I. Realitatea substitut

A substitui înseamnă a accepta altceva în schimb. Dacă te-ai gândi ce implică, ai percepe imediat cât de mult contrazice obiectivul pe care ţi l-a dat Spiritul Sfânt şi pe care vrea să îl atingă pentru tine. A substitui înseamnă a alege una din două, renunţând la un aspect al Fiimii în favoarea celuilalt. În acest scop special, unul e judecat mai valoros şi îl înlocuieşte pe celălalt. Relaţia în care a avut loc substituirea e, aşadar, fragmentată şi scopul ei este scindat, în consecinţă. A fragmenta înseamnă a exclude, iar substituirea e cel mai puternic mecanism al eului de apărare a separării.
Spiritul Sfânt nu foloseşte substitute. Unde eul percepe pe cineva ca înlocuitor al altcuiva, Spiritul Sfânt îi vede uniţi şi indivizibili. Nu judecă între ei, ştiind că sunt un tot unitar. Fiind uniţi, sunt una pentru că sunt totuna. E clar că substituirea e un proces în care ei sunt percepuţi diferiţi. Unul uneşte; celălalt separă. Nimic nu poate interveni între cei uniţi de Dumnezeu şi cei văzuţi de Spiritul Sfânt ca tot unitar. Dar toate par să intervină între relaţiile fragmentate, iniţiate de eu pentru a distruge.
Iubirea e singurul sentiment în care substituirea este imposibilă. Frica presupune substituire prin definiţie, căci ea e înlocuitorul iubirii. Frica e un sentiment fragmentat şi fragmentant. Ea pare să ia multe forme şi fiecare pare să ceară o altă formă de expresie pentru satisfacţie. Deşi de aici pare să rezulte un comportament foarte variabil, un efect mult mai serios se găseşte în percepţia fragmentată din care decurge acest comportament. Nimeni nu e văzut complet. Trupul e scos în evidenţă, accentuându-se îndeosebi anumite părţi ale lui şi folosindu-se ca etalon de comparaţie pentru acceptarea sau respingerea unei anumite forme de expresie a fricii.
Tu, care crezi că Dumnezeu e frică, ai făcut o singură substituire. Aceasta a luat multe forme, pentru că a fost substituirea adevărului cu iluzia; a întregimii cu fragmentarea. Aceasta a devenit atât de fărâmiţată în urma atâtor împărţiri şi subîmpărţiri, încât e acum aproape imposibil să percepi că a fost cândva un tot unitar şi că mai este încă ce a fost. Această singură greşeală, care a adus adevărul la iluzie, infinitul la timp şi viaţa la moarte, a fost singura pe care ai făcut-o vreodată. De ea depinde toată lumea ta. Tot ce vezi o reflectă şi fiecare relaţie specială pe care ai făcut-o vreodată face parte din ea.
Poate că te surprinde să auzi chiar cât de diferită e realitatea de ceea ce vezi tu. Nu îţi dai seama de magnitudinea acelei singure greşeli. A fost atât de incredibilă şi de vastă, încât din ea a trebuit să apară o lume de o irealitate totală. Ce altceva ar fi putut să iasă din ea? Aspectele ei fragmentate sunt destul de înfricoşătoare când începi să le examinezi. Dar nimic din ce ai văzut nu poate să îţi arate enormitatea greşelii originare, care a părut să te arunce afară din Cer, să sfărâme cunoaşterea în bucăţi nonsensice de percepţii dezbinate şi să te forţeze să faci noi substituiri.
Aceasta a fost prima proiecţie a greşelii în afară. Lumea a apărut ca să o ascundă, devenind ecranul - tras între tine şi adevăr - pe care a fost proiectată. Căci adevărul se extinde spre interior, unde ideea de pierdere nu are înţeles şi poate fi conceput numai sporul. Chiar crezi că e ciudat că, din această proiecţie a greşelii, a apărut o lume în care totul e anapoda şi cu susul în jos? A fost inevitabil. Căci adevărul adus la aşa ceva nu poate decât să rămână liniştit înăuntru şi să nu ia parte la toată proiecţia nebunească prin care s-a făcut această lume. Nu o numi păcat, ci nebunie, căci aşa a fost şi tot aşa a şi rămas. Nu investi în ea vinovăţie, căci vinovăţia presupune că s-a înfăptuit în realitate. Şi, mai presus de toate, nu te teme de ea.
Când pari să vezi cum vine să te înspăimânte o formă sucită a greşelii originare, spune doar atât: "Dumnezeu nu e frică, ci Iubire", şi o să dispară. Adevărul te va mântui. El nu te-a părăsit, să intre în lumea nebună şi să se lepede astfel de tine. Înăuntru e sănătate mintală; demenţa e în afara ta.
Tu crezi că este tocmai invers: că adevărul e în afară, în timp ce greşeala şi vinovăţia sunt înăuntru.
Micile tale substituiri fără sens, atinse de demenţă şi uşor învolburate într-o dementă cursă, ca nişte pene ce dansează ca nebunele în vânt, nu au substanţă. Se amestecă, se îmbină şi se separă în configuraţii schimbătoare şi fără înţeles, pe care nu e nevoie să le judeci. Nu are sens să le judeci individual. Micile lor diferenţe de formă nu sunt nicidecum diferenţe reale. Niciuna dintre ele nu are importanţă. Iată tot ce au în comun. Dar ce altceva ar mai trebui să aibă, ca să fie toate acelaşi lucru?
Dă-le la toate drumul, lasă-le să danseze în vânt, să salte şi să pirueteze până dispar şi se fac nevăzute, departe, în afara ta. Şi îndreaptă-te spre sublimul calm interior, în care, - într-o sfântă nemişcare - sălăşluieşte Dumnezeu Cel viu, pe Care nu L-ai părăsit niciodată şi Care nu te-a părăsit nicicând. Spiritul Sfânt te ia încetişor de mână şi reparcurge cu tine nebuna ta călătorie în afara ta, reconducându-te încetişor la adevăr şi la siguranţa din interior. El îţi aduce la adevăr toate proiecţiile demente şi toate substituirile fanteziste pe care le-ai pus în afara ta. Şi inversează astfel cursul demenţei, readucându-te la raţiune.
În relaţia dintre fratele tău şi tine, în care El Se îngrijeşte de toate, la cererea ta, El a stabilit cursul interior spre adevărul pe care îl împărtăşiţi. În lumea nebună din afara ta, nimic nu poate fi împărtăşit, numai substituit, iar împărtăşirea şi substituirea nu au nimic în comun în realitate. În sinea ta îţi iubeşti fratele cu o iubire desăvârşită. Aici e pământ sfânt, în care nu poate intra nicio substituire şi în care poate sălăşlui numai adevărul din fratele tău. Aici sunteţi uniţi în Dumnezeu, la fel de uniţi unul cu altul cât sunteţi şi cu El. Greşeala originară nu a intrat aici şi nu va intra niciodată. Aici e adevărul radios, căruia Spiritul Sfânt i-a încredinţat relaţia voastră. Lasă-L să o aducă aici, unde vrei tu să fie.
Dă-I doar puţină credinţă în fratele tău, să Îl ajuţi să îţi arate că niciun substitut din câte ai făcut pentru Cer nu te poate ţine departe de acesta.
În tine nu există nicio separare, şi niciun substitut nu te poate ţine departe de fratele tău.
Realitatea voastră a fost creaţia lui Dumnezeu, şi nu are substitut. Sunteţi uniţi atât de strâns în adevăr, încât numai Dumnezeu e acolo. Iar El nu va accepta niciodată altceva în locul vostru. El vă iubeşte pe amândoi, la fel de mult şi laolaltă. Şi, cum vă iubeşte, aşa şi sunteţi. Nu sunteţi uniţi în iluzii, ci în Gândul atât de sfânt şi de desăvârşit, încât iluziile nu pot rămâne să întunece locul sfânt în care sunteţi împreună. Dumnezeu este cu tine, frate. Să ne unim în El în pace şi recunoştinţă, şi să Îi acceptăm darul ca preasfânta şi desăvârşita noastră realitate, pe care o împărtăşim cu El.
Cerul se redă întregii Fiimi prin relaţia voastră, căci în ea stă Fiimea, întreagă şi frumoasă, în deplină siguranţă în iubirea voastră. Cerul a intrat în linişte, căci toate iluziile s-au adus încetişor la adevărul din voi şi iubirea s-a răsfrânt asupra voastră, binecuvântându-vă relaţia cu adevăr.
Dumnezeu şi întreaga Lui creaţie au intrat împreună în el. Cât de frumoasă şi de sfântă e relaţia voastră, cu adevărul care se răsfrânge asupra ei! Cerul o vede şi se bucură că l-aţi lăsat să ajungă la voi. Iar Dumnezeu Însuşi Se bucură că relaţia voastră e aşa cum a fost creată. Universul vostru interior e cu tine, împreună cu fratele tău. Iar Cerul se uită cu iubire la ce s-a unit în el, laolaltă cu Creatorul lui.
Cel chemat de Dumnezeu nu ar trebui să audă niciun substitut. Chemarea lor nu e decât un ecou al greşelii originare ce a sfărâmat Cerul. Şi ce s-a întâmplat cu pacea celor ce au auzit? Revino cu mine în Cer, ieşind cu fratele tău din lumea aceasta, la frumuseţea şi bucuria pe care le cuprinde cealaltă lume prin care veţi trece. Chiar vrei să slăbeşti şi să frângi şi mai tare ce e deja frânt şi deznădăjduit? Chiar aici vrei să îţi cauţi fericirea? Oare nu ai prefera să vindeci ce s-a frânt, şi să întregeşti şi tu ce-au devastat separarea şi boala?
Ai fost chemat, alături de fratele tău, la cea mai sfântă funcţie pe care o conţine lumea aceasta. E singura fără limite, ajungând la fiece bucată desprinsă din Fiime, cu mângâieri tămăduitoare şi unificatoare. Iată ce ţi se oferă în relaţia sfântă. Accept-o aici şi o vei da cum ai acceptat-o. Pacea lui Dumnezeu ţi se dă cu scopul strălucit în care te uneşti cu fratele tău. Lumina sfântă care v-a reunit trebuie extinsă, aşa cum ai acceptat-o tu.

II. Baza visului

În vise nu apare oare o lume ce pare foarte reală? Gândeşte-te însă ce e această lume. E clar că nu e lumea pe care ai văzut-o înainte de-a dormi. De fapt, e o distorsiune a lumii, concepută pornind exclusiv de la ce-ai fi preferat. Aici eşti "liber" să transformi toate câte au părut să te atace şi să le prefaci într-un omagiu la adresa eului ultragiat de "atac". Nu ţi-ai dori aşa ceva dacă nu te-ai vedea una cu eul, care mereu se consideră - şi te consideră, deci - ţintă de atac şi extrem de vulnerabil la acesta.
Visele sunt haotice din cauză că sunt dominate de dorinţele tale contradictorii; şi, de aceea, ele nu au nicio tangenţă cu ce e adevărat. Ele sunt exemplul cel mai bun pe care l-ai putea avea de folosire a percepţiei pentru a substitui adevărul cu iluziile. Nu le iei în serios când te trezeşti pentru că îţi devine evident că, în ele, realitatea e încălcată atât de crunt. Ele sunt însă un mod de-a privi lumea şi de-a o schimba ca să îi convină eului mai bine. Ele ilustrează în mod frapant atât că eul este incapabil să tolereze realitatea, cât şi că eşti dispus să schimbi realitatea în folosul lui.
Pe tine nu te deranjează diferenţele dintre ce vezi în somn şi ce vezi când te trezeşti.
Recunoşti că tot ce vezi când te trezeşti se şterge în vise. Dar, când te trezeşti, nu te aştepţi să nu mai fie. În vise, tu aranjezi totul. Oamenii devin ce vrei să fie şi le comanzi ce să facă. Nu ţi se impun limite când e vorba de ce poţi să substitui. Un timp, ai impresia că ţi s-a dat lumea să faci ce vrei din ea. Nu îţi dai seama că o ataci, încercând să o înfrângi şi să o faci să te slujească.
Visele sunt istericale perceptuale, în care ţipi literalmente: "Aşa vreau să fie!" Şi aşa pare să fie. Şi totuşi, visul nu îşi poate depăşi obârşia. Mânia şi frica pătrund în el şi, într-o clipă, iluzia satisfacţiei e invadată de iluzia spaimei. Căci visul capacităţii tale de-a stăpâni realitatea substituind-o cu o lume pe care o preferi chiar că e înspăimântător. Încercările tale de-a şterge orice urmă de realitate sunt foarte înfricoşătoare, dar asta nu eşti dispus să accepţi. Aşa că o substitui cu fantezia că realitatea e înfricoşătoare, şi nu ce vrei să îi faci tu. În felul acesta, vinovăţia capătă realitate.
Visele îţi arată că ai puterea să faci o lume aşa cum vrei să fie şi că, fiindcă o vrei, o vezi.
Şi, cât timp o vezi, nu te îndoieşti de realitatea ei. Dar e clar că e o lume în mintea ta, care pare să fie în afară. Tu nu reacţionezi la ea ca şi cum ai fi cel ce a făcut-o, nici nu îţi dai seama că sentimentele pe care le produce visul trebuie să vină de la tine.
Figurile din vis şi ce fac ele par să facă visul. Nu îţi dai seama că tu le faci să acţioneze pentru tine, căci - dacă ţi-ai da seama - vinovăţia nu le-ar aparţine lor, iar iluzia satisfacţiei ar dispărea. În vise, aceste aspecte nu sunt obscure. Pari să te trezeşti şi visul dispare. Dar ce nu recunoşti este că lucrul ce a pricinuit visul nu a dispărut cu el. Dorinţa ta de-a face o altă lume, nereală, rămâne cu tine. Şi lumea la care pari să te trezeşti e doar o altă formă a aceleiaşi lumi pe care o vezi în vise. Tot timpul ţi-l petreci visând. Visele tale din timpul somnului şi cele pe care le ai când eşti treaz au forme diferite, atâta tot. Conţinutul lor e acelaşi. Ele sunt protestul tău la adresa realităţii, precum şi ideea ta fixă şi dementă că o poţi schimba. În visele pe care le ai când eşti treaz, relaţia specială deţine un loc special.
Prin ea încerci să îţi împlineşti visele din timpul somnului. Din ea nu te trezeşti. Relaţia specială e hotărârea de-a nu te desprinde de irealitate şi de-a nu te lăsa să te trezeşti. Şi, cât timp vezi mai multă valoare în a dormi decât în a fi treaz, nu îi vei da drumul.
Spiritul Sfânt, practic şi înţelept ca întotdeauna, îţi acceptă visele şi le foloseşte ca mijloace de-a te trezi. Tu le-ai fi folosit ca să iţi continui somnul. Am spus mai înainte că prima schimbare, înainte de dispariţia viselor, va fi preschimbarea viselor de frică în vise fericite. Iată ce face Spiritul Sfânt în relaţia specială. Nu o distruge, nici nu Se repede să ţi-o ia. Dar o foloseşte altfel, ca ajutor pentru a-Şi face real scopul în ochii tăi. Relaţia specială va rămâne, nu ca sursă de durere şi vinovăţie, ci ca sursă de bucurie şi libertate. Şi nu va fi doar pentru tine, căci tocmai de aici i-a decurs nefericirea. Aşa cum nesfinţenia ei a ţinut-o un lucru separat, sfinţenia ei va deveni un dar oferit tuturor.
Relaţia ta specială va fi un mijloc de desfacere a vinovăţiei în toţi cei binecuvântaţi prin relaţia ta sfântă. Ea va fi un vis fericit, un vis pe care îl vei împărtăşi cu toţi cei ce îţi ajung la vedere.
Prin ea, binecuvântarea pe care i-a dat-o Spiritul Sfânt se va extinde. Să nu crezi că El a omis pe cineva de la scopul pe care ţi l-a dat. Şi să nu crezi că te-a omis pe tine, cel căruia i-a dat darul. El îi foloseşte pe toţi care recurg la El ca mijloc de mântuire a tuturor. Şi îi va trezi pe toţi prin tine, cel ce I-ai oferit relaţia ta. De I-ai vedea recunoştinţa! Sau de a-i vedea-o pe a mea, printr-a Lui! Căci suntem uniţi într- un singur scop, fiind de o minte cu El.
Nu lăsa visul să pună stăpânire pe tine ca să iţi închidă ochii. Nu e bizar că visele pot face o lume ireală. Dorinţa de-a face aşa ceva e cea de necrezut. Relaţia dintre fratele tău şi tine a devenit acum o relaţie din care s-a înlăturat dorinţa, pentru că scopul ei nu mai sunt visele, ci adevărul. Nu eşti sigur de acest lucru, crezând că e posibil ca tocmai acesta să fie visul. Eşti atât de obişnuit să alegi numai între vise, încât nu vezi că ai de ales, în sfârşit, între adevăr şi toate iluziile.
Cerul însă este sigur. Nu e un vis. Venirea lui înseamnă că ai ales adevărul, şi a venit pentru că ai fost dispus să îţi laşi relaţia specială să îi întrunească condiţiile. În relaţia ta, Spiritul Sfânt a pus, cu blândeţe, lumea reală; lumea viselor fericite, din care e atât de uşor şi de firesc să te trezeşti.
Căci, aşa cum visele pe care le ai când dormi şi cele pe care le ai când eşti treaz reprezintă aceleaşi dorinţe din mintea ta, tot aşa lumea reală şi adevărul Cerului se unesc în Voia lui Dumnezeu. Visul trezirii se transferă uşor în realitatea ei. Căci visul acesta îţi reflectă voia unită cu Voia lui Dumnezeu. Şi ce anume vrea să înfăptuiască această Voie nu a rămas nicicând nefăcut.

III. Lumină în vis

Tu, care ţi-ai petrecut viaţa aducând adevărul la iluzie şi realitatea la fantezie, ai bătut calea viselor. Căci ai trecut din trezie în somn şi de acolo, tot aşa, într-un somn şi mai adânc. Fiecare vis a dus la alte vise şi fiecare fantezie ce a părut să aducă o lumină în întuneric nu a făcut decât să adâncească întunericul şi mai tare. Ai avut ca obiectiv întunericul, în care nu a putut intra nicio rază de lumină. Şi ai căutat o întunecime atât de totală, încât să te poţi ascunde de adevăr pentru totdeauna, într-o demenţă totală. Ce ai uitat a fost, pur şi simplu, faptul că Dumnezeu nu Se poate distruge.
Lumina e în tine. Întunericul o poate învălui, dar nu o poate stinge.
Pe măsură ce se aproprie lumina, te vei repezi în întuneric, ferindu-te de adevăr, retrăgându-te uneori în forme mai blânde de frică; alteori, într-o spaimă totală. Dar vei avansa, căci obiectivul tău e să avansezi din frică în adevăr. Obiectivul pe care l-ai acceptat e al cunoaşterii, pentru care ţi-ai declarat disponibilitatea. Frica pare să trăiască în întuneric şi, când te temi, ai făcut un pas înapoi. Să ne unim atunci repede într-o clipă de lumină, şi va fi de ajuns să îţi aminteşti că obiectivul tău e lumina.
Adevărul s-a repezit să te întâlnească fiindcă l-ai chemat. Dacă ai şti Cine îţi merge alături pe drumul pe care l-ai ales, frica ar fi imposibilă. Nu ştii, căci călătoria în întuneric a fost lungă şi chinuitoare, şi ai pătruns adânc în el. Un mic tremur de pleoape, ce ţi-au stat închise atât de mult, nu a fost de ajuns să îţi dea încredere în tine, cel dispreţuit atât de îndelung. Te îndrepţi spre iubire, urând-o încă şi temându-te îngrozitor de judecata ei asupra ta. Şi nu îţi dai seama că nu de iubire te temi, ci numai de ce ai făcut din ea. Înaintezi spre semnificaţia iubirii şi te îndepărtezi de toate iluziile în care ai învăluit-o. Când te retragi în iluzie, frica îţi creşte, căci nu încape îndoială că tot ce crezi că înseamnă ea e înfricoşătoare. Dar ce contează asta pentru noi, care ne îndepărtăm de frică sigur şi rapid?
Tu, care îţi ţii fratele de mână, mă ţii de mână şi pe mine, căci nu aţi fost singuri când v- aţi unit. Crezi că te-aş lăsa în întunericul pe care ai fost de acord să îl părăseşti cu mine? În relaţia ta e lumina acestei lumi. Şi frica trebuie să dispară acum din faţa ta. Nu fi tentat să smulgi darul credinţei pe care l-ai oferit fratelui tău. Nu vei reuşi decât să te înspăimânţi. Darul e dat pentru totdeauna, căci l-a primit chiar Dumnezeu. Nu îl poţi lua înapoi. L-ai acceptat pe Dumnezeu. Sfinţenia relaţiei tale s-a stabilit în Cer. Nu înţelegi ce ai acceptat, dar ţine minte că înţelegerea ta nu este necesară. Tot ce a fost necesar a fost doar dorinţa de-a înţelege. Dorinţa aceea a fost năzuinţa de-a fi sfânt. Voia lui Dumnezeu ţi-e acordată. Căci îţi doreşti singurul lucru pe care l-ai avut, sau care ai fost, vreodată.
Fiecare clipă pe care o petrecem împreună te va învăţa că obiectivul acesta e posibil şi îţi va întări dorinţa de a-l atinge. Şi în dorinţa ta stă împlinirea ei. Dorinţa ta concordă acum pe deplin cu toată puterea pe care o are Voia Spiritului Sfânt. Niciunul dintre paşii mici, şovăitori, pe care îi faci nu îţi poate separa dorinţa de Voia Lui şi de puterea Lui. Eu te ţin de mână cu aceeaşi certitudine cu care ai fost de acord să îţi iei fratele de mână. Nu vă veţi separa, căci stau cu voi şi merg cu voi pe măsură ce înaintaţi spre adevăr. Şi, unde mergem, Îl ducem şi pe Dumnezeu cu noi.
În relaţia ta te-ai unit cu mine să îi aducem Cerului Fiul lui Dumnezeu, care s-a ascuns în întuneric. Ai fost dispus să aduci întunericul la lumină, iar această disponibilitate le-a dat putere tuturor celor ce vor să rămână în întuneric. Cei ce vor să vadă vor vedea. Şi vor duce, alături de mine, lumina în întuneric, când întunericul din ei se va oferi luminii şi va fi înlăturat pentru totdeauna. Nevoia pe care o am să te uneşti cu mine în lumina sfântă a relaţiei tale este nevoia pe care o ai tu de mântuire. Oare nu ţi-aş da ce mi-ai dat? Căci, atunci când te-ai unit cu fratele tău, mi-ai răspuns mie.
Tu, care eşti acum purtătorul mântuirii, ai funcţia de-a aduce lumina în întuneric.
Întunericul din tine a fost adus la lumină. Readu-o în întuneric, din clipa sfântă la care ai adus-o. Ne întregim prin dorinţa de-a întregi. Să nu te îngrijoreze timpul, căci toată frica prin care treceţi tu şi fratele tău a trecut de fapt. Timpul a fost reajustat să ne ajute să facem, împreună, ceea ce trecuturile voastre separate nu fac decât să împiedice. Aţi trecut de frică, căci două minţi nu se pot uni în dorinţa de-a avea parte de iubire fără să li se alăture iubirea.
Nicio lumină din Cer nu poate să nu meargă cu tine. Nicio Rază din câte strălucesc de-a pururi în Mintea lui Dumnezeu nu poate să nu se răsfrângă asupra ta. Cerul se uneşte cu tine pe măsură ce înaintezi spre Cer. Poţi oare să rămâi în întuneric când ţi s-au alăturat nişte lumini atât de mari, să dea puterea lui Dumnezeu Însuşi micii scântei a dorinţei tale? Tu şi fratele tău veniţi acasă împreună, după o călătorie lungă şi fără noimă pe care aţi întreprins-o separat şi care nu v-a dus nicăieri. Ţi-ai găsit fratele şi vă veţi lumina calea unul altuia. Şi, din această lumină, Marile Raze se vor extinde - înapoi - până în întuneric şi - înainte - până la Dumnezeu, să spulbere trecutul cu lumina lor şi să facă astfel loc veşnicei Sale Prezenţe, în care totul radiază în lumină.

IV. Mica disponibilitate

Clipa sfântă e rezultatul hotărârii tale de-a fi sfânt. Ea e răspunsul. Dorinţa şi disponibilitatea de-a o lăsa să vină îi precedă venirea. Îţi pregăteşti mintea pentru ea numai în măsura în care recunoşti că o vrei mai presus de toate. Nu e necesar să faci mai mult; de fapt, e necesar să îţi dai seama că mai mult nu poţi face. Nu încerca să Îi dai Spiritului Sfânt ce nu îţi cere, căci Îi vei adăuga eul şi vei face confuzii între ei. Spiritul Sfânt cere puţin. Căci El adaugă măreţia şi puterea. El Se uneşte cu tine să facă din clipa sfântă ceva mult mai măreţ decât poţi să înţelegi. Realizarea că trebuie să faci atât de puţin este cea care Îi dă posibilitatea să dea atât de mult.
Nu te încrede în bunele tale intenţii. Ele nu sunt de ajuns. Încrede-te însă implicit în disponibilitatea ta, indiferent ce altceva mai pătrunde. Concentrează-te doar asupra ei şi nu te îngrijora că e înconjurată de umbre. De aceea ai venit. Dacă ai putea să vii fără ele, nu ai avea nevoie de clipa sfântă. Vino la ea nearogant, presupunând că trebuie să atingi starea pe care o aduce venirea ei.
Miracolul clipei sfinte stă în disponibilitatea ta de-a o lăsa să fie ce e. Şi în disponibilitatea pe care o ai faţă de asta stă şi acceptarea ta de către tine, aşa cum ai fost menit să fii.
Umilinţa nu îţi va cere niciodată să te mulţumeşti cu micimea. Dar îţi cere să nu te mulţumeşti cu nimic mai prejos de măreţia ce nu vine de la tine. Dificultatea pe care o ai cu clipa sfântă provine din convingerea ta fixă că nu o meriţi. Ce altceva e asta decât hotărârea de a fi aşa cum vrei să te faci? Dumnezeu nu Şi-a creat un sălaş care să nu Îl merite. Şi, dacă crezi că nu poate intra unde voieşte să fie, precis Îi perturbi Voia. Nu e nevoie ca puterea disponibilităţii să vină din tine, ci numai din Voia Sa.
Clipa sfântă nu provine numai din mica ta disponibilitate. Ea rezultă întotdeauna din puţina ta disponibilitate, combinată cu puterea nelimitată a Voii lui Dumnezeu. Ai greşit când ai crezut că trebuie să te pregăteşti pentru El. E imposibil să faci pregătiri arogante pentru sfinţenie, şi să nu crezi că tu stabileşti condiţiile păcii. Dumnezeu le-a stabilit. Ele nu stau după disponibilitatea ta pentru a fi ce sunt. E nevoie de disponibilitatea ta doar pentru a-ţi da posibilitatea să fii învăţat care sunt ele.
Dacă susţii că nu meriţi să înveţi aşa ceva, perturbi lecţia crezând că trebuie să faci studentul să fie altfel. Nu tu l-ai făcut pe student, şi nici nu îl poţi face să fie altfel. Vrei mai întâi să faci tu însuţi un miracol, pentru ca apoi să te aştepţi să ţi se facă unul?
Tu doar pui întrebarea. Răspunsul e dat. Nu căuta să răspunzi, ci doar să primeşti răspunsul aşa cum e dat. Când te pregăteşti pentru clipa sfântă, nu încerca să te faci sfânt ca să fii gata să o primeşti. Ar însemna să îţi confunzi rolul cu al lui Dumnezeu. Ispăşirea nu poate ajunge la cei ce cred că trebuie mai întâi să ispăşească, ci numai la cei ce nu îi oferă decât simpla disponibilitate de a-i face loc. Purificarea ţine doar de Dumnezeu şi îţi este, de aceea, destinată ţie. Decât să cauţi să te pregăteşti pentru El, încearcă mai degrabă să gândeşti în felul următor:
Eu, care sunt gazda lui Dumnezeu, Îl merit.
Cel Ce Şi-a stabilit sălaşul în mine l-a creat aşa cum îl vrea.
Nu e nevoie să îl pregătesc pentru El, ci doar să nu Îi perturb planul de a-mi reda propria conştienţă că sunt veşnic pregătit.
Nu e nevoie să adaug nimic la planul Lui.
Dar, pentru a-l primi, trebuie să fiu dispus să nu îl înlocuiesc cu al meu.
Atât. Adaugă altceva, şi nu vei face decât să iei înapoi puţinul care ţi se cere. Ţine minte că tu ai făcut vinovăţia şi că planul tău de-a scăpa de vinovăţie a fost acela de a-i aduce Ispăşire şi de-a face mântuirea înfricoşătoare. Dacă te pregăteşti pentru iubire, numai frică vei adăuga. Pregătirea pentru clipa sfântă Îi aparţine Celui Ce o dă. Cedează-te Celui a Cărui funcţie este să elibereze. Nu îţi aroga funcţia Lui. Dă-I doar ce îţi cere, să înveţi ce mic e rolul tău şi ce mare e al Său.
Iată ce face din clipa sfântă un lucru atât de uşor şi de firesc. Tu faci din ea un lucru dificil, pentru că insişti că trebuie să faci mai mult. Îţi vine greu să accepţi ideea că trebuie să dai atât de puţin ca să primeşti atât de mult. Şi ţi-e foarte greu să realizezi că discrepanţa atât de exagerată dintre contribuţia ta şi cea a Spiritului Sfânt nu e o insultă la adresa ta. Mai eşti convins că înţelegerea ta are de adus o contribuţie puternică la adevăr şi că îl face ceea ce este. Dar am subliniat că nu trebuie să înţelegi nimic. Mântuirea e uşoară tocmai pentru că nu îţi cere nimic din ce nu poţi da chiar acum.
Nu uita că tu ai luat decizia de-a face imposibil tot ce îţi vine uşor şi firesc. Convingerea ta că, pentru tine, clipa sfântă e un lucru dificil se datorează faptului că ai devenit arbitrul celor posibile, şi rămâi în continuare nedispus să dai loc Celui Ce ştie ce şi cum. Întreaga credinţă în ordinele dificultăţii miracolelor se axează pe acest lucru. Tot ce voieşte Dumnezeu nu e numai posibil, ci s-a şi petrecut.
Iată de ce a dispărut trecutul. Pentru că, în realitate, nici nu s-a petrecut. Numai în mintea ta, care a crezut că se petrece, e nevoie de desfacerea lui.

V. Visul fericit

Pregăteşte-te acum pentru desfacerea inexistentului. Dacă ai înţelege deja diferenţa dintre adevăr şi iluzie, Ispăşirea nu ar avea înţeles. Clipa sfântă, relaţia sfântă, învăţătura Spiritului Sfânt şi toate mijloacele prin care se înfăptuieşte mântuirea nu ar avea niciun scop. Căci nu sunt decât aspecte ale planului de-a-ţi preschimba visele fricii în vise fericite, din care să te trezeşti uşor la cunoaştere. Nu pune acest lucru în sarcina ta, căci nu poţi distinge progresul de regres. Ti-ai considerat eşecuri câteva dintre cele mai mari progrese şi ţi-ai apreciat ca succese câteva dintre cele mai adânci regrese.
Să nu abordezi niciodată clipa sfântă după ce ai încercat să înlături toată frica şi ura din mintea ta. Asta e funcţia ei. Să nu încerci niciodată să îţi nesocoteşti vinovăţia înainte de-a cere ajutorul Spiritului Sfânt. Asta e funcţia Lui. Rolul tău e doar acela de a-I oferi puţină disponibilitate pentru a-L lăsa să înlăture toată frica şi ura, şi de a fi iertat. Pe mica ta credinţă, unită cu înţelegerea Lui, El va construi rolul tău în Ispăşire şi Se va încredinţa că îl împlineşti uşor. Şi, cu El, vei clădi o scară înfiptă în piatra solidă a credinţei, ridicându-se până la Cer. Şi nu o vei folosi să te urci la Cer de unul singur.
Prin relaţia ta sfântă, renăscută şi binecuvântată în fiecare clipă sfântă pe care nu o aranjezi tu, se vor ridica la Cer mii alături de tine. Poţi plănui aşa ceva? Sau ai putea să te pregăteşti pentru o astfel de funcţie? Şi totuşi, e posibil, pentru că vrea Dumnezeu. Şi nu Se va răzgândi în această privinţă. Lui Îi aparţin atât scopul, cât şi mijloacele. Ai acceptat una; cealaltă ţi se va furniza.
Un scop ca acesta, fără mijloace, e de neconceput. El le va furniza tuturor celor ce Îi împărtăşesc scopul.
Visele fericite se împlinesc, nu pentru că sunt vise, ci numai pentru că sunt fericite. De aceea, ele trebuie să fie iubitoare. Mesajul lor este: "Facă-se Voia Ta", şi nu: "Vreau să fie altfel".
Alinierea mijloacelor cu scopul este, pentru tine, o întreprindere de neînţeles. Nici nu îţi dai seama că ai acceptat ca scop al tău scopul Spiritului Sfânt, şi nu ai face decât să uzezi de mijloace nesfinte pentru împlinirea lui. Dramul de credinţă de care a avut nevoie ca să schimbe scopul e tot ce ţi se cere pentru a primi mijloacele şi a le folosi.
A-ţi iubi fratele ca tine însuţi nu e niciun vis. Şi nici relaţia ta sfântă nu e un vis. Tot ce rămâne din visele din ea e faptul că e tot o relaţie specială. Dar e foarte utilă Spiritului Sfânt, Care are aici o funcţie specială. Ea va deveni visul fericit prin care El le va putea răspândi bucurie miilor şi miilor ce cred că iubirea e frică, şi nu fericire. Lasă-L să împlinească funcţia pe care a dat-o relaţiei tale acceptând-o pentru tine, şi nu va lipsi nimic din ce ar face din ea ce ar vrea El să fie.
Când simţi că sfinţenia relaţiei tale e ameninţată, opreşte-te numaidecât şi oferă-I Spiritului Sfânt disponibilitatea de-a-L lăsa, în ciuda fricii, să înlocuiască această clipă cu clipa sfântă pe care vrei să o ai în schimb. El nu va da greş nicicând. Dar nu uita că relaţia ta e unitate; şi, de aceea, ce ameninţă pacea unuia trebuie să constituie o ameninţare egală pentru celălalt. Puterea participării la binecuvântarea ei stă în faptul că acum ţi-e imposibil - atât ţie, cât şi fratelui tău - să simţi frica de unul singur sau să încerci să te confrunţi cu ea de unul singur. Să nu crezi niciodată că e un lucru necesar sau chiar posibil. Dar, pe cât e el de imposibil, pe atât e de imposibilă venirea clipei sfinte doar la unul dintre voi, fără să îi parvină şi celuilalt. Şi va veni la amândoi la cererea unuia dintre voi, oricare.
Oricare dintre voi e mai sănătos la minte în momentul în care se percepe ameninţarea ar trebui să ţină minte cât de îndatorat îi este celuilalt şi câtă recunoştinţă i se cuvine acestuia, şi să se bucure că îşi poate plăti datoria aducându-vă fericire la amândoi. Să ţină minte acest lucru şi să spună:

Doresc să am această clipă sfântă, ca să o pot împărtăşi cu fratele meu, pe care îl iubesc.
Nu e posibil să o am fără el, şi nici el să o aibă fără mine.
Dar e cât se poate de posibil să o împărtăşim acuma amândoi.
Aleg, aşadar, această clipă să fie cea pe care I-o ofer Spiritului Sfânt, ca binecuvântarea Lui să poată coborî asupra noastră şi să ne ţină în pace pe amândoi.

VI. Dincolo de trup

Nu există nimic în afara ta. Iată ce trebuie să înveţi până la urmă, căci e realizarea faptului că ţi se redă Împărăţia Cerului. Căci Dumnezeu a creat-o doar pe aceasta şi nu S-a îndepărtat de ea, nici nu a lăsat-o separat de El. Împărăţia Cerului e sălaşul Fiului lui Dumnezeu, care nu şi-a părăsit Tatăl şi nu sălăşluieşte separat de El. Cerul nu e nici loc, nici stare. Este doar conştienţa Unităţii desăvârşite şi cunoaşterea faptului că nu există altceva: nimic în afara acestei Unităţi şi nimic altceva înăuntru.
Ce altceva ar putea să dea Dumnezeu decât cunoaşterea de Sine? Ce altceva mai e de dat? Credinţa că poţi să dai şi să primeşti altceva, ceva din afara ta, te-a costat conştienţa Cerului şi a Identităţii tale. Şi ai făcut un lucru mai ciudat decât îţi dai seama. Ţi-ai deplasat vinovăţia de la minte la trup. Un trup însă nu poate fi vinovat, căci nu poate face nimic de la sine. Tu, care crezi că îţi urăşti trupul, te amăgeşti. Îţi urăşti mintea, căci a intrat în ea vinovăţia şi vrea să rămână separată de a fratelui tău - un lucru pe care nu îl poate face.
Minţile sunt unite; trupurile, ba. Separarea pare posibilă numai atribuind minţii proprietăţile trupului. Şi atunci mintea pare fragmentată, izolată şi singură. Vinovăţia ei, care o ţine separată, e proiectată asupra trupului, care suferă şi moare din cauză că e atacat pentru a ţine separarea în minte şi a nu o lăsa să îşi cunoască Identitatea. Mintea nu poate ataca, dar poate face fantezii şi poate pune trupul să le traducă în viaţă. Ce face trupul însă nu pare să satisfacă niciodată.
Dacă nu crede că trupul îi traduce fanteziile în viaţă, mintea atacă trupul proiectându-şi tot mai mult vinovăţia asupra lui.
E clar că mintea delirează la acest capitol. Ea nu poate ataca, dar susţine că poate şi foloseşte ca dovadă tot ce face pentru a răni trupul. Mintea nu poate ataca, dar se poate amăgi. Iată tot ce face când crede că a reuşit să atace trupul. Îşi poate proiecta vinovăţia, dar nu o va pierde prin proiecţie. Şi, deşi e clar că poate percepe greşit funcţia trupului, nu îi poate schimba funcţia din cea pe care i-a stabilit-o Spiritul Sfânt. Trupul nu l-a făcut iubirea. Dar iubirea nu îl condamnă şi îl poate folosi iubitor, respectând ce a făurit Fiul lui Dumnezeu şi folosindu-l să îl scape de iluzii.
Nu vrei să laşi instrumentele separării să fie reinterpretate ca mijloace de mântuire, folosite în scopurile iubirii? Nu vrei să saluţi şi să sprijini trecerea de la fanteziile răzbunării la eliberarea de ele? Percepţia trupului pe care o ai poate fi evident nesănătoasă, dar nu o proiecta asupra trupului.
Căci dorinţa ta de-a face distructiv ceva ce nu poate distruge nu poate avea niciun efect real. Ce a creat Dumnezeu e doar ce vrea El să fie, fiind Voia Lui. Nu poţi face din Voia Lui ceva distructiv. Poţi face fantezii în care voia ta o contrazice pe a Lui, dar atâta tot.
E o nebunie să îţi foloseşti trupul ca ţap ispăşitor pentru vinovăţie, să îi dirijezi atacul şi să îl învinuieşti pentru ce-ai dorit să facă. Fanteziile nu pot fi traduse în viaţă. Căci tot fanteziile sunt cele pe care le doreşti, iar ele nu au nicio tangenţă cu ce face trupul. El nu le visează, iar ele fac din el doar o povară, când ar putea să fie o resursă. Căci fanteziile ţi-au făcut din trup un "duşman": slab, vulnerabil şi perfid, demn de ura cu care îl investeşti. Oare te-a ajutat asta la ceva? Te-ai identificat cu acest lucru pe care îl urăşti, instrumentul răzbunării şi sursa percepută a vinovăţiei tale. I-ai făcut toate acestea unui lucru fără înţeles, declarându-l sălaşul Fiului lui Dumnezeu şi întorcându-l împotriva lui.
Iată gazda lui Dumnezeu pe care tu ai făcut-o. Dar nici Dumnezeu, nici preasfântul Lui Fiu nu pot intra într-un sălaş care adăposteşte ura şi în care ai semănat seminţele răzbunării, ale violenţei şi ale morţii. Acest lucru pe care l-ai făcut să fie de folos vinovăţiei tale stă între tine şi alte minţi. Minţile sunt unite, dar nu te identifici cu ele. Te vezi închis într-o închisoare separată, îndepărtat şi inaccesibil, fără cale de ieşire şi fără cale de acces până la tine. Urăşti această închisoare pe care ai făcut-o şi vrei să o distrugi. Dar nu vrei să evadezi din ea, lăsând-o nevătămată, fără vinovăţia ta asupra ei.
Dar numai aşa poţi evada. Casa răzbunării nu e casa ta; locul pe care l-ai rezervat să îţi adăpostească ura nu e o închisoare, ci o iluzie de sine. Trupul e o limită impusă comunicării universale care e o veşnică proprietate a minţii. Comunicarea însă e lăuntrică. Mintea ajunge la ea însăşi. Nu e făcută din diferite părţi, care ajung unele la altele. Nu iese afară. În ea, nu are limite şi, în afara ei, nimic nu există. Ea cuprinde totul. Pe tine te cuprinde în totalitate: tu în ea şi ea în tine. Altceva nu există, niciunde şi nicicând.
Trupul este în afara ta şi numai pare să te înconjoare, separându-te de alţii, ţinându-te pe tine izolat de ei şi pe ei de tine. Trupul nu există. Nu există barieră între Dumnezeu şi Fiul Său, şi Fiul Său nu poate să se separe de El decât în iluzii. Asta nu e realitatea lui, deşi el crede că este. Dar ar putea să fie doar dacă Se înşeală Dumnezeu. Dumnezeu ar fi trebuit să creeze altfel şi să Se fi separat de Fiul Său ca să o facă posibilă. Ar fi trebuit să creeze lucruri diferite şi să stabilească diferite ordini ale realităţii, dintre care numai unele să fie iubire. Iubirea însă trebuie să îşi semene mereu, să fie veşnic neschimbată şi veşnic fără alternativă. Şi aşa şi este. Nu poţi pune o barieră în jurul tău, pentru că Dumnezeu nu a pus bariere între El şi tine.
Poţi să îţi întinzi mâna şi să atingi Cerul. Tu, a cărui mână s-a unit cu a fratelui tău, ai început să te întinzi dincolo de trup, dar nu în afara ta, să ajungi la Identitatea voastră împărtăşită.
Poate fi oare în afara ta? Unde Dumnezeu nu este? Să fie oare El un trup şi să te fi creat oare cum nu e şi unde nu poate să fie El? Eşti înconjurat numai de El. Ce limite ţi s-ar putea impune ţie, cel înglobat de El?
Fiecare a trecut, la un moment dat, prin aşa-zisa senzaţie că e transportat dincolo de el însuşi. Acest sentiment de eliberare depăşeşte cu mult visul libertăţii uneori sperate în relaţii speciale. E o senzaţie că ai scăpat efectiv de limitări. Dacă stai să analizezi ce implică de fapt această "transportare", îţi dai seama că e o subită neconştientizare a trupului şi o unire a ta cu un altceva prin care mintea ta se lărgeşte să îl cuprindă. Acesta devine parte din tine, când te uneşti cu el. Şi amândoi deveniţi întregi, căci nicicare dintre voi nu e perceput ca separat. Ce se întâmplă de fapt e că ai renunţat la iluzia unei conştientizări limitate şi ai scăpat de frica unirii. Iubirea care o înlocuieşte numaidecât se extinde la lucrul care te-a eliberat şi se uneşte cu acesta. Şi, pe toată durata acestei uniri, nu eşti nesigur de Identitatea ta şi nu vrei să O limitezi. Ai ajuns din frică în pace, pur şi simplu acceptând realitatea şi nepunându-i nicio întrebare. Ai acceptat-o pe ea în locul trupului şi te-ai lăsat să fii una cu ceva de dincolo de el, pur şi simplu nelăsându-ţi mintea să fie limitată de el.
Unirea aceasta se poate produce indiferent de distanţa fizică ce pare să existe între tine şi lucrul cu care te uneşti; de respectivele voastre poziţii în spaţiu; şi de diferenţele de mărime şi calitate aparentă dintre voi. Timpul nu e relevant; unirea se poate produce cu ceva trecut, prezent sau anticipat. Acest "ceva" poate fi orice şi oriunde: un sunet, o imagine, un gând, o amintire, chiar şi o idee generală, fără trimitere la ceva anume. Dar, în fiecare caz, te uneşti cu el fără rezerve fiindcă îl iubeşti şi vrei să fii cu el. Şi, de aceea, te grăbeşti să îl întâmpini, lăsându-ţi limitele să se topească, suspendând toate "legile" la care se supune trupul tău şi înlăturându-le încetişor.
Nu e pic de violenţă în această evadare. Trupul nu e atacat, ci doar perceput cum trebuie. El nu te limitează, pur şi simplu din cauză că nu vrei să o facă. Nu eşti "ridicat afară" din el, ci nu te poate conţine. Şi mergi unde vrei să fii, câştigând - şi nu pierzând - o senzaţie de Sine. În aceste clipe de eliberare de restricţiile fizice, percepi o bună parte din ce se întâmplă în clipa sfântă: barierele timpului şi spaţiului se ridică, pacea şi bucuria se resimt subit, şi, mai presus de toate, nu mai eşti conştient de trup şi nu îţi mai pui problema dacă toate acestea sunt sau nu sunt cu putinţă.
Sunt cu putinţă pentru că le vrei. Expansiunea subită a conştienţei care are loc odată cu dorinţa ta de-a avea aşa ceva este atracţia irezistibilă pe care o deţine clipa sfântă. Ea te cheamă să fii tu însuţi, în sigura ei îmbrăţişare. Acolo, legile limitării sunt anulate pentru tine, să te primească la deschidere mentală şi la libertate. Vino la acest loc de refugiu, în care poţi să fii tu însuţi în pace. Nu prin distrugere, nu printr-o evadare, ci printr-o simplă şi liniştită contopire. Căci pacea ţi se va alătura şi ea, pur şi simplu pentru că ai fost dispus să te desprinzi de limitele pe care i le-ai impus iubirii şi să i te alături unde este şi unde te-a condus, ca răspuns la blânda ei chemare să îţi afli pacea.

VII. Nu trebuie să fac nimic

Crezi încă prea mult în trup ca sursă de putere. Îţi faci oare planuri care nu îi implică într- un fel confortul, protecţia sau plăcerea? Trupul devine astfel scop, nu mijloc în interpretarea ta, ceea ce înseamnă că păcatul îţi mai pare atrăgător. Niciunul dintre cei ce mai acceptă păcatul ca obiectiv al lor nu poate să accepte Ispăşirea pentru el însuşi. Aşa că nu ai satisfăcut unica ta responsabilitate. Cei ce preferă durerea şi distrugerea nu vor să audă de Ispăşire.
Există un singur lucru pe care nu l-ai făcut niciodată: nu ai uitat cu desăvârşire trupul.
Poate că uneori ţi s-a şters din priviri, dar nu a dispărut încă total. Nu ţi se cere să laşi să se petreacă acest lucru mai mult de o clipă, dar tocmai în această clipă are loc miracolul Ispăşirii. După aceea, vei vedea trupul din nou, dar nu chiar în acelaşi fel. Şi fiecare clipă pe care o petreci fără să fii conştient de el îţi dă o perspectivă diferită asupra lui când revii.
Nu există nicio singură clipă în care să existe trupul. El e întotdeauna amintit sau anticipat, dar niciodată nu e perceput chiar acum. Numai trecutul şi viitorul lui îl fac să pară real. Timpul îl stăpâneşte întru totul, căci păcatul nu e niciodată întru totul în prezent. În orice singură clipă, atracţia vinovăţiei s-ar percepe ca durere şi nimic altceva, şi s-ar evita. Ea nu exercită nicio atracţie acum.
Întreaga ei atracţie e închipuită şi, de aceea, trebuie gândită în trecut sau în viitor.
E imposibil să accepţi clipa sfântă fără rezerve dacă nu eşti dispus, măcar o clipă, să nu vezi nici trecut, nici viitor. Nu te poţi pregăti pentru ea fără să o plasezi în viitor. Eliberarea ţi se dă în clipa în care o doreşti. Mulţi şi-au petrecut o viaţă întreagă în pregătiri şi au ajuns să atingă clipele lor de succes. Cursul acesta nu încearcă să te înveţe mai mult decât au învăţat aceştia în timp, ci urmăreşte să economisească timp. Poate că încerci să urmezi un drum foarte lung până la obiectivul acceptat. E extrem de dificil să atingi Ispăşirea luptându-te cu păcatul. Se depun enorme eforturi în încercarea de-a sanctifica ceva dispreţuit şi mult urât. Şi nu e nevoie nici de o viaţă petrecută contemplând, nici de perioade lungi de meditaţie în vederea unei detaşări de trup. În final, toate încercările de acest fel vor fi încununate de succes datorită scopului lor. Dar mijloacele sunt anoste şi iau mult timp, căci toate aşteaptă să le aducă viitorul eliberarea dintr-o stare de nevrednicie şi inadecvare prezentă.
Calea ta va fi diferită, nu ca scop, ci ca mijloace. O relaţie sfântă e un mijloc de-a economisi timp. O singură clipă petrecută împreună cu fratele tău vă redă la amândoi universul. Eşti pregătit. Nu trebuie decât să ţii minte că nu trebuie să faci nimic. Ţi-ar fi de mult mai mare folos să te concentrezi asupra acestui lucru decât să te gândeşti ce-ar trebui să faci. Când vine pacea, în sfârşit, la cei ce luptă cu ispita şi se chinuiesc să nu cadă în păcat; când vine lumina, în sfârşit, în mintea dedată să contemple; sau când ţinta e atinsă de orişicine, în sfârşit, ea vine întotdeauna cu o singură şi veselă descoperire: "Nu trebuie să fac nimic".
Iată eliberarea ultimă pe care o va găsi fiecare într-o bună zi, în felul lui, la timpul lui. Nu îţi trebuie acest timp. Ţi s-a economisit timp fiindcă tu şi fratele tău sunteţi împreună. Iată mijlocul special pe care îl foloseşte cursul să îţi economisească timp. Nu te vei folosi de curs dacă ţii să uzezi de mijloace care le-au servit altora foarte bine, neglijând ce s-a făcut pentru tine. Economiseşte timp pentru mine cu această singură pregătire şi antrenează-te să nu faci altceva. "Nu trebuie să fac nimic" e un mod de-a-ţi declara loialitatea cu adevărat neîmpărţită. Crezi această declaraţie şi o singură clipă, şi vei realiza mai mult decât îi este dat unui secol de contemplaţie sau de luptă cu ispita.
A face ceva implică trupul. Şi, dacă recunoşti că nu trebuie să faci nimic, vei retrage valoarea trupului din mintea ta. Aici se găseşte uşa - deschisă şi rapidă - prin care te strecori pe lângă secole de eforturi şi reuşeşti să evadezi din timp. Iată cum îşi pierde păcatul toată atracţia chiar acum.
Căci aici timpul e negat, iar trecutul şi viitorul dispar. Celui ce nu trebuie să facă nimic nu îi trebuie timp. Să nu faci nimic înseamnă să te odihneşti şi să faci un loc în sinea ta, în care activitatea trupului nu mai cere atenţie. În locul acesta, Spiritul Sfânt vine şi rămâne să stea. El va rămâne când vei uita şi când activităţile trupului vor reveni să îţi ocupe mintea conştientă.
Va exista însă întotdeauna acest loc de odihnă la care poţi să revii. Şi vei fi mai conştient de acest centru liniştit al furtunii decât de toată activitatea ei dezlănţuită. Acest centru liniştit, în care nu faci nimic, va rămâne cu tine, oferindu-ţi odihnă în toiul fiecărei activităţi febrile pe care vei fi trimis să o desfăşori. Căci, din acest centru, vei fi îndrumat cum să foloseşti trupul într-un mod nepăcătos. Tocmai acest centru, din care trupul e absent, îl va păstra aşa în felul în care îl conştientizezi.

VIII. Micuţa grădină

Doar conştientizarea trupului face iubirea să pară limitată. Căci trupul e o limită impusă iubirii. Credinţa într-o iubire limitată a stat la originea lui, el fiind făcut să limiteze nelimitatul. Nu te gândi că e doar o alegorie, căci a fost făcut să te limiteze pe tine. Oare poţi tu, care te vezi într-un trup, să te cunoşti ca idee? Tot ce recunoşti identifici cu ceva exterior, ceva din afara lucrului respectiv. Nici pe Dumnezeu nu Îl poţi concepe fără trup sau fără o anume formă pe care crezi că o recunoşti.
Trupul nu poate cunoaşte. Şi, cât timp limitezi ce conştientizezi la micile lui simţuri, nu vei vedea grandoarea care te înconjoară. Dumnezeu nu poate intra într-un trup, nici nu I te poţi alătura acolo. Limitele impuse iubirii vor părea întotdeauna să Îl excludă şi să te ţină separat de El. Trupul e o mică împrejmuire care îngrădeşte o mică parte dintr-o idee strălucită şi completă. El trasează un cerc, infinit de mic, în jurul unui segment infim din Cer, desprins din întreg, declarând că în el e Împărăţia ta, unde Dumnezeu nu poate să intre.
În această Împărăţie domneşte eul, crud de tot. Pentru a apăra acest mic fir de praf, te pune să te lupţi cu universul. Acest fragment al minţii tale e o părticică atât de infimă a ei, încât - dacă ai putea să apreciezi întregul - ai vedea numaidecât că e cât o rază infimă pe lângă soare sau cât o minusculă undă pe lângă ocean. În aroganţa ei uluitoare, această rază infimă a hotărât că este soare; această undă aproape imperceptibilă se declară ocean. Gândeşte-te cât de singur şi înspăimântat e acest gând minuscul, această iluzie infimă ce se izolează împotriva universului. Pentru raza de soare, soarele devine "duşmanul" ce vrea să o devoreze, iar oceanul înspăimântă mica undă şi vrea să o înghită.
Soarele şi oceanul însă nici măcar nu îşi dau seama de toată această activitate bizară şi lipsită de sens. Ei merg, pur şi simplu, mai departe, inconştienţi că un mic segment din cadrul lor se teme de ei şi îi urăşte. Chiar şi acest segment nu s-a pierdut de ei, căci nu ar putea supravieţui de unul singur. Şi ce crede el că este nu îi schimbă în niciun fel dependenţa totală de cei din care îşi derivă existenţa. Întreaga lui existenţă rămâne în ei. Fără soare, raza ar dispărea; fără ocean, unda este de neconceput.
Iată în ce situaţie bizară par să fie cei aflaţi într-o lume populată de trupuri. Fiecare trup pare să adăpostească o minte separată, un gând deconectat, trăind singur şi neconectat la Gândul care l-a creat. Fiecare frântură mică pare de sine stătătoare, având nevoie de alta pentru unele lucruri, dar nedepinzând nicidecum întru totul, pentru toate, de singurul ei Creator; având nevoie de întreg ca să capete un înţeles, dar neînsemnând nimic de una singură. De fapt, de una singură nici nu trăieşte.
Ca soarele şi ca oceanul, Sinele tău merge mai departe, nebăgând de seamă că această părticică se consideră nimeni altul decât tine. Ea nu lipseşte: nu ar putea exista dacă s-ar separa, şi nici întregul nu ar fi întreg fără ea. Nu e o Împărăţie separată, guvernată de ideea separării de restul. Nici nu e îngrădită de vreo împrejmuire care o împiedică să se alăture celorlalte şi o ţine separată de Creatorul ei. Acest mic aspect nu e diferit de întreg, fiind continuu cu acesta şi una cu el. Nu duce o viaţă separată, pentru că viaţa lui este unitatea în care fiinţa lui a fost creată.
Nu accepta că ai fi acest mic aspect îngrădit. Soarele şi oceanul sunt nimic pe lângă tine.
Raza nu sclipeşte decât în lumina soarelui, iar unda nu dansează decât sprijinită de ocean. Dar, nici în soarele, şi nici în ocean, nu stă puterea care se găseşte în tine. Chiar vrei să rămâi în mica ta Împărăţie, un rege jalnic, un conducător amărât peste tot ce cuprinde cu privirea, care nu are nimic de văzut şi care, totuşi, ar muri să apere nimicul? Acest mic sine nu e Împărăţia ta. Arcuit deasupra lui, învăluindu-l cu iubire, stă întregul plin de strălucire, oferindu-şi toată fericirea şi satisfacţia profundă fiecărei părţi.
Micul aspect pe care crezi că ţi l-ai rezervat nu face excepţie.
Iubirea nu cunoaşte trupuri şi ajunge la tot ce-a fost creat după asemănarea ei. Lipsa ei totală de limite este semnificaţia ei. Ea dă cu o imparţialitate totală, învăluind doar pentru a păstra complet ce vrea să dea. În mica ta Împărăţie ai atât de puţin! Oare nu ar trebui, atunci, să chemi iubirea să intre tocmai în ea? Priveşte pustiul - arid şi neroditor, pârjolit şi lipsit de bucurie - care constituie mica ta Împărăţie. Şi dă-ţi seama de viaţa şi de bucuria pe care vrea să i le aducă iubirea de unde vine şi unde vrea să revină împreună cu tine.
Gândul lui Dumnezeu îţi învăluie mica Împărăţie, aşteptând la bariera pe care ai construit-o, să intre şi să se reverse asupra pământului arid. Uite cum ţâşneşte viaţa pretutindeni!
Pustiul se preface într-o grădină, verde, adâncă şi liniştită, oferindu-le odihnă celor ce s-au rătăcit şi pribegesc prin praf. Oferă-le un loc de refugiu, pregătit pentru ei de iubire unde a fost cândva un pustiu.
Şi toţi cei pe care îi primeşti acolo îţi vor aduce iubire din Cer. Ei intră unul câte unul în acest loc sfânt, dar nicicare nu va pleca cum a venit, de unul singur. Iubirea pe care au adus-o cu ei va rămâne cu ei, după cum va rămâne şi cu tine. Şi, sub influenţa ei binefăcătoare, micuţa ta grădină se va întinde şi va ajunge la fiecare însetat de apă vie, devenit prea ostenit să meargă mai departe de unul singur.
Du-te şi caută-i, căci ei aduc Sinele tău cu ei. Condu-i încetişor în grădina ta liniştită şi primeşte-le acolo binecuvântarea. Aşa va creşte şi se va întinde peste tot pustiul, nelăsând niciuna dintre micile Împărăţii singuratice să fie izolată de iubire, şi lăsându-te să intri în ele. Iar tu te vei recunoaşte pe tine şi îţi vei vedea micuţa grădină transformată încetişor în Împărăţia Cerului, cu toată Iubirea Creatorului ei răsfrângându-se asupra ei.
Clipa sfântă e invitaţia pe care o adresezi iubirii să intre în Împărăţia ta pustie şi fără bucurie, şi să o transforme într-o grădină paşnică şi primitoare. Răspunsul iubirii e inevitabil. Ea va veni fiindcă ai venit fără trup şi nu ai ridicat bariere care să îi împiedice venirea bucuroasă. În clipa sfântă, ceri iubirii doar ce le oferă tuturor, nici mai mult, nici mai puţin. Cerând totul, îl vei primi. Şi Sinele tău strălucit va ridica direct la Cer micul aspect pe care ai încercat să îl ascunzi de Cer. Nicio parte a iubirii nu cheamă întregul în zadar. Niciun Fiu al lui Dumnezeu nu rămâne în afara Paternităţii Sale.
Fii sigur de asta: iubirea a intrat în relaţia ta specială şi a intrat total la cererea ta firavă.
Nu recunoşti că a sosit iubirea, pentru că nu ai dat încă drumul tuturor barierelor pe care le ţii împotriva fratelui tău. Nici tu, nici el nu veţi fi în stare să întâmpinaţi iubirea separat. Nu poţi să Îl cunoşti pe Dumnezeu de unul singur, după cum nici El nu te cunoaşte fără fratele tău. Dar, împreună, nu puteţi fi inconştienţi de iubire, după cum nici iubirea nu poate să nu vă cunoască sau să nu se recunoască în voi.
Ai ajuns la capătul unei călătorii străvechi şi încă nu realizezi că s-a sfârşit. Eşti încă epuizat şi obosit, şi praful pustiului pare încă să îţi întunece privirea şi să te ţină nevăzător. Dar Cel Căruia I-ai dat bun venit a ajuns la tine şi vrea să îţi dea şi El bun venit. A aşteptat mult să ţi-l dea.
Primeşte-l acum de la El, căci vrea să Îl cunoşti. Doar un mic zid de praf mai stă între fratele tău şi tine.
Suflaţi uşurel, în râsete de bucurie, şi o să cadă. Şi păşiţi în grădina pe care iubirea v-a pregătit-o la amândoi.

IX. Cele două lumi

Ţi s-a spus să aduci întunericul la lumină şi vinovăţia la sfinţenie. Şi ţi s-a mai spus că greşeala trebuie corectată la sursă. De aceea, Spiritul Sfânt are nevoie tocmai de părticica din tine, de micul gând ce pare desprins şi separat. Restul e cu totul în paza lui Dumnezeu şi nu are nevoie de călăuzire. Dar acest gând fantezist şi delirant are nevoie de ajutor pentru că, în delirurile lui, crede că e Fiul lui Dumnezeu, întreg şi atotputernic, conducător unic al Împărăţiei pe care şi-a rezervat-o să o tiranizeze, înnebunind-o şi împingând-o la supunere şi la robie. Asta e părticica pe care crezi că ai furat- o din Cer. Dă-o înapoi Cerului. Cerul nu a pierdut-o, dar tu ai pierdut Cerul din vedere. Lasă Spiritul Sfânt să o scoată din Împărăţia ofilită în care ai trimis-o, învăluită în întuneric, păzită prin atac şi întărită prin ură. Între baricadele ei mai există un mic segment din Fiul lui Dumnezeu, complet şi sfânt, senin şi inconştient de ceea ce crezi că îl înconjoară.
Să nu fii separat, căci Cel Ce îl înconjoară de fapt ţi-a adus unirea, restituind micul tău dar de întuneric luminii veşnice. Cum se face? E extrem de simplu, căci se bazează pe ceea ce este de fapt această mică Împărăţie. Nisipurile aride, întunericul şi neînsufleţirea se văd doar cu ochii trupului.
Această privelişte sumbră e distorsionată, iar mesajele pe care ţi le transmite ţie, care ai făcut-o pentru a-ţi limita conştienţa, sunt mici şi limitate, şi atât de fragmentate, încât nu au niciun înţeles.
Din lumea trupurilor, făcută prin demenţă, mesaje demente par să se întoarcă în mintea care a făcut-o. Iar aceste mesaje depun mărturie pentru această lume, declarând-o adevărată. Căci tu ai trimis aceşti mesageri să îţi aducă această mărturie. Tot ce îţi transmit aceste mesaje e complet exterior. Nu există mesaje care să vorbească despre ce se află dedesubt, căci nu trupul e cel ce poate vorbi despre aceste lucruri. Ochii lui nu le percep; simţurile lui rămân total inconştiente de ele; limba lui nu le poate transmite mesajele. Dar Dumnezeu te poate duce acolo, dacă eşti dispus să urmezi Spiritul Sfânt printr-o groază aparentă, având încredere că nu te va abandona şi nu te va lăsa acolo. Căci nu e scopul Lui să te înspăimânte, ci doar al tău. Eşti foarte tentat să Îl abandonezi la cercul exterior al fricii, dar El te va conduce cu bine prin frică şi dincolo de ea.
Cercul fricii se află chiar sub nivelul pe care îl vede trupul şi pare să fie întreaga temelie pe care se bazează lumea. Aici sunt toate iluziile, toate gândurile sucite, toate atacurile demente, furia, răzbunarea şi trădarea care au fost făcute să ţină în loc vinovăţia, ca lumea să se poată ridica din ea şi să o ţină ascunsă. Umbra ei se ridică la suprafaţă, suficient de mult să îi ţină în întuneric manifestările cele mai exterioare, şi să îi aducă disperare şi însingurare, şi să o ţină lipsită de orice bucurie.
Intensitatea ei însă este ascunsă de vălurile ei grele şi ţinută separat de ce s-a făcut să o ţină ascunsă.
Trupul nu o poate vedea, căci trupul s-a ridicat din ea pentru protejarea ei, care depinde de continua ei nevedere. Ochii trupului nu o vor vedea niciodată. Dar vor vedea ce le dictează ea.
Trupul va rămâne mesagerul vinovăţiei şi se va comporta după cum îl dirijează ea cât crezi că vinovăţia e reală. Căci realitatea vinovăţiei este iluzia ce pare să o facă grea şi opacă, impenetrabilă şi o adevărată temelie pentru sistemul de gândire al eului. Subţirimea şi transparenţa ei nu îţi vor fi evidente până nu vei vedea lumina din spatele ei. Şi atunci o vei vedea ca un văl diafan în faţa luminii.
Această barieră în aparenţă grea, acest plafon artificial ce arată ca de stâncă e aidoma unui morman de nori întunecaţi şi joşi, ce par să formeze un zid solid în faţa soarelui. Înfăţişarea lui impenetrabilă e o iluzie totală. Căci cedează molcom piscurilor ce se înalţă deasupra lui şi nu are nicio putere să îi oprească pe cei ce vor să urce deasupra lui, să vadă soarele. Nu e destul de tare să oprească căderea unui nasture, şi nici să ţină o pană. Nimic nu poate sta pe suprafaţa lui, căci nu e decât iluzia unui fundament. Încearcă să îl atingi, şi dispare; caută să îl prinzi, şi nu îţi rămâne nimic în mână.
Dar, în acest morman de nori, e uşor să vezi cum se ridică o lume întreagă. Un lanţ muntos solid, un lac, un oraş, toate se nasc în imaginaţia ta, şi din nori revin la tine mesagerii percepţiei tale, asigurându-te că este chiar aşa. Figurile ies în relief şi se perindă de colo-colo, actele par reale, iar formele apar şi trec de la frumos la grotesc. Şi trec dintr-una într-alta, atât cât vrei să te joci, aidoma copiilor, de-a născocitul. Dar, oricât de mult te-ai juca şi cât de multă imaginaţie ai pune în joaca ta, nu o confunzi cu lumea de dedesubt, nici nu urmăreşti să faci din ea o realitate.
Tot aşa ar trebui să fie şi cu norii întunecaţi ai vinovăţiei, care nu sunt mai impenetrabili şi mai substanţiali. Nu te vei învineţi dacă te loveşti de ei în treacăt. Lasă-ţi Călăuza să te înveţe cât de insubstanţiali sunt trecându-te dincolo de ei, căci sub ei se găseşte o lume a luminii asupra căreia ei nu îşi aruncă umbra. Umbrele lor cad asupra lumii din spatele lor, aflate şi mai departe de lumină. Dar de la ei înspre lumină umbrele lor nu pot să cadă.
Această lume a luminii, acest cerc de strălucire e lumea reală, în care vinovăţia se întâlneşte cu iertarea. Aici, lumea exterioară e văzută în nou chip, fără umbra vinovăţiei asupra ei. Aici eşti iertat, căci aici i-ai iertat pe toţi. Aici e noua percepţie, în care totul e luminos şi străluceşte de inocenţă, spălat în apele iertării şi curăţat de fiecare gând rău pe care l-ai pus vreodată asupra lui. Aici nu există atac la adresa Fiului lui Dumnezeu şi eşti bine-venit. Aici e inocenţa ta, aşteptând să te înveşmânteze şi să te ocrotească, şi să te pregătească pentru pasul final al călătoriei interioare. Aici se leapădă straiele întunecate şi grele ale vinovăţiei şi se înlocuiesc blând cu puritatea şi iubirea.
Dar nici iertarea nu e sfârşitul. Iertarea înfrumuseţează, dar nu creează. Ea e sursa vindecării; mesagerul iubirii, dar nu şi Sursa ei. Eşti condus aici, ca Dumnezeu Însuşi să poată face pasul final nestingherit, căci aici nimic nu perturbă iubirea, lăsând-o să fie ea însăşi. Un pas dincolo de acest loc sfânt al iertării, un pas şi mai departe spre interior, dar unul pe care nu îl poţi face tu, te transportă la ceva cu totul diferit. Aici e Sursa luminii; nimic perceput, iertat sau transformat. Ci numai cunoscut.
Cursul acesta va duce la cunoaştere, dar cunoaşterea însăşi depăşeşte scopul programei noastre. Şi nu e nevoie să încercăm să vorbim despre ce trebuie să rămână de-a pururi mai presus de cuvinte. Trebuie să ţinem minte doar că cine reuşeşte să ajungă la lumea reală, dincolo de care învăţarea nu poate ajunge, va trece de ea, dar într-un mod diferit. Unde se sfârşeşte învăţarea începe Dumnezeu, căci învăţarea se sfârşeşte înaintea Celui Care e complet unde începe El şi unde nu există sfârşit. Nu e locul nostru să stăruim asupra celor ce nu pot fi atinse. E prea mult de învăţat. Pregătirea pentru cunoaştere trebuie atinsă încă.
Iubirea nu se învaţă. Înţelesul ei stă chiar în ea. Iar învăţarea se va sfârşi când vei recunoaşte tot ce nu e ea. Iată ce o perturbă; iată ce trebuie desfăcut. Iubirea nu se învaţă, pentru că nu a existat timp în care să nu o fi cunoscut. Învăţarea e inutilă în Prezenţa Creatorului tău, adeverirea ta de către El şi a Lui de către tine depăşind atât de mult învăţătura, încât tot ce ai învăţat e lipsit de înţeles şi e înlocuit pentru totdeauna de cunoaşterea iubirii şi de singurul ei înţeles.
Relaţia ta cu fratele tău a fost desprinsă din lumea umbrelor, şi scopul ei nesfânt a fost trecut cu bine prin barierele vinovăţiei, spălat cu iertare, şi pus strălucitor şi ferm înfipt în lumea luminii.
De acolo te cheamă să urmezi cursul pe care l-a urmat şi el, ridicat deasupra întunericului şi aşezat uşurel la porţile Cerului. Clipa sfântă în care te-ai unit cu fratele tău nu e decât mesagerul iubirii, trimis de dincolo de iertare să îţi amintească tot ce stă dincolo de ea. Dar numai prin iertare se va aminti.
Iar, când îţi va veni amintirea lui Dumnezeu, în locul sfânt al iertării, nu îţi vei aminti altceva, iar reamintirea va fi la fel de inutilă ca învăţarea, căci singurul tău scop va fi acela de-a crea.
Dar nu poţi să ştii asta până nu ţi se curăţă şi purifică fiece percepţie, şi nu ţi se înlătură în cele din urmă, pentru totdeauna. Iertarea înlătură numai ce e neadevărat, ridicând umbrele din lume şi ducând- o, sigură şi certă în blândeţea ei, la lumea strălucită a percepţiei noi şi curate. Acolo ţi-e scopul acum. Şi acolo te aşteaptă pacea.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Trecerea Visului

Last accessed pages

  1. Curs HTML gratuit Tutoriale HTML5 (32788)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (55157)
  3. Creare Meniu Dublu (1137)
  4. Curs CSS Online Tutoriale CSS3 (4434)
  5. Conditional IF in Limba Engleza - Fraze Conditionale (39931)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2512)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2356)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1960)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1609)