Separarea si Ispasirea

Extinderea e un aspect dumnezeiesc fundamental pe care Dumnezeu l-a dat Fiului Sau.
În creatie, Dumnezeu S-a extins la creatiile Lui si le-a insuflat aceeasi Vointa iubitoare de-a crea. Ai fost creat nu numai în totalitate; ai fost creat si perfect. Nu exista gol în tine. Datorita asemanarii tale cu Creatorul tau, esti creator. Niciun copil de-al lui Dumnezeu nu îsi poate pierde aceasta capacitate caci face parte integranta din ce e fiecare fiu, dar o poate folosi necorespunzator proiectând. Folosirea necorespunzatoare a extinderii, sau proiectia, are loc când crezi ca exista un gol sau o lipsa în tine, pe care crezi ca o poti umple cu propriile tale idei în loc de adevar. Acest proces implica urmatorii pasi:
Mai întâi, crezi ca ce a creat Dumnezeu poate fi schimbat de propria ta minte.
În al doilea rând, crezi ca perfectul poate fi facut imperfect sau deficient.
În al treilea rând, crezi ca poti distorsiona creatiile lui Dumnezeu, inclusiv pe tine însuti.
În al patrulea rând, crezi ca te poti crea pe tine si ca tie îti revine sa dirijezi propria ta creatie.
Aceste distorsiuni corelate ilustreaza ce s-a petrecut de fapt în procesul de separare, sau de "digresiune în frica". Înainte de separare, nu a existat nimic din toate acestea, si nici acum nu exista de fapt. Tot ce a creat Dumnezeu I se aseamana. Extinderea, dupa cum o întreprinde Dumnezeu, e similara stralucirii interioare mostenite de copiii lui Dumnezeu de la El. Adevarata ei sursa e launtrica.
Un lucru la fel de adevarat referitor la Fiu, cât si la Tata. În acest sens, creatia include atât crearea Fiului de catre Dumnezeu, cât si creatiile Fiului când mintea lui e vindecata. Asta cere înzestrarea Fiului de catre Dumnezeu cu liberul arbitru, caci toata creatia iubitoare e data liber, într-o linie continua, în care toate aspectele sunt de acelasi ordin.
Gradina Edenului - sau conditia de dinainte de separare - a fost o stare mentala în care nu era nevoie de nimic. Când a ascultat "minciunile sarpelui", tot ce a auzit Adam a fost neadevar. Nu trebuie sa continui sa crezi ce nu e adevarat, daca nu cumva alegi sa crezi asa ceva. Tot neadevarul poate sa dispara literalmente într-o clipire, caci nu e decât o perceptie gresita. Ce vezi în vise pare foarte real. Biblia spune însa ca un somn greu a cazut asupra lui Adam si nicaieri nu se face referire la trezirea lui. Lumea nu a avut înca experienta unei redesteptari sau renasteri globale. O asemenea renastere e imposibila cât timp continui sa proiectezi sau sa creezi gresit. Si totusi, ai înca în tine capacitatea de-a extinde, cum Si-a extins si Dumnezeu la tine Spiritul. În realitate, e singura ta optiune, caci liberul arbitru ti s-a dat sa te bucuri creând ce e perfect.
La urma urmei, toata frica se reduce la fundamentala perceptie gresita ca ai capacitatea sa uzurpi puterea lui Dumnezeu. Fireste, nici nu poti si nici nu ai fost în stare sa o faci. Iata baza reala pe care poti reusi sa scapi de frica. E o reusita prilejuita de faptul ca accepti Ispasirea, care îti permite sa realizezi ca greselile tale nu s-au petrecut de fapt niciodata. Adam a putut avea cosmaruri abia dupa ce a cazut asupra lui somnul greu. Daca se aprinde brusc lumina în timp ce cineva are un vis îngrozitor, el poate interpreta initial lumina însasi ca parte a visului si se poate îngrozi de ea. Când se trezeste însa, lumina e perceputa corect ca eliberatoare de vis, caruia nu îi mai acorda realitate. Eliberarea aceasta nu depinde de iluzii. Cunoasterea ce lumineaza nu numai ca te face liber, ci îti si arata clar ca esti liber.
Miracolului nu îi pasa ce minciuni poti sa crezi, caci le poate vindeca pe toate cu aceeasi usurinta. El nu face distinctii între perceptiile gresite. Singura lui grija e sa distinga între adevar, pe de o parte, si greseala, pe de alta. Unele miracole pot sa para mai mari decât altele. Aminteste-ti însa primul principiu al acestui curs: miracolele nu au o ordine a dificultatii. În realitate, esti total neafectat de toate expresiile lipsei de iubire. Acestea pot veni din partea ta si de la altii, de la tine la altii sau de la altii la tine. Pacea e un atribut în tine. Nu o poti gasi în afara. Boala e o forma de cautare exterioara.
Sanatatea e pace interioara. Ea îti permite sa ramâi netulburat de lipsa iubirii din afara si capabil, prin acceptarea miracolelor, sa corectezi conditiile ce decurg din lipsa iubirii în altii.

Poti face orice îti cer. Ti-am cerut sa faci miracole si ti-am explicat ca miracolele sunt firesti, corective, tamaduitoare si universale. Nu exista ceva ce nu pot face, dar nu pot fi savârsite în spiritul îndoielii sau al fricii. Când ti-e frica de ceva, îi adeveresti puterea de a-ti face rau. Aminteste-ti ca, unde ti-e inima, acolo îti este si comoara. Tu crezi în ce apreciezi ca valoros. Daca ti-e frica, apreciezi gresit. Si atunci, întelegerea ta va aprecia gresit în mod inevitabil si, înzestrându-ti toate gândurile cu putere egala, îti va distruge pacea în mod inevitabil. Iata de ce se vorbeste în Biblie de "pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere". E o pace care nu poate fi tulburata de niciun fel de greseli. Caci neaga capacitatea de-a te afecta oricarui lucru nedumnezeiesc. Iata cum trebuie folosita negarea. Nu e folosita sa ascunda ceva, ci sa corecteze greseala. Aducând la lumina toata greseala, ea o corecteaza automat, caci greseala si întunericul sunt acelasi lucru.
Negarea adevarata e un puternic mecanism de protectie. Poti si trebuie sa negi orice convingere ca greseala îti poate face vreun rau. Genul acesta de negare nu e o tainuire, ci o corectie.
De ea depinde mintea ta corecta. Negarea greselii e un puternic mecanism de aparare a adevarului, dar negarea adevarului duce la creatie gresita - la proiectiile eului. În slujba mintii corecte, negarea greselii elibereaza mintea si restabileste libertatea de vointa. Când vointa e libera cu adevarat, nu poate crea gresit, caci recunoaste numai adevarul.
Poti apara atât adevarul, cât si greseala. Mijloacele sunt mai usor de înteles odata ce-ai stabilit ferm valoarea obiectivului. Problema e sa stii la ce servesc. Fiecare îsi apara propria comoara, si va face asta automat. Adevaratele întrebari sunt: din ce îti faci o comoara si cât de mult tii la comoara ta? Odata ce înveti sa tii cont de aceste întrebari si sa le incluzi în tot ce faci, vei întâmpina putine dificultati la clarificarea mijloacelor. Mijloacele îti stau la dispozitie oricând le ceri. Poti economisi timp însa daca nu prelungesti fara rost acest pas. O concentrare corecta îl va scurta incomensurabil.
Ispasirea e singurul mecanism de aparare care nu poate fi folosit distructiv, pentru ca nu e un mecanism facut de tine. Principiul Ispasirii a fost activ cu mult înainte de începutul Ispasirii.
Principiul era iubirea, iar Ispasirea a fost un act de iubire. Actele nu au fost necesare înainte de separare, caci nu exista credinta în spatiu si timp. Numai dupa separare s-a croit planul Ispasirii si al conditiilor necesare împlinirii ei. A fost nevoie atunci de un mecanism de aparare atât de splendid, încât sa nu poata fi folosit gresit, desi putea fi refuzat. Refuzul însa nu îl poate preface într-o arma de atac, asta fiind caracteristica inerenta altor mecanisme de aparare. Ispasirea devine astfel singurul mecanism de aparare care nu e o sabie cu doua taisuri. Ea poate numai vindeca.
Ispasirea a fost încorporata în credinta spatio-temporala pentru a pune o limita tocmai la necesitatea acestei credinte si, în ultima instanta, pentru a savârsi învatarea. Ispasirea e lectia finala.
Învatarea însasi, asemenea claselor în care are loc, e temporara. Capacitatea de-a învata nu are nicio valoare când schimbarea nu mai este necesara. Cei vesnic creatori nu au nimic de învatat. Poti învata sa îti îmbunatatesti perceptiile si poti deveni un student tot mai bun. Vei ajunge astfel în acord tot mai strâns cu Fiimea, dar Fiimea însasi e o creatie perfecta si perfectiunea nu cunoaste grade. Învatarea are înteles doar atâta timp cât exista o credinta în deosebiri.
Evolutia e un proces în care pari sa treci de la un grad la urmatorul. Pasind înainte, îti corectezi pasii gresiti anterior. De fapt, e un proces de neînteles în termeni temporali, caci te întorci înapoi pe masura ce avansezi. Ispasirea e procedeul prin care te poti elibera de trecut pe masura ce înaintezi. Desfacându-ti greselile trecute, ea te scuteste de nevoia de-a reveni mereu asupra fiecarui pas fara sa înaintezi spre punctul de întoarcere. În acest sens, Ispasirea economiseste timp, dar - ca miracolul în slujba caruia e pusa - ea nu îl desfiinteaza. Cât e nevoie de Ispasire, e nevoie si de timp.
Ispasirea însa, ca plan încheiat, are o unica relatie cu timpul. Pâna la încheierea Ispasirii, diferitele ei faze se vor desfasura în timp, dar Ispasirea întreaga sta la capatul timpului. În acel punct s-a construit puntea de întoarcere.
Ispasirea este un angajament total. Poate o mai asociezi cu pierderea, o greseala pe care o fac, într-un fel sau altul, toti Fiii separati ai lui Dumnezeu. Îti vine greu sa crezi ca o aparare ce nu poate ataca e cea mai buna aparare. Iata ce înseamna "cei blânzi vor mosteni pamântul". Vor pune stapânire pe el literalmente, datorita puterii lor. O aparare în doua sensuri e slaba din fire tocmai pentru ca are doua taisuri si poate fi întoarsa, pe neasteptate, împotriva ta. Aceasta posibilitate nu poate fi controlata decât de miracole. Miracolul întoarce apararea Ispasirii spre protectia ta reala, iar tu, devenind tot mai ocrotit, îti asumi talentul firesc de a-i proteja pe altii, cunoscându-te atât ca frate, cât si ca Fiu.

Ispasirea poate fi acceptata în tine numai prin degajarea luminii launtrice. Din momentul separarii, mecanismele de aparare au fost folosite aproape exclusiv sa apere de Ispasire si, de aceea, sa mentina separarea. Asta se vede, în general, ca o nevoie de-a proteja trupul. Numeroasele fantezii trupesti în care se angajeaza mintile iau nastere din convingerea distorsionata ca trupul poate fi folosit ca mijloc de-a obtine "ispasire". Perceperea trupului ca templu e numai primul pas în corectarea acestei distorsiuni, caci nu îi modifica decât o parte. Ea recunoaste ca Ispasirea în termeni fizici e cu neputinta.
Dar urmatorul pas e realizarea ca un templu nu e nicidecum o structura. Adevarata lui sfintenie sta în altarul din interior, în jurul caruia s-a ridicat structura. Accentul pe structuri frumoase e un indiciu al fricii de Ispasire si al faptului ca nu esti dispus sa ajungi pâna la altar. Adevarata frumusete a templului nu se poate vedea cu ochiul fizic. Vederea spirituala, pe de alta parte, nu poate vedea structura absolut deloc, fiind o viziune perfecta. Dar poate vedea altarul cu perfecta claritate.
Pentru deplina eficacitate, Ispasirea îsi are locul în centrul altarului launtric, unde desface separarea si reîntregeste mintea. Înaintea separarii, mintea era invulnerabila la frica, pentru ca frica nu exista. Atât separarea, cât si frica sunt creatii gresite ce trebuie desfacute pentru a reface templul si a deschide altarul sa primeasca Ispasirea. Asta vindeca separarea punând în tine singura aparare eficace de toate gândurile separarii si facându-te perfect invulnerabil.
Acceptarea Ispasirii de catre fiecare e doar o chestiune de timp. Desi asta poate parea sa contrazica libertatea de vointa datorita inevitabilitatii deciziei finale, nu o contrazice de fapt. Poti amâna si esti în stare de procrastinari enorme, dar nu te poti îndeparta cu totul de Creatorul tau. Care a fixat limitele capacitatii tale de-a crea gresit. O vointa încatusata genereaza o situatie care, la limita extrema, devine de-a dreptul intolerabila. Toleranta la durere poate fi ridicata, dar nu si fara limite. Pâna la urma, fiecare începe sa recunoasca, oricât de vag, ca trebuie sa existe o cale mai buna. Pe masura ce devine tot mai ferma, recunoasterea acestui lucru devine un punct de cotitura. În cele din urma, ea retrezeste vederea spirituala, slabind simultan ce s-a investit în vazul fizic. Investirea alternanta în cele doua niveluri de perceptie se resimte de regula ca un conflict, care poate deveni foarte acut. Dar rezultatul e la fel de cert ca Dumnezeu.
Vederea spirituala pur si simplu nu poate sa vada greseli si cauta sa vada numai Ispasire.
Toate solutiile pe care le cauta ochiul fizic se dizolva. Vederea spirituala se uita înauntru si recunoaste imediat ca altarul a fost profanat, ca trebuie reparat si ocrotit. Perfect constienta de apararea buna, ea trece peste toate celelalte si priveste, dincolo de greseala, spre adevar. Datorita tariei viziunii ei, ea pune mintea în slujba ei. Asta restabileste puterea mintii si o face tot mai incapabila sa tolereze amânarea, realizând ca nu face decât sa acumuleze durere inutila. Prin urmare, mintea devine tot mai sensibila la ce ar fi considerat altadata neînsemnate atentate la propriul ei confort.
Copiii lui Dumnezeu au dreptul la confortul perfect care vine dintr-o încredere perfecta.
Pâna nu o dobândesc pe aceasta, se irosesc si îsi irosesc adevaratele puteri creatoare pe încercari inutile de a-si spori confortul prin mijloace nepotrivite. Adevaratul mijloc însa s-a furnizat deja si nu implica niciun efort din partea lor. Ispasirea e singurul dar care merita închinat la altarul lui Dumnezeu, datorita valorii altarului în sine. A fost creat perfect si merita pe deplin sa primeasca perfectiune. Dumnezeu si creatiile Lui sunt întru totul interdependenti. El depinde de ele pentru ca le-a creat perfecte. Le-a dat pacea Lui sa nu fie tulburate si amagite. De câte ori te temi, esti amagit si mintea ta nu poate servi Spiritului Sfânt. Iar asta te face sa flamânzesti refuzându-ti pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu Se simte singur fara Fiii Lui, iar ei se simt singuri fara El. Ei trebuie sa învete sa vada lumea ca mijloc de vindecare a separarii. Ispasirea este garantia ca, în cele din urma, vor reusi.

Ne îndreptam acum atentia asupra vindecarii. Miracolul e mijlocul, Ispasirea e principiul si vindecarea este rezultatul. A vorbi de "un miracol de vindecare" înseamna a combina necorespunzator doua ordine ale realitatii. Vindecarea nu e un miracol. Ispasirea - sau miracolul final - e un remediu si orice tip de vindecare e un rezultat. Genul de greseala la care se aplica Ispasirea e irelevant. Toata vindecarea este, în esenta, eliberare de toata frica. Pentru a o întreprinde, tu însuti nu poti fi cuprins de frica. Nu întelegi vindecarea din cauza propriei tale frici.
Un pas major în planul Ispasirii e desfacerea greselii la toate nivelurile. Boala - sau "mintea ne-corecta" - e rezultatul confuziei de niveluri, caci presupune întotdeauna credinta ca un nivel poate fi afectat nefavorabil de ce nu merge la un altul. Am vorbit despre miracol ca despre un mijloc de a corecta confuzia de niveluri, caci toate erorile trebuie corectate la nivelul la care au loc. Numai mintea e capabila de greseala. Trupul poate actiona gresit doar ca reactie la o gândire gresita. Trupul nu poate crea, iar credinta ca poate - o greseala fundamentala - produce toate simptomele fizice. Boala fizica reprezinta o credinta în magie. Întreaga distorsiune care a facut magia se sprijina pe credinta ca exista o capacitate creatoare în materie pe care mintea nu o poate controla. Aceasta greseala poate lua doua forme: poti sa crezi ca mintea poate crea gresit în trup sau ca trupul poate crea gresit în minte. Când se întelege ca mintea, singurul nivel de creatie, nu poate crea dincolo de ea însasi, nu mai e nevoie sa aiba loc niciunul dintre cele doua tipuri de confuzie.
Numai mintea poate crea caci spiritul a fost creat deja, iar trupul e un instrument de învatare pentru minte. Instrumentele destinate învatarii nu sunt lectii în sine. Scopul lor e doar acela de-a facilita învatarea. Cel mai mare rau pe care îl poate face o întrebuintare eronata a unui instrument de învatare e acela de-a nu facilita învatarea. El nu are, în sine, puterea de-a introduce greseli de învatare efective. Trupul, daca e înteles corect, împartaseste invulnerabilitatea Ispasirii la posibilitatea unei întrebuintari cu doua taisuri. Nu pentru ca trupul ar fi un miracol, ci pentru ca nu se preteaza, în sine, la interpretari gresite. Trupul doar face parte din experienta ta în lumea fizica. Aptitudinile lui pot fi, si sunt frecvent, supraapreciate. Cu toate acestea, e aproape imposibil sa i se nege existenta în lumea aceasta. Cei ce o fac se angajeaza într-o forma de negare deosebit de nemerituoasa. Aici, cuvântul "nemerituos" nu sugereaza decât ca nu e necesar sa protejezi mintea negând nementalul.
Daca negi acest aspect nefericit al puterii mintii, negi deopotriva puterea însasi.
Toate mijloacele materiale pe care le accepti ca remedii la bolile trupesti sunt reformulari ale principiilor magiei. Acesta este primul pas în credinta ca trupul îsi face propria boala. Al doilea pas gresit e încercarea de a-l vindeca prin agenti necreatori. Dar nu rezulta de aici ca folosirea unor astfel de agenti în scopuri corective ar fi daunatoare. Uneori, boala are destula putere asupra mintii sa faca individul respectiv temporar inaccesibil Ispasirii. În acest caz, poate fi înteleapta folosirea unui procedeu de compromis pentru trup si minte, în care un lucru din afara e înzestrat, temporar, cu credinta ca poate sa vindece. Si asta pentru ca o intensificare a fricii e ultimul lucru care îi poate ajuta pe cei cu mintea necorecta, sau bolnavi. Ei sunt deja într-o stare slabita de frica. Daca sunt expusi prematur la un miracol, poate sa îi apuce panica. Asta risca sa se întâmple când perceptia rasturnata a stârnit credinta ca miracolele sunt înfricosatoare.
Valoarea Ispasirii nu sta în modul în care se exprima. De fapt, daca e folosita cum trebuie, ea se va exprima inevitabil în modul cel mai util celui ce o primeste. Asta înseamna ca, pentru a-si atinge deplina eficacitate, un miracol trebuie exprimat într-un limbaj pe care primitorul îl poate întelege fara frica. Nu înseamna neaparat ca e cel mai înalt nivel de comunicare de care e în stare. Ci înseamna ca e cel mai înalt nivel de comunicare de care e în stare acum. Tocmai asta urmareste miracolul: sa ridice nivelul comunicarii, si nu sa îl coboare prin intensificarea fricii.

Înainte ca facatorii de miracole sa fie pregatiti sa îsi întreprinda functia în aceasta lume, e esential sa înteleaga pe deplin frica de eliberare. Altfel, fara sa îsi dea seama, pot nutri convingerea ca eliberarea e de fapt întemnitare, o convingere deja larg raspândita. Aceasta perceptie gresita se naste, la rândul ei, din convingerea ca dauna se poate limita la trup. Asta se datoreaza fricii subiacente ca mintea îsi poate face rau ei însesi. Niciuna dintre aceste greseli nu are înteles, caci creatiile gresite ale mintii nu exista în realitate. Recunoasterea acestui lucru e o protectie mult mai buna decât orice forma de confuzie de niveluri, caci introduce corectia la nivelul greselii. E esential sa îti amintesti ca numai mintea poate sa creeze, iar corectia îsi are locul la nivelul gândirii. Pentru a amplifica o afirmatie anterioara, spiritul e perfect deja si, de aceea, nu are nevoie de corectie. Trupul nu exista decât ca instrument de învatare pentru minte. Acest instrument de învatare nu se supune greselilor proprii, caci nu poate crea. E evident, atunci, ca singura aplicatie cu adevarat semnificativa a capacitatii creatoare e determinarea mintii sa renunte la creatiile ei gresite.
Magia e utilizarea mintii într-un mod lipsit de minte sau gresit creator. Medicamentele fizice sunt forme de "farmece", dar - daca ti-e frica sa folosesti mintea ca sa vindeci - ar fi bine sa nu încerci. Însusi faptul ca ti-e frica face mintea vulnerabila la creatii gresite. Se prea poate, atunci, sa întelegi gresit vindecarea care ar putea sa aiba loc si, din moment ce egocentrismul si frica merg de regula mâna în mâna, s-ar putea sa nu poti accepta adevarata Sursa a vindecarii. În aceste conditii, e mai bine sa te bazezi temporar pe instrumente de vindecare fizice, caci nu le poti percepe gresit ca propriile tale creatii. Cât timp îti persista sentimentul vulnerabilitatii, sa nu încerci sa faci miracole.
Am spus deja ca miracolele sunt expresii ale mintii dispuse la miracole, iar o minte dispusa la miracole înseamna o minte corecta. Cei cu mintea corecta nici nu preamaresc, nici nu subestimeaza mintea facatorului sau a primitorului de miracole. Cu toate acestea, ca si corectie, miracolul nu are nevoie sa astepte mintea corecta a celui ce îl primeste. De fapt, rostul miracolului e acela de a-l readuce la mintea corecta. Dar e esential ca facatorul de miracole sa fie în mintea lui corecta, chiar si numai momentan, caci altfel nu va fi în stare sa restabileasca mintea corecta în altul.
Vindecatorul ce se bizuie pe propria lui stare de pregatire îsi pericliteaza întelegerea. Esti în perfecta siguranta cât nu te preocupa starea ta de pregatire, dar îti mentii constanta încrederea într-a mea. Daca înclinatiile tale de-a savârsi miracole nu functioneaza cum trebuie înseamna ca s-a insinuat frica în mintea ta corecta si a rasturnat-o cu capul în jos. Toate formele de minte necorecta sunt rezultatul refuzului de-a accepta Ispasirea pentru tine. Daca o accepti însa, esti în masura sa recunosti ca cei ce au nevoie de vindecare sunt doar cei ce nu au realizat ca mintea corecta este vindecare.
Unica raspundere a facatorului de miracole e sa accepte Ispasirea pentru el. Asta înseamna ca recunosti ca mintea e singurul nivel creator si ca erorile ei se vindeca prin Ispasire. Odata ce accepti asta, mintea ta poate numai sa vindece. Negându-i mintii tale orice potential distructiv si restituindu-i puterile pur constructive, te pui în postura de-a desface confuzia de niveluri a altora.
Mesajul pe care îl dai atunci acestora e adevarul ca mintile lor sunt la fel de constructive, iar creatiile lor gresite nu le pot dauna. Afirmând acest lucru, eliberezi mintea de supraaprecierea propriului ei instrument de învatare si o readuci la adevarata ei postura de student.
Trebuie subliniat din nou ca trupul nu învata, dupa cum nici nu creeaza. Ca instrument de învatare, nu face decât sa îl urmeze pe cel ce învata, dar - daca e înzestrat fals cu initiativa proprie - devine un obstacol serios în calea învatarii pe care ar trebui sa o faciliteze. Numai mintea e capabila de luminare. Spiritul e luminat deja, iar trupul în sine e prea dens. Mintea însa îi poate aduce trupului propria ei luminare daca recunoaste ca nu el e cel ce învata si ca este, de aceea, refractar la învatare.
Trupul însa poate fi aliniat cu usurinta la o minte care a învatat sa priveasca dincolo de el, spre lumina.
Învatarea corectiva începe întotdeauna cu trezirea spiritului si retragerea credintei în vazul fizic. Asta stârneste frica deseori, caci te temi de ce o sa îti arate vazul spiritual. Am spus mai înainte ca Spiritul Sfânt nu poate sa vada greseli si e capabil numai sa priveasca dincolo de ele, spre apararea Ispasirii. Nu încape nicio îndoiala ca asta poate produce disconfort, dar disconfortul nu e rezultatul final al perceptiei. Când I se permite Spiritului Sfânt sa vada profanarea altarului, El priveste imediat si spre Ispasire. Nimic din ce percepe El nu poate sa stârneasca frica. Tot ce rezulta din constienta spirituala e pur si simplu canalizat în directia corectiei. Starea de disconfort se stârneste doar pentru a te face sa constientizezi nevoia de corectie.
Frica de vindecare ia nastere, în final, din cauza ca nu esti dispus sa accepti fara echivoc ca vindecarea este necesara. Ce vede ochiul fizic nu corecteaza, si nici greseala nu poate fi corectata de un instrument ce poate fi vazut fizic. Cât crezi în ce îti spune vazul fizic, încercarile tale de-a corecta vor fi dirijate gresit. Adevarata viziune e obscurata, caci nu poti suporta sa îti vezi profanat propriul altar.
Dar, de vreme ce altarul a fost profanat, starea ta devine dublu de periculoasa daca nu o percepi.
Vindecarea e o aptitudine care s-a dezvoltat dupa separare, înainte de care nu era necesara. Ca toate aspectele credintei în spatiu si timp, ea este temporara. Cât persista timpul însa, vindecarea e necesara ca mijloc de protectie. Caci vindecarea se sprijina pe mila, iar mila e un mod de a percepe perfectiunea altuia, chiar daca nu o poti percepe în tine. Majoritatea conceptelor mai elevate de care esti în stare acum sunt dependente de timp. Mila e de fapt o reflectie mai slaba a unei mult mai puternice iubiri, care cuprinde totul si întrece cu mult orice forma de mila pe care o poti concepe în acest moment. Mila este esentiala pentru mintea corecta în sensul limitat în care poate fi atinsa acum.
Mila e un mod de a-l privi pe altul de parca si-ar fi depasit deja cu mult efectivele realizari în timp. Din moment ce are o gândire eronata, nu poate sa vada Ispasirea pentru el, caci altfel nu ar avea nevoie de mila. Mila ce i se acorda e atât o adeverire a faptului ca are nevoie de ajutor, cât si o recunoastere a faptului ca îl va accepta. Aceste doua perceptii implica foarte clar dependenta lor de timp, ceea ce arata ca mila se situeaza înca în limitele acestei lumi. Am spus mai înainte ca numai revelatia transcende timpul. Miracolul - ca expresie a milei - îl poate doar scurta. Trebuie sa întelegi însa ca, de câte ori oferi un miracol cuiva, scurtezi suferinta pentru voi amândoi. Asta e ceva ce corecteaza deopotriva retroactiv si progresiv.

Frica pare a fi ceva involuntar, ceva incontrolabil. Si totusi, am spus deja ca numai actele constructive ar trebui sa fie involuntare. Controlul meu poate prelua tot ce nu conteaza, în timp ce calauzirea mea poate îndruma tot ce conteaza, daca asta este optiunea ta. Frica nu poate fi controlata de mine, dar poate fi autocontrolata. Frica ma împiedica sa îti dau capacitatea mea de control. Prezenta fricii arata ca ai ridicat gândurile trupesti la nivelul mintii. Asta le ia de sub controlul meu si te face sa te simti personal raspunzator de ele. Asta e o evidenta confuzie de niveluri.
Eu nu încurajez confuzia de niveluri, dar tu trebuie sa optezi sa o corectezi. Nu ti-ai scuza purtarea dementa pe motiv ca nu ai ce-i face. De ce ai trece cu vederea gândirea dementa? Exista aici o confuzie la care ai face bine sa te uiti cât poti de clar. Poate te crezi responsabil de ce faci, dar nu si de ce gândesti. Adevarul e ca esti responsabil de ce gândesti, caci numai la acest nivel iti poti exercita optiunea. Ce faci vine din ce gândesti. Nu te poti separa de adevar "dând" autonomie purtarii. Pe aceasta o controlez automat de îndata ce pui ce gândesti sub îndrumarea mea. De câte ori ti-e frica, e un indiciu sigur ca ti-ai lasat mintea sa creeze gresit si nu m-ai lasat pe mine sa o calauzesc.
Nu are rost sa crezi ca atenta controlare a rezultatului unei gândiri gresite poate duce la vindecare. Când ti-e frica, ai optat gresit. Iata de ce te simti raspunzator de ea. Trebuie sa îti schimbi mintea, nu purtarea, iar asta e o chestiune de disponibilitate. Nu ai nevoie de calauzire decât la nivelul mintii. Corectia tine numai de nivelul la care e posibila schimbarea. Schimbarea nu înseamna nimic la nivelul simptomelor, unde nu poate functiona.
Corectarea fricii e raspunderea ta. Când ceri sa te eliberezi de frica, dai de înteles ca nu e asa. Ar trebui sa ceri, în schimb, ajutor în conditiile ce au adus frica. Aceste conditii atrag întotdeauna dupa ele o disponibilitate de-a fi separat. La acel nivel, poti face ceva. Esti mult prea tolerant la hoinarelile mintii si suporti pasiv creatiile gresite ale mintii. Rezultatul particular nu conteaza, dar greseala de baza conteaza. Corectia e mereu aceeasi. Înainte de-a opta sa faci ceva, întreaba-ma daca optiunea ta e de acord cu a mea. Daca esti sigur ca este, nu va exista nicio frica.
Frica e întotdeauna un semn de încordare, aparând de câte ori ce vrei e în conflict cu ce faci. Aceasta situatie apare în doua feluri: în primul rând, poti opta sa faci lucruri conflictuale, fie simultan, fie succesiv. Asta produce o purtare conflictuala, pe care o gasesti intolerabila pentru ca partea mintii care vrea sa faca altceva e revoltata. În al doilea rând, poti sa te porti cum crezi ca ar trebui, dar fara sa prea vrei. Asta produce o purtare consecventa, dar stârneste mare încordare. În ambele cazuri, mintea si purtarea nu concorda, de unde reiese o situatie în care faci ce nu prea vrei sa faci. Asta da nastere la un sentiment de constrângere care de regula produce furie, urmata foarte probabil de proiectie. De câte ori ti-e frica, o faci din cauza ca nu ai luat o hotarâre. De aceea, mintea ta e împartita si purtarea ta devine eratica, inevitabil. Corectia la nivel comportamental poate muta greseala de la primul tip la cel de-al doilea, dar nu va anihila frica.
E posibil sa atingi o stare în care îti aduci mintea sub îndrumarea mea fara efort constient, dar asta presupune o disponibilitate pe care nu ti-ai dezvoltat-o înca. Spiritul Sfânt nu poate cere mai mult decât esti dispus sa faci. Puterea de-a face vine din decizia ta neîmpartita. A face Voia lui Dumnezeu nu implica nicio încordare de îndata ce îti dai seama ca este si a ta. Lectia e foarte simpla aici, dar e deosebit de usor sa îti scape. Asa ca o voi repeta, îndemnându-te sa asculti. Numai mintea ta poate produce frica. O face de câte ori are un conflict de dorinte, producând inevitabila încordare datorita dezacordului dintre a vrea si a face. Acesta poate fi corectat doar acceptând un obiectiv unificat.
Primul pas corectiv în desfacerea greselii e sa stii, mai întâi, ca fiecare conflict e o expresie a fricii. Spune-ti ca, într-un fel sau altul, trebuie sa fi ales sa nu iubesti, caci altfel frica nu ar fi putut sa apara. Si atunci, întregul proces de corectie devine doar o serie de pasi pragmatici într-un proces mai amplu de acceptare a Ispasirii ca remediu. Acesti pasi pot fi rezumati în felul urmator: Am subliniat ca miracolul - sau expresia Ispasirii - e întotdeauna un semn de respect de la valoros la valoros. Recunoasterea acestei valori se restabileste prin Ispasire. E clar atunci ca, de fiecare data când ti-e frica, te-ai pus într-o postura în care ai nevoie de Ispasire. Ai facut ceva fara iubire, odata ce ai ales fara iubire. Iata tocmai situatia pentru care s-a oferit Ispasirea. Nevoia de remediu i-a inspirat constituirea. Cât recunosti numai nevoia de remediu, vei ramâne cu frica. Dar, de îndata ce accepti remediul, ai desfiintat frica. Iata cum are loc adevarata vindecare.
Toti trec prin frica. E nevoie însa de foarte putina gândire corecta sa îsi dea seama de ce apare frica. Putini apreciaza adevarata putere a mintii si nimeni nu ramâne complet constient de ea tot timpul. Dar, daca speri sa te scutesti de frica, exista anumite lucruri de care trebuie sa îti dai seama, pe deplin. Mintea e foarte puternica si nu îsi pierde niciodata forta creatoare. Nu doarme niciodata. Si creeaza în fiecare clipa. E greu sa recunosti ca ce crezi si ce gândesti se combina într-o unda de putere capabila literalmente sa mute munti. La prima vedere, pare arogant sa crezi ca ai o asemenea putere, dar nu de asta nu o crezi. Preferi sa crezi ca gândurile tale nu pot exercita o adevarata influenta pentru ca de fapt te temi de ele. Asa îti poti potoli constienta vinovatiei, dar numai cu pretul perceperii mintii ca neputincioasa. De crezi ca ce gândesti e fara de efect, poti înceta sa te mai temi de ea, dar e putin probabil sa o respecti. Nu exista gânduri desarte. Toata gândirea produce forma la un anumit nivel.

Desi înca te plângi de existenta fricii, continui totusi sa ti-o stârnesti. Am pomenit deja ca nu îmi poti cere sa te eliberez de frica. Eu stiu ca nu exista, dar tu nu stii. Daca as interveni între gândurile tale si rezultatele lor, as întina o lege fundamentala: cea despre cauza si efect, cea mai fundamentala lege care exista. Nu te-as ajuta deloc daca as deprecia puterea gândurilor tale. Caci ar veni în contradictie directa cu scopul cursului acesta. E mult mai util sa îti reamintesc ca nu îti pazesti gândurile destul de atent. Poate simti ca, în acest moment, ar fi nevoie de un miracol sa îti permita sa faci asta, ceea ce e foarte adevarat. Nu esti obisnuit cu felul de-a gândi al mintii dispuse la miracole, dar poti fi instruit sa gândesti astfel. Toti facatorii de miracole au nevoie de acest tip de instruire.
Nu pot îngadui sa îti lasi mintea nepazita, caci altfel nu ma vei putea ajuta. Savârsirea miracolelor implica recunoasterea deplina a puterii gândirii pentru a evita creatia gresita. Altfel, va fi nevoie de un miracol sa rectifice mintea însasi, un proces circular ce nu ar favoriza compresia timpului pentru care a fost menit miracolul. Facatorul de miracole trebuie sa aiba un respect sincer pentru ce e cu adevarat cauza si efect - o conditie necesara ca miracolul sa aiba loc.
Atât miracolul, cât si frica vin din gânduri. Daca nu esti liber sa alegi una, nu ai fi liber sa alegi nici alta. Alegând miracolul, ai respins frica, chiar si numai temporar. Ti-a fost frica de toti si de toate. Ti-e frica de Dumnezeu, de mine si de tine însuti. Ne-ai perceput gresit sau Ne-ai creat gresit, si crezi în ce ai faurit. Nu ai fi facut-o daca nu ti-ar fi fost frica de propriile tale gânduri. Fricosii trebuie sa creeze gresit, caci percep creatia în mod gresit. Când creezi gresit, suferi. Principiul cauzei si efectului devine acum un adevarat accelerator, desi numai temporar. De fapt, "Cauza" e un termen ce îi apartine de drept lui Dumnezeu, iar Fiul Lui este "Efectul" Lui. Asta implica o serie de relatii de Cauza si Efect total diferite de cele pe care le introduci în creatia gresita. Prin urmare, conflictul fundamental din lumea aceasta e între creatie si creatie gresita. Toata frica e implicita în cea de-a doua; toata iubirea e implicita în cea dintâi. Conflictul este, asadar, între iubire si frica.
Dupa cum am spus deja, crezi ca nu îti poti controla frica pentru ca tu însuti ai facut-o, si credinta ta în ea pare sa ti-o scoata de sub control. Dar orice încercare de-a rezolva greseala încercând sa stapânesti frica e inutila. De fapt, ea afirma puterea fricii prin însasi presupunerea ca trebuie stapânita. Adevarata solutie revine întru totul stapânirii prin iubire. Între timp însa, sentimentul de conflict este inevitabil pentru ca te-ai pus într-o postura în care crezi în puterea a ceva ce nu exista.
Nimicul si totul nu pot coexista. Sa crezi într-unul înseamna sa îl negi pe celalalt. Frica nu e nimic de fapt, iar iubirea este totul. De câte ori intra lumina în întuneric, întunericul e desfiintat. Ce crezi e pentru tine adevarat. În sensul acesta, separarea chiar s-a întâmplat si sa o negi înseamna pur si simplu sa folosesti negarea cum nu trebuie. Dar sa te concentrezi asupra greselii nu e decât o greseala în plus. Demersul corectiv initial este sa recunosti, temporar, ca exista o problema, dar numai ca indiciu ca e nevoie de corectie imediata. Se stabileste astfel o stare mentala în care Ispasirea poate fi acceptata fara amânare. Trebuie subliniat însa ca, în final, niciun compromis nu e posibil între totul si nimic. Timpul este, în esenta, un instrument prin care se poate renunta la tot compromisul în aceasta privinta. El numai pare a fi desfiintat treptat, caci timpul însusi implica intervale ce nu exista. Creatia gresita l-a facut necesar ca instrument corectiv. Afirmatia "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât a dat singurul Sau Fiu ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" necesita doar o usoara corectie pentru a avea sens în acest context: "a dat-o singurului Sau Fiu".
Trebuie notat în special ca Dumnezeu are un singur Fiu. Daca toate creatiile Lui sunt Fiii Lui, fiecare trebuie sa faca parte integranta din întreaga Fiime. Fiimea, în Unitatea ei, transcende suma partilor sale. Asta însa e ceva obscur cât lipseste oricare dintre parti. Iata de ce, în final, conflictul nu poate fi rezolvat pâna nu se întorc toate partile Fiimii. Numai atunci poate fi înteleasa semnificatia întregimii, în adevaratul sens. Orice parte a Fiimii poate sa creada în greseala sau în nedesavârsire daca vrea. Dar, daca o face, crede în existenta nimicului. Corectia acestei greseli este Ispasirea.
Am mentionat deja starea de pregatire, dar ne-ar putea ajuta aici câteva observatii în plus. Starea de pregatire e doar premisa înfaptuirii. Cele doua nu trebuie confundate. De îndata ce are loc o stare de pregatire, exista de regula o oarecare dorinta de-a înfaptui, dar nu e nicidecum o dorinta neaparat neîmpartita. Starea nu implica decât potentialul unei schimbari mentale. Încrederea de sine nu se poate dezvolta pe deplin pâna nu ajungi sa stapânesti. Am încercat deja sa corectam greseala fundamentala ca frica poate fi stapânita si am subliniat ca singura stapânire adevarata este prin iubire.
Starea de pregatire e doar începutul încrederii de sine. Poate crezi ca e nevoie de enorm de mult timp între pregatire si stapânire, dar lasa-ma sa îti amintesc ca timpul si spatiul sunt sub controlul meu.

O modalitate de-a corecta confuzia dintre magie si miracol este sa îti amintesti ca nu te-ai creat tu. Esti în stare sa uiti acest lucru când devii egocentric, uitarea punându-te astfel într-o postura în care credinta în magie e efectiv inevitabila. Vointa ta de a crea ti-a fost data de Creatorul tau, Care a exprimat aceeasi Vointa în creatia Sa. Deoarece capacitatea creatoare îsi are locul în minte, tot ce creezi este neaparat o chestiune de vointa. Rezulta, totodata, ca tot ce fauresti de unul singur e real în ochii tai, desi nu si în Mintea lui Dumnezeu. Aceasta distinctie fundamentala duce direct la adevarata semnificatie a judecatii de apoi.
Judecata de apoi este una dintre cele mai amenintatoare idei din gândirea ta. Pentru ca nu o întelegi. Judecata nu e un atribut dumnezeiesc. I s-a dat viata doar dupa separare, când a devenit unul dintre multele instrumente de învatare din componenta planului general. Asa cum separarea a avut loc de-a lungul a milioane de ani, tot asa si Judecata de apoi se va întinde pe o perioada la fel de lunga, poate chiar mai lunga. Cu toate acestea, lungimea ei poate fi scurtata mult de miracole, instrumentul de scurtare, dar nu si de desfiintare a timpului. Daca un numar suficient de persoane devin clar dispuse mental la miracole, acest proces de scurtare poate deveni efectiv incomensurabil. E esential însa sa te eliberezi rapid de frica, pentru ca trebuie sa iesi din conflict daca e sa aduci pace altor minti.
În general, Judecata de apoi e considerata o operatie întreprinsa de Dumnezeu. De fapt, va fi întreprinsa de fratii mei, cu ajutorul meu. E o ultima vindecare, si nu o împartire a pedepsei, oricât de binemeritata ai crede ca este pedeapsa. Pedeapsa e o notiune total opusa mintii corecte, iar scopul Judecatii de apoi e sa îti redea mintea corecta. Judecata de apoi ar putea fi numita un proces de evaluare corecta. Asta înseamna pur si simplu ca toti vor ajunge sa înteleaga, în final, ce are valoare si ce nu. Dupa asta, aptitudinea de-a alege poate fi dirijata în mod rational. Pâna nu se face aceasta distinctie însa, pendularile între vointa libera si cea încatusata nu vor putea sa nu continue.
Primul pas spre libertate implica o triere a falsului de adevarat. E un proces de separare în sens constructiv si reflecta adevaratul înteles al Apocalipsei. În cele din urma, fiecare îsi va privi creatiile si va alege sa pastreze numai ce e bun, asa cum Dumnezeu Însusi S-a uitat la toate câte a creat si a cunoscut ca erau bune. În acest moment, mintea poate începe sa se uite cu iubire la propriile ei creatii, datorita valorii lor. În acelasi timp, mintea îsi va dezmosteni inevitabil creatiile gresite, care - nemaifiind crezute - nu vor mai exista.
Expresia "Judecata de apoi" e înfricosatoare nu numai pentru ca a fost proiectata asupra lui Dumnezeu, ci si datorita asocierii cuvintelor "de apoi" cu moartea. Iata un exemplu remarcabil de perceptie rasturnata. Daca examinezi obiectiv semnificatia Judecatii de apoi, îti devine foarte clar ca e de fapt poarta catre viata. Cei ce traiesc în frica nu traiesc de fapt. Propria ta judecata de apoi nu poate fi îndreptata spre tine, caci nu esti propria ta creatie. Poti însa sa o aplici cu noima, oricând, la tot ce ai faurit, pastrându-ti în memorie doar ce e creator si bun. E ceva ce mintea ta corecta nu poate sa nu îti dicteze. Rostul timpului e doar acela de-a-ti "da timp" sa dobândesti aceasta judecata. E propria ta judecata perfecta a propriilor tale creatii perfecte. Când tot ce pastrezi e vrednic de iubire, frica nu mai are de ce sa te însoteasca. Iata rolul pe care îl ai în Ispasire.