două forţe. Nu poate să existe între o putere şi nimic. E cu neputinţă să ataci un lucru care să nu facă parte din tine. Şi, prin atacarea lui, îţi faci două iluzii de sine, una în conflict cu cealaltă. Iată ce se întâmplă de fiecare dată când priveşti altfel decât cu iubire ceva creat de Dumnezeu. Conflictul e înfricoşător pentru că reprezintă naşterea fricii. Dar ce se naşte din nimic nu poate dobândi realitate prin luptă. De ce ţi-ai umple lumea de conflicte cu tine însuţi? Lasă să ţi se desfacă toată această nebunie şi îndreaptă-te în pace spre amintirea lui Dumnezeu, care se mai răsfrânge încă în mintea ta liniştită.
Vezi cum dispare conflictul de iluzii când e adus la adevăr! Căci pare real doar cât e văzut ca un război între adevăruri conflictuale, învingătorul urmând să fie mai adevărat, mai real, şi biruitorul iluziei mai puţin reale, devenită iluzie prin înfrângere. În felul acesta, conflictul este modul de-a alege între două iluzii, una urmând să fie încoronată ca reală, iar cealaltă urmând să fie înfrântă şi dispreţuită.
Aici Tatăl nu va fi nicicând reamintit. Şi totuşi, nicio iluzie nu Îi poate invada casa şi nu Îl poate izgoni din ce iubeşte El de-a pururi. Şi ce iubeşte El este de-a pururi într-o stare de linişte şi pace pentru că este casa Lui.
Tu, care eşti preaiubitul Lui, nu eşti o iluzie, fiind la fel de adevărat şi sfânt ca El.
Statornicia certitudinii tale în privinţa Lui şi a ta Vă serveşte drept casă la Amândoi, Care locuiţi împreună, nedespărţiţi, ca unitate. Deschide uşa preasfintei Sale case şi lasă iertarea să şteargă orice urmă a credinţei în păcat ce ÎI ţine fără adăpost pe Dumnezeu şi, odată cu El, pe Fiul Său. Nu eşti străin în casa lui Dumnezeu. Primeşte-ţi fratele în casa în care l-a pus Dumnezeu, în seninătate şi pace, şi în care locuieşte cu el. Iluziile nu îşi au locul unde stă iubirea, ocrotindu-te de tot ce nu e adevărat. Stai într-o pace la fel de neţărmurită ca a Creatorului ei, iar celor ce vor să îşi amintească de El li s-a dat totul. Spiritul Sfânt veghează asupra casei Sale, sigur că pacea ei nu poate fi tulburată niciodată.
Cum poate locul de odihnă al lui Dumnezeu să se atace singur, căutând să Îl înfrângă pe Cel Ce locuieşte în el? Gândeşte-te ce se întâmplă când casa lui Dumnezeu decide să se perceapă dezbinată. Altarul dispare, lumina păleşte, iar templul Celui Sfânt devine o casă a păcatului. Şi nu se amintesc decât iluziile. Iluziile pot fi în conflict pentru că formele lor sunt diferite. Şi se luptă doar ca să poată stabili care formă e adevărată.
Iluziile întâlnesc iluzii, iar adevărul se întâlneşte pe el. Întâlnirea dintre iluzii duce la război. Pacea, privindu-se pe sine, se extinde. Războiul e condiţia în care frica se naşte, creşte şi căută să domine. Pacea e starea în care iubirea stă şi caută să se împărtăşească. Conflictul şi pacea se opun unul altuia. Unde stă unul, celălalt nu poate fi; unde merge unul, celălalt dispare. Aşa se estompează amintirea lui Dumnezeu în minţile care au devenit câmpul de luptă al iluziilor. Şi totuşi, ea străluceşte, dincolo de acest război fără noimă, gata să fie reamintită când treci de partea păcii.

"Legile" haosului pot fi aduse la lumină, dar nu pot fi înţelese niciodată. Legile haotice nu au cum să aibă înţeles, ele depăşind, de aceea, sfera raţiunii. Ele par însă un obstacol în calea raţiunii şi a adevărului. Să le examinăm atunci cu calm, ca să putem privi dincolo de ele, înţelegând ce sunt, şi nu ce vor să susţină că sunt. E esenţial să se înţeleagă la ce servesc, pentru că scopul lor e tocmai acela de-a lipsi de înţeles şi de-a ataca adevărul. Iată legile ce guvernează lumea pe care ai făcut-o. Şi totuşi, ele nu guvernează nimic şi nu e nevoie să fie încălcate, ci doar examinate şi depăşite.
Prima lege haotică spune că adevărul e altul pentru fiecare. Ca toate aceste principii, acesta susţine că fiecare e separat, având un alt set de gânduri care îl distinge de ceilalţi. Acest principiu rezultă din credinţa că există o ierarhie a iluziilor: unele sunt mai valoroase, şi deci adevărate.
Fiecare şi-o stabileşte singur şi o face să fie adevărată prin atacul pe care îl întreprinde asupra valorilor altuia. Iar acesta e îndreptăţit pentru că valorile diferă, iar cei ce le deţin par să fie diferiţi, şi deci duşmani.
Gândeşte-te cum pare acest principiu să contrazică primul principiu al miracolelor. Căci acesta stabileşte grade de adevăr printre iluzii, făcându-le pe unele să pară mai greu de depăşit decât altele. Dacă s-ar realiza că toate sunt acelaşi lucru, la fel de neadevărat, ar fi uşor să se înţeleagă că miracolele se aplică la toate. Greşelile de orice fel pot fi corectate pentru că sunt neadevărate. Când se aduc la adevăr, şi nu una la alta, ele dispar pur şi simplu. Nicio parte a nimicului nu poate rezista la adevăr mai mult decât alta.
A doua lege a haosului - scumpă tuturor celor ce adoră păcatul - spune că fiecare trebuie să păcătuiască, meritând deci să fie atacat şi să moară. Acest principiu, strâns corelat cu primul, cere ca greşelile să impună pedeapsă, nu corecţie. Căci distrugerea celui ce comite greşeala îl scoate în afara corecţiei şi a iertării. Ce a făcut este interpretat astfel ca o sentinţă irevocabilă pe care şi-o dă singur şi pe care Dumnezeu Însuşi nu are puterea să o curme. Păcatul nu poate fi iertat, fiind convingerea că Fiul lui Dumnezeu poate face greşeli pentru care propria lui distrugere devine inevitabilă.
Gândeşte-te ce efecte pare să aibă aceasta asupra relaţiei dintre Tată şi Fiu. Ei par acum imposibil de reunificat. Căci Unul trebuie condamnat mereu - de Celălalt. Sunt diferiţi acum, şi duşmani, iar relaţia Lor e una de opoziţie, tot aşa cum aspectele separate ale Fiului se întâlnesc doar ca să intre în conflict, nu ca să se unească. Unul devine slab, iar celălalt puternic prin înfrângerea lui. Iar frica de Dumnezeu şi de celălalt pare acum rezonabilă, căpătând realitate prin ce şi-a făcut Fiul lui Dumnezeu atât lui însuşi, cât şi Creatorului său.
Aroganţa pe care se sprijină legile haosului nu ar putea fi mai evidentă decât reiese de aici. Iată un principiu care vrea să definească ce trebuie să fie Creatorul realităţii, ce trebuie să gândească şi să creadă, şi cum trebuie să reacţioneze în urma convingerilor pe care le are. Nici măcar nu se consideră necesar să fie întrebat dacă e adevărat ce s-a stabilit că ar crede. Fiul Lui I-o poate spune, iar El are de ales între a-l crede pe cuvânt sau a Se înşela. Ajungem astfel direct la cea de-a treia convingere absurdă, ce pare să facă din haos ceva etern. Căci, dacă Dumnezeu nu poate să Se înşele, El trebuie să accepte convingerile de sine ale Fiului Său şi să îl urască din pricina lor.
Vezi cum se întăreşte frica de Dumnezeu prin al treilea principiu. Acum ţi-e imposibil să Îl chemi când suferi să te ajute. Căci a devenit acum "duşmanul" Care ţi-a provocat suferinţa, la Care e inutil să apelezi. Nici mântuirea nu mai poate sta în Fiu, ale cărui aspecte par să se lupte cu El fiecare în parte, iar atacul lor pare a fi îndreptăţit. Iar conflictul devine acum inevitabil, dincolo de ajutorul lui Dumnezeu. Căci mântuirea trebuie să rămână imposibilă acum, pentru că Mântuitorul tău a devenit duşmanul tău.
Nu poate să existe nici eliberare, nici scăpare, ispăşirea devine, aşadar, un mit, iar Voia lui Dumnezeu e răzbunarea, nu iertarea. De unde încep toate acestea nu se întrezăreşte ajutor care să poată izbuti. Rezultatul poate fi numai distrugerea. Şi Dumnezeu Însuşi pare să ţină cu ea, pentru a-Şi înfrânge Fiul. Să nu crezi cumva că eul îţi va da posibilitatea să găseşti o cale de-a scăpa de ce vrea el.
Aceasta este funcţia acestui curs, care nu pune preţ pe ce preţuieşte eul.
Eul pune preţ doar pe ce ia. Ajungem astfel la cea de-a patra lege a haosului, care, dacă sunt acceptate celelalte, trebuie să fie adevărată. Această lege aparentă este convingerea că ai ce ai luat. Potrivit acesteia, paguba altuia devine câştigul tău, şi nu recunoşti astfel că nu poţi lua decât de la tine însuţi. Dar toate celelalte legi trebuie să ducă aici. Căci duşmanii nu îşi dau de bunăvoie unul altuia, nici nu caută să împărtăşească lucrurile pe care pun preţ. Iar lucrul pe care ţi-l refuză duşmanii precis merită să îl ai, pentru că îl ţin ascuns de privirea ta.
De aici se văd reieşind toate mecanismele nebuniei: "duşmanul" întărit prin ascunderea moştenirii preţioase care ar trebui să îţi revină ţie; poziţia şi atacul tău îndreptăţite pentru ce nu ţi s-a dat; şi paguba inevitabilă pe care trebuie să o sufere duşmanul, ca să te salvezi tu. Aşa îşi declară "nevinovăţia" cei ce se simt vinovaţi. Dacă nu ar fi forţaţi să înceapă acest atac mârşav de purtarea lipsită de scrupule a duşmanului, ar reacţiona numai cu bunătate. Dar, într-o lume nemiloasă, cei plini de bunătate nu pot supravieţui, aşa că trebuie să ia, căci altfel li se ia.
A mai rămas acum o întrebare vagă, "nelămurită", la care nu s-a răspuns până acum. Ce e lucrul acesta preţios, acest mărgăritar de mare preţ, comoara aceasta tăinuită şi secretă ce trebuie smulsă cu furie îndreptăţită de la acest duşman viclean ce te-a trădat? Trebuie să fie ceva ce vrei să ai, dar nu ai găsit nicicând, iar acum "înţelegi" de ce nu l-ai găsit. Căci ţi l-a luat acest duşman şi ţi l-a ascuns unde nu te gândeşti să cauţi. L-a ascuns în trupul lui, făcând din el paravanul vinovăţiei lui, ascunzătoarea lucrului ce îţi aparţine ţie. Acum trupul lui trebuie distrus şi sacrificat, să ai ce îţi aparţine ţie. Faptul că te-a trădat cere ca el să moară ca tu să poţi trăi. Şi ataci doar în legitimă apărare.
Dar ce anume vrei de îi necesită moartea? Poţi oare să fii sigur că ţi-e îndreptăţit atacul ucigaş dacă nu ştii la ce serveşte? Aici îţi sare "într-ajutor" un ultim principiu al haosului. Potrivit acestuia, există un substitut pentru iubire. Iată vraja care îţi va lecui toată durerea, factorul lipsă din nebunia ta, care o face "sănătoasă" la minte. Iată de ce trebuie să ataci. Iată ce îţi îndreptăţeşte răzbunarea. Priveşte, dezvăluit, darul secret al eului, smuls din trupul fratelui tău, în care a fost ascuns din răutate şi ură faţă de cel căruia îi aparţine darul. El vrea să te lipsească de elementul secret care ar da sens vieţii tale. Substitutul iubirii, născut din duşmănia pe care o simţi faţă de fratele tău, trebuie să fie mântuirea. Ea nu are substitut şi nu există decât una. Şi toate relaţiile tale nu au alt scop decât acela de-a o captura şi de-a ţi-o însuşi.
Posesiunea ta nu va fi deplină niciodată, iar fratele tău nu îşi va înceta niciodată atacul asupra ta, pentru ce i-ai furat. Nici Dumnezeu nu Îşi va curma răzbunarea faţă de amândoi, căci, în nebunia Lui, trebuie să aibă acest substitut pentru iubire şi să vă ucidă pe amândoi. Tu, care te simţi pe teren solid şi sănătos la minte, într-o lume în care poate fi găsit un înţeles, ia aminte: acestea sunt legile pe care pare să se sprijine "sănătatea" ta mintală. Acestea sunt principiile care fac terenul de sub picioarele tale să pară solid. Şi tocmai aici cauţi un înţeles. Acestea sunt legile pe care le-ai făcut pentru mântuirea ta. Ele ţin pe loc substitutul pentru Cer pe care îl preferi. Acesta este scopul lor; de aceea au fost făcute. Nu are rost să întrebi ce înseamnă ele. Este evident. Mijloacele nebuniei trebuie să fie demente. Oare eşti la fel de sigur că îţi dai seama că obiectivul este nebunia?
Nimeni nu vrea nebunie, nici nu se agaţă de propria-i nebunie dacă vede că asta e. Ce protejează nebunia este convingerea că e adevărată. Funcţia demenţei e aceea de-a înlocui adevărul.
Ea trebuie văzută ca adevăr pentru a fi crezută. Iar, dacă este adevărul, atunci opusul ei, care era înainte adevărul, trebuie să fie acum nebunia. O asemenea inversare, complet sucită - în care nebunia e sănătate mintală; iluziile, adevăr; atacul, un act de bunătate; ura, iubire; şi omorul, binecuvântare - e obiectivul în slujba căruia se pun legile haosului. Iată mijloacele prin care legile lui Dumnezeu par să fie inversate. Aici, legile păcatului par să ţină iubirea captivă şi să lase păcatul să scape.
Acestea nu par a fi obiectivele haosului, căci, în urma marii inversări, par a fi legile ordinii. Cum ar putea să fie altfel? Haosul e anarhie şi nu are legi. Pentru a fi crezute, pretinsele lui legi trebuie percepute a fi reale. Obiectivul lor, nebunia, trebuie văzută ca sănătate mintală. Iar frica, cu buze ca leşia şi ochi nevăzători, orbită şi înspăimântătoare la vedere, e înălţată pe tronul iubirii, muribunda ei cuceritoare, substitutul ei, mântuitoarea de mântuire. Legile fricii fac moartea să pară atât de frumoasă! Mulţumeşte-i eroinei înălţate pe tronul iubirii, care l-a mântuit pe Fiul lui Dumnezeu pentru frică şi moarte!
Şi totuşi, cum e posibil ca asemenea legi să poată fi crezute? Există un mecanism ciudat care face să fie posibil. Şi nu ne este nefamiliar; am mai văzut de multe ori cum pare să funcţioneze. De fapt, nu funcţionează, dar în vise, unde în rolurile principale joacă numai nişte umbre, pare cât se poate de puternic. Niciuneia dintre legile haosului nu i s-ar da crezare dacă nu s-ar pune accent pe formă şi nu s-ar neglija conţinutul. Niciunul dintre cei ce cred în veridicitatea vreuneia dintre aceste legi nu vede ce spune legea respectivă. Unele forme pe care le adoptă par să aibă înţeles; atâta tot.
Cum pot unele forme de omor să nu însemne moarte? Poate oare un atac, sub orice formă, să însemne iubire? Ce formă de condamnare e o binecuvântare? Cine îşi găseşte mântuirea lipsindu-şi de putere mântuitorul? Nu te lăsa amăgit de forma atacului îndreptat asupra lui. Nu poţi urmări să îi faci rău, şi să te mântuieşti pe tine. Cine se poate feri de atac atacându-se singur? Ce importanţă poate să aibă forma pe care o ia această nebunie? El e o judecată ce se zădărniceşte singură, condamnând ce spune că vrea să mântuiască. Să nu te laşi amăgit când nebunia ia o formă pe care o crezi atrăgătoare. Ce e hotărât să te distrugă nu ţi-e prieten.
Tu susţii sus şi tare - şi socoteşti că e adevărat - că nici nu crezi aceste legi fără noimă, nici nu ţii cont de ele. Şi, uitându-te la ce afirmă, nu pot să fie de crezut. Frate, le crezi totuşi. Căci altfel cum le-ai mai percepe forma, cu un astfel de conţinut? Se poate justifica vreuna dintre aceste forme? Şi totuşi, le crezi datorită formei pe care o adoptă, şi nu recunoşti conţinutul. Acesta nu se schimbă niciodată. Poţi oare să îi pictezi buze trandafirii unui schelet, să îl îmbraci cu farmec, să îl răsfeţi, să îl dezmierzi, şi să îl trezeşti la viaţă? Şi poţi oare să te mulţumeşti cu iluzia că eşti în viaţă?
Nu există viaţă în afara Cerului. Unde Dumnezeu a creat viaţă, trebuie să fie viaţă. În orice stare separată de Cer, viaţa e o iluzie. În cazul cel mai bun, ea pare a fi ca viaţa; în cel mai rău, ca moartea. Dar ambele sunt judecăţi asupra nevieţii, la fel de neconforme cu realitatea şi de lipsite de înţeles. Viaţa în afara Cerului e cu neputinţă, iar ce nu e în Cer nu este nicăieri. În afara Cerului stă numai conflictul de iluzii: fără noimă, imposibil şi în afara oricărei raţiuni; şi totuşi, perceput ca o barieră veşnică în calea Cerului. Iluziile nu sunt decât forme. Conţinutul lor nu e nicicând adevărat.
Legile haosului guvernează toate iluziile. Formele lor intră în conflict, făcând să pară posibilă preţuirea unora mai mult decât a altora. Dar fiecare dintre ele se bazează la fel de sigur ca şi celelalte pe convingerea că legile haosului sunt legile ordinii. Fiecare dintre ele susţine total aceste legi, oferind o mărturie certă că legile acestea sunt adevărate. Formele de atac ce par mai blânde nu aduc o mărturie mai incertă, nici rezultate mai incerte. E un lucru cert că iluziile vor provoca frică datorită convingerilor pe care le implică, şi nu datorită formei lor. Iar lipsa credinţei în iubire, sub orice formă, e o dovadă că haosul este o realitate.
Din convingerea cu care crezi în păcat trebuie să rezulte credinţa în haos. Şi tocmai pentru că rezultă pare a fi o concluzie logică, un pas valid într-o gândire ordonată. Paşii care duc la haos rezultă frumos unul dintr-altul de la bun început. Fiecare e o formă diferită în progresia inversării adevărului, înaintând tot mai adânc în spaimă şi ducând tot mai departe de adevăr. Să nu crezi că un pas e mai mic decât un altul, nici că revenirea după unul este mai uşoară. Întreaga coborâre din Cer e cuprinsă în fiecare pas. Şi, unde începe gândirea ta, tot acolo trebuie să şi sfârşească.
Frate, nu fă niciun pas în jos, spre iad. Pentru că, odată ce ai făcut un singur pas, nu vei recunoaşte ceilalţi paşi drept ceea ce sunt. Iar ei vor urma cu siguranţă. Atacul, sub orice formă, ţi-a pus piciorul pe şirul sucit de trepte ce duce din Cer. În fiecare clipă însă toate acestea pot fi desfăcute.
Cum poţi să ştii dacă ai ales treptele ce duc la Cer sau drumul care duce în iad? Foarte simplu. Cum te simţi? E pace în conştienţa ta? Eşti sigur în ce parte să o iei? Şi eşti convins că obiectivul Cerului poate fi atins? Dacă nu, mergi de unul singur. Cere-I, aşadar, Prietenului tău să ţi se alăture şi să îţi dea certitudinea direcţiei în care o iei.

Oare nu e adevărat că nu recunoşti unele forme pe care le poate lua atacul? Dacă e adevărat că atacul, sub orice formă, îţi va face ţie rău, făcându-ţi la fel de mult rău ca într-o altă formă pe care o poţi recunoaşte, trebuie să rezulte atunci că nu recunoşti sursa durerii întotdeauna. Atacul, sub orice formă, e la fel de distructiv. Scopul lui nu se schimbă. Singura lui intenţie e să ucidă; oare ce formă de omor ajută să acopere masiva vinovăţie şi frica nebună de pedeapsă pe care trebuie să o simtă ucigaşul? El poate să nege că e ucigaş şi să îşi justifice cruzimea zâmbind în timp ce atacă. Dar va suferi, şi îşi va vedea intenţia în coşmare din care zâmbetele au dispărut şi în care scopul se ridică să îi întâmpine conştienţa îngrozită şi să îl tot urmărească. Căci nu e nimeni care să se gândească la omor, şi să scape de vinovăţia pe care o implică gândul. Dacă intenţia e moartea, ce contează forma pe care o ia?
Să fie oare moartea, sub orice formă, oricât de frumoasă şi de milostivă ar părea, o binecuvântare şi un semn că Vocea pentru Dumnezeu îi vorbeşte prin tine fratelui tău? Nu ambalajul reprezintă darul pe care îl faci. O cutie goală, oricât de frumoasă ar fi şi oricât de gingaş ar fi dăruită, tot nu conţine nimic. Şi nici primitorul, nici dăruitorul nu se lasă amăgiţi mult timp. Refuză-i fratelui tău iertarea, şi îl ataci. Nu îi dai nimic şi primeşti de la el doar ce i-ai dat.
Mântuirea nu e niciun fel de compromis. Să faci un compromis înseamnă să accepţi doar o parte din ce vrei, să iei un pic şi să renunţi la restul. Mântuirea nu renunţă la nimic. Ea e deplină pentru fiecare. Lasă ideea compromisului să intre, şi conştienţa scopului mântuirii se pierde pentru că nu e recunoscută. Ea e negată acolo unde s-a acceptat compromisul, căci compromisul este convingerea că mântuirea e cu neputinţă. El susţine că poţi să ataci un pic şi să iubeşti un pic, şi să cunoşti diferenţa dintre ele. Aşa vrea el să te înveţe că puţin din ce e acelaşi lucru poate totuşi să fie diferit, şi totuşi, ce e acelaşi lucru rămâne intact, ca unitate. Are asta sens? Poate fi ceva de înţeles?
Cursul acesta e uşor tocmai pentru că nu face compromisuri. Dar le pare dificil celor ce mai cred că e posibil să le faci. Ei nu văd că, dacă e posibil să le faci, mântuirea e atacul. Şi totuşi, convingerea că mântuirea este imposibilă e clar că nu poate întreţine o calmă, liniştită certitudine că ea a şi sosit. Iertarea nu poate fi refuzată un pic. Şi nu e posibil să ataci dintr-un motiv şi să iubeşti dintr- altul, şi să înţelegi ce e iertarea. Nu ai vrea să recunoşti orice formă de atac asupra păcii tale, dacă doar în acest fel îţi devine imposibilă pierderea ei din vedere? Dacă nu o aperi, ea poate fi păstrată, strălucitoare, înaintea viziunii tale, de-a pururi limpede şi nescăpată din vedere niciodată.
Cei ce cred că pacea poate fi apărată şi că atacul în apărarea ei e îndreptăţit nu pot să perceapă că ea se află în ei. Cum ar putea să ştie? Pot oare accepta iertarea alături de convingerea că omorul adoptă anumite forme prin care e mântuită pacea lor? Sunt dispuşi oare să accepte că scopul lor plin de cruzime e îndreptat chiar împotriva lor? Nimeni nu se uneşte cu duşmanii, nici nu le împărtăşeşte scopul. Si nimeni nu face compromisuri cu un duşman, ci îl urăşte în continuare pentru ce i-a refuzat.
Nu confunda armistiţiul cu pacea, nici compromisul cu ieşirea din conflict. A scăpa de conflict înseamnă că a trecut. Uşa e deschisă; ai părăsit câmpul de luptă. Nu ai mai zăbovit pe acolo în speranţa chircită de teamă că nu se va întoarce pentru că tunurile au amuţit o clipă şi teama ce bântuie tărâmul morţii nu este evidentă. Nu există siguranţă pe un câmp de luptă. Îl poţi privi de sus în siguranţă, fără să fii atins. Dar, din mijlocul lui, nu poţi găsi siguranţă. Niciun copac rămas în picioare nu te va adăposti. Nicio iluzie de ocrotire nu ţine piept credinţei în omor. Aici stă trupul, sfâşiat între dorinţa firească de-a comunica şi intenţia nefirească de-a ucide şi de a muri. Crezi oare că forma pe care o ia omorul îţi poate oferi vreo siguranţă? Poate vinovăţia să lipsească de pe un câmp de luptă?

Nu rămâne în conflict, căci nu există război fără atac. Frica de Dumnezeu e frica de viaţă, nu de moarte. Dar El rămâne singurul loc sigur. În El nu e niciun atac, şi nicio formă de iluzie nu pândeşte Cerul. Cerul e complet adevărat. În el nu pătrunde nicio diferenţă, iar ce e acelaşi lucru nu poate să intre în conflict. Nu ţi se cere să te lupţi cu propria-ţi dorinţă de-a ucide. Dar ţi se cere să îţi dai seama că forma pe care o ia ascunde aceeaşi intenţie. Şi de ea te temi, nu de formă. Ce nu e iubire e omor. Ce nu e plin de iubire trebuie să fie un atac. Fiecare iluzie e un atac la adresa adevărului, şi fiecare dintre ele violentează ideea de iubire pentru că pare a fi de-un adevăr egal.
Ce poate fi egal cu adevărul, şi totuşi, diferit? Omorul şi iubirea sunt incompatibile. Dar, dacă sunt adevărate amândouă, ele trebuie să fie acelaşi lucru, de nedistins una de alta. Şi aşa le vor părea celor ce îl consideră pe Fiul lui Dumnezeu un trup. Căci nu trupul e după asemănarea Celui Care l-a creat pe Fiu. Iar ce e fără viaţă nu poate să fie Fiul Vieţii. Cum poate fi extins un trup ca să cuprindă universul? Poate oare să creeze şi să fie, totodată, ce-a creat? Şi poate oare să ofere propriilor creaţii tot ce este el, fără să sufere vreo pierdere?
Dumnezeu nu Îşi împărtăşeşte funcţia cu un trup. I-a dat Fiului Său funcţia de a crea pentru că e Propria Lui funcţie. Să crezi că funcţia Fiului e să ucidă nu e un păcat, ci o demenţă. Ce e acelaşi lucru nu poate avea funcţii diferite. Creaţia e mijlocul prin care Se extinde Dumnezeu, iar ce e al Său trebuie să fie şi al Fiului. Fie sunt ucigaşi şi Tatăl şi Fiul, fie niciunul dintre Ei. Creând după propria-i asemănare, viaţa nu face moartea.
Frumoasa lumină a relaţiei tale e ca Iubirea lui Dumnezeu. Ea nu îşi poate prelua încă sfânta funcţie dată de Dumnezeu Fiului Său, pentru că iertarea pe care i-o acorzi fratelui tău nu e încă deplină, aşa că nu poate fi extinsă la întreaga creaţie. Fiece formă de omor şi de atac care te mai atrage şi pe care nu o recunoşti ca atare limitează vindecarea şi miracolele pe care ai puterea să le acorzi tuturor. Dar Spiritul Sfânt înţelege cum să îţi mărească micile daruri şi să facă din ele daruri măreţe. Şi înţelege cum se înalţă relaţia ta deasupra câmpului de luptă, nemaifiind în mijlocul lui. Iată rolul tău: să realizezi că orice formă de omor nu e voia ta. Scopul tău acum e să priveşti de sus câmpul de luptă.
Lasă-te ridicat şi, dintr-un loc mai înalt, coboară-ţi privirea asupra lui. De acolo, perspectiva îţi va fi cu totul alta. Aici, în mijlocul lui, pare într-adevăr real. Aici ai ales să faci parte din el. Aici ai ales omorul. De sus însă, alegi miracole în loc de omor. Iar perspectiva ce rezultă din această alegere îţi arată că lupta nu este reală şi că poţi ieşi din ea uşor. Trupurile pot lupta, dar conflictul dintre forme nu are înţeles. Şi se încheie când realizezi că nici nu a început. Oare cum poţi să percepi o luptă ca nimic când te angajezi în ea? Cum poţi să recunoşti adevărul miracolelor dacă alegi omorul?
Când vine tentaţia de-a ataca să îţi întunece mintea şi să facă din ea o minte ucigaşă, ţine minte că poţi să vezi lupta de sus. Cunoşti semnele, chiar şi în forme pe care nu le recunoşti. Simţi o durere ascuţită, o remuşcare şi, mai presus de toate, o pierdere a liniştii şi păcii. Le cunoşti bine.
Când apar, să nu îţi părăseşti locul din înalt, ci să alegi repede un miracol în loc de omor. Iar Dumnezeu Însuşi şi toate luminile din Cer Se vor apleca până la tine, cu blândeţe, şi te vor susţine. Căci ai ales să rămâi unde te vrea El, şi nicio iluzie nu poate ataca pacea lui Dumnezeu împreună cu al Său Fiu.
Să nu priveşti pe nimeni de pe câmpul de luptă, pentru că de acolo nu îl priveşti de nicăieri. Nu ai un punct de referinţă de unde să priveşti şi de unde ce vezi să poată căpăta un înţeles.
Pentru că numai trupurile pot ataca şi ucide, şi, dacă tocmai acesta este scopul tău, trebuie să fii una cu ele. Numai un scop unifică, iar cei ce împărtăşesc un scop sunt de o minte. Trupul în sine nu are scop şi trebuie să fie solitar. De jos, nu poate fi surmontat. De deasupra, limitele pe care le mai exercită asupra celor încă angajaţi în luptă au dispărut şi nu se mai percep. Tocmai din cauză că nu are niciun scop, trupul stă între Tatăl şi Cerul pe care l-a creat pentru Fiul Său.
Gândeşte-te ce li s-a dat celor care împărtăşesc scopul Tatălui lor şi care ştiu că e al lor.
Nu duc lipsă de nimic. Nefericirea de orice fel le este de neconceput. În conştienţa lor e numai lumina pe care o iubesc, şi numai iubirea se răsfrânge de-a pururea asupra lor. Ea e trecutul, prezentul şi viitorul lor, mereu aceeaşi, veşnic deplină şi total împărtăşită. Ei ştiu că fericirea lor nu poate suferi nicio schimbare. Poate crezi că prezenţa pe câmpul de luptă îţi poate oferi ceva de câştigat. Să fie oare ceva ce îţi oferă o linişte deplină, şi o senzaţie de iubire atât de profundă şi de senină, încât niciun strop de îndoială nu poate să îţi tulbure vreodată certitudinea? Şi ceva ce va dăinui pentru totdeauna?
Cei ce conştientizează puterea lui Dumnezeu nu pot să se gândească vreodată la luptă.
Cu ce ar putea să se aleagă decât cu pierderea perfecţiunii lor? Căci toate lucrurile pentru care se bat pe câmpul de luptă sunt ale trupului: ceva ce pare să ofere sau să posede. Niciunul dintre cei ce ştiu că au totul nu ar putea să îşi caute propria limitare sau să preţuiască ce îi oferă trupul. Văzută din sfera plină de calm de deasupra câmpului de luptă, lipsa de noimă a biruinţei e cât se poate de evidentă. Ce poate fi în conflict cu absolut totul? Există oare vreun lucru care să ofere mai puţin, dar să fie mai râvnit? Susţinut de Iubirea lui Dumnezeu, cui i-ar fi greu să aleagă între miracole şi omor?