Trezirea

Nu există timp, loc sau stare din care să lipsească Dumnezeu. Nu există nimic de temut.
Nu există nicio posibilitate de a concepe un gol în întregimea care e a Lui. Compromisul pe care l-ar reprezenta golul cel mai mic şi mai infim în veşnica Lui Iubire e întru totul imposibil. Căci ar însemna că Iubirea Lui poate cuprinde chiar şi un strop de ură, că blândeţea Lui se poate preface uneori în atac şi că veşnica Lui răbdare poate uneori să Îl părăsească. Crezi toate aceste lucruri când percepi un gol între fratele tău şi tine. Cum ai putea să te încrezi, atunci, în El? Căci Iubirea Lui trebuie să fie înşelătoare.
Aşa că fii precaut: nu Îl lăsa să Se apropie prea mult, şi lasă între tine şi Iubirea Lui un gol prin care vei putea să scapi dacă va trebui să fugi.
Aici se vede cel mai clar frica de Dumnezeu. Căci iubirea chiar că e perfidă cu cei care se tem, din moment ce frica şi ura nu pot fi despărţite niciodată. Cui urăşte nu poate să nu îi fie frică de iubire şi trebuie, de aceea, să îi fie frică de Dumnezeu. E sigur că nu ştie ce înseamnă iubirea. Îi este frică să iubească şi îi place să urască, şi crede, prin urmare, că iubirea este înfricoşătoare şi că ura e iubire. Aceasta e consecinţa pe care trebuie să le-o aducă golul infim celor care ţin la el şi care cred că este mântuirea şi speranţa lor.
Frica de Dumnezeu! Cel mai mare obstacol peste care trebuie să se reverse pacea nu a dispărut încă. Celelalte au trecut, dar acesta rămâne să îţi mai pună piedici în cale şi să îţi facă drumul spre lumină să pară întunecat şi înfricoşător, primejdios şi sumbru. Luaseşi hotărârea că fratele tău ţi-e duşman. Poate ţi-e uneori prieten, dacă interesele voastre separate v-au făcut posibilă prietenia pentru scurt timp. Dar nu fără perceperea unui gol între tine şi el, ca nu cumva să se prefacă din nou într-un duşman. L-ai lăsat să se apropie şi ai sărit iute înapoi; când te-ai apropiat, el s-a retras de îndată. O prietenie prudentă, cu orizont limitat şi atent restrânsă cantitativ, a devenit pactul pe care îl încheiaseşi cu el. Aşa aţi avut parte amândoi de o antantă cu rezerve, în care aţi căzut de acord să păstraţi intactă o clauză de separare. Şi nerespectarea ei a fost considerată o încălcare nepermisă a pactului.
Golul dintre fratele tău şi tine nu este spaţiul dintre două trupuri separate. Şi doar pare să despartă minţile voastre separate. E simbolul unei făgăduinţe de-a vă întâlni când preferaţi şi de-a vă separa până alegeţi să vă întâlniţi din nou. Şi atunci trupurile voastre par să intre în contact, şi să reprezinte astfel un loc de întâlnire şi de întrunire. Dar fiecare vă puteţi vedea de drum. Veţi cădea de acord să vă întâlniţi din când în când, cu condiţia că aveţi "dreptul" să vă separaţi şi să staţi despărţiţi în intervale de separare, care vă protejează de "sacrificiul" iubirii. Trupul te mântuieşte, căci scapă de sacrificiul total şi îţi dă timp să îţi reclădeşti sinele separat, pe care chiar îl crezi diminuat când îţi întâlneşti fratele.
Trupul nu ţi-ar putea separa mintea de a fratelui tău decât dacă ai vrea să fie cauza separării şi a distanţei văzute între fratele tău şi tine. Aşa îi atribui o putere pe care nu o are. Iată în ce constă puterea pe care o are asupra ta. Căci crezi acum că determină când îţi vei întâlni fratele şi că îţi limitează capacitatea de-a intra în comuniune cu mintea fratelui tău. Îţi spune acum unde să mergi şi cum să mergi acolo, ce poţi să întreprinzi şi ce nu poţi să faci. Îţi dictează ce poate sănătatea lui să tolereze, şi ce îl va obosi şi îmbolnăvi. Iar slăbiciunile lui "inerente" stabilesc limitele la ce vei face, şi îţi ţin scopul limitat şi slab.
Trupul se va adapta la asta, dacă aşa vrei tu. Nu va îngădui decât limitate dedări la "iubire", cu intervale de ură între ele. Şi va dispune când să "iubeşti" şi când să te retragi în sânul fricii, pentru mai multă siguranţă. Va fi bolnav pentru că nu ştii ce înseamnă să iubeşti. Aşa că precis vei folosi greşit toate împrejurările şi pe toţi cei pe care îi întâlneşti, şi vei vedea în ei un scop care nu este al tău.
Nu iubirea cere sacrificiu. Ci frica pretinde sacrificiul iubirii, căci frica nu poate sta în prezenţa iubirii. Ca să se menţină ura, iubirea trebuie să fie un lucru de temut; prezentă numai uneori, iar alteori absentă. În felul acesta, iubirea pare perfidă, pentru că pare să vină şi să plece la voia întâmplării, neoferindu-ţi stabilitate. Tu nu vezi cât de limitată şi de slabă este loialitatea ta, şi cât de des i-ai cerut iubirii să plece şi să te lase în "pace", singur şi liniştit.
Trupul, care nu ştie de obiective, e scuza ta pentru obiectivele nestatornice pe care le deţii şi pe care constrângi trupul să le menţină. Ţie nu ţi-e frică de slăbiciunea lui, ci de lipsa lui de putere sau de slăbiciune. Oare nu vrei să ştii că nimic nu stă între fratele tău şi tine? Nu vrei să ştii că nu există niciun gol în spatele căruia să te poţi ascunde? Cei ce învaţă că mântuitorul lor nu mai e duşmanul lor suferă un şoc. Când învaţă că trupul nu este real, li se stârneşte o oarecare circumspecţie.
Şi apar nuanţe de frică aparentă în jurul mesajului voios: "Dumnezeu este Iubire".
Dar tot ce se întâmplă când dispare golul e pace veşnică. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Fără frica de Dumnezeu, ce te-ar mai face să Îl abandonezi? Ce jucării sau fleacuri din acest gol te-ar mai putea reţine şi o clipă de la Iubirea Lui? Ai lăsa trupul să spună "nu" la chemarea Cerului, dacă nu te-ai teme că, prin găsirea lui Dumnezeu, ţi-ai găsi pierderea de sine? Şi totuşi, e posibil oare să îţi pierzi şinele găsindu-te?

De ce nu ai percepe învăţătura că eşti liber ca pe o eliberare de suferinţă? De ce nu ai aclama adevărul în loc să îl priveşti ca pe un duşman? De ce îţi pare spinoasă, anevoioasă şi mult prea greu de parcurs o cale uşoară, marcată atât de clar, încât e imposibil să te pierzi? Oare nu se datorează faptului că o consideri drumul către iad, în loc să o vezi ca pe o cale simplă, fără sacrificii sau pierderi, de-a te afla în Cer şi în Dumnezeu? Până nu îţi dai seama că nu renunţi la nimic, până nu înţelegi că nu pierzi nimic, vei avea unele regrete în ce priveşte calea pe care ai ales-o. Şi nu vei vedea multele câştiguri pe care ţi le-a oferit alegerea făcută. Dar, deşi nu le vezi, ele există. Cauza lor a fost efectuată, iar ele trebuie să fie prezente acolo unde a intrat cauza lor.
Ai acceptat cauza vindecării, aşa că te-ai vindecat precis. Şi, vindecându-te, precis ţi-ai însuşit acum şi puterea de a vindeca. Miracolul nu e un lucru separat care are loc subit, ca un efect fără cauză. Şi nici nu e o cauză în sine. Dar trebuie să fie unde e cauza lui. Acum e cauzat, deşi nu e perceput încă. Iar efectele lui sunt prezente, deşi nu se văd încă. Uită-te acum înăuntru, şi nu vei vedea niciun motiv să regreţi, ci numai prilejuri să te bucuri şi să nutreşti speranţa păcii.
Zadarnică ţi-a fost încercarea de-a-ţi găsi speranţa păcii pe un câmp de luptă. Şi inutilă pretenţia de-a scăpa de păcatul şi durerea lucrului făcut tocmai pentru funcţia de-a păstra păcatul şi durerea. Căci durerea şi păcatul sunt o singură iluzie, aşa cum ura şi frica, atacul şi vinovăţia sunt şi ele doar una singură. Unde sunt fără cauză, efectele lor au dispărut, iar iubirea trebuie să ajungă oriunde nu sunt ele. De ce nu te bucuri? Eşti liber de durere şi boală, de suferinţă şi pierdere, şi de toate efectele urii şi ale atacului. Durerea nu mai e prietena ta, vinovăţia nu mai este dumnezeul tău, şi ar trebui să primeşti cu bucurie efectele iubirii.
Oaspetele tău chiar a sosit. L-ai chemat şi a venit. Nu L-ai auzit intrând, căci nu L-ai primit cu bucurie deplină. Şi totuşi darurile Lui au venit odată cu El. Ţi le-a aşternut la picioare, iar acum te roagă să te uiţi la ele şi să le consideri ale tale. Are nevoie de ajutorul tău să le dea tuturor celor ce merg despărţiţi, crezând că sunt separaţi şi singuri. Vor fi vindecaţi când îţi vor accepta darurile, căci Oaspetele tău îi va întâmpina cu bucurie pe toţi ale căror picioare au atins pământul sfânt pe care stai şi pe care s-au aşternut darurile Lui pentru ei.
Tu nu vezi cât de mult poţi da acum, mulţumită tuturor darurilor pe care le-ai primit. Dar Cel Ce a intrat nu aşteaptă decât să vii unde L-ai invitat tu. Nu există alt loc unde să îşi poată găsi gazda, nici unde gazda Lui să se poate întâlni cu El. Şi nicăieri altundeva nu se pot obţine darurile Lui de pace şi bucurie, şi toată fericirea pe care o aduce Prezenta Lui. Căci ele sunt acolo unde e Cel Ce le-a adus cu El, să poată fi ale tale. Nu îţi poţi vedea Oaspetele, dar poţi să vezi darurile pe care le-a adus.
Iar, când le vei privi, vei crede că acolo trebuie să fie şi Prezenţa Lui. Căci ce poţi să faci acum nu s-a putut face fără iubirea şi harul Prezenţei Lui.
Iată ce făgăduieşte Dumnezeu Cel viu: că Fiul Lui are viaţă şi că fiecare făptură e parte din el, şi că nimic altceva nu are viaţă. Lucrul căruia i-ai dat tu "viaţă" nu e viu, şi nu simbolizează decât dorinţa ta de-a fi viu separat de viaţă, viu în moarte, cu moartea percepută ca viaţă, iar vieţuirea, ca moarte. Aici, confuziile se ţin una după alta, căci lumea aceasta s-a bazat şi se bazează pe confuzie, şi pe nimic altceva. Baza ei nu se schimbă, deşi pare să fie într-o continuă schimbare. Iar starea aceasta ce e, dacă nu tocmai ce înseamnă a fi confuz? Pentru cei ce sunt confuzi, stabilitatea e lipsită de înţeles, iar transformarea şi schimbarea devin legea pe care îşi fondează vieţile.
Trupul nu se schimbă. El reprezintă visul şi mai mare că e posibil să te schimbi. Să te schimbi înseamnă să atingi o stare diferită de cea în care te-ai găsit mai înainte. În nemurire nu există schimbare, iar Cerul nu ştie de aşa ceva. Dar aici, pe pământ, ea are un scop dublu, căci poate fi făcută să predea lucruri opuse. Iar ele îl reflectă pe cel ce le predă. Trupul poate părea să se schimbe cu timpul, cu boala sau cu sănătatea, şi cu întâmplările ce par să îl modifice. Dar asta nu înseamnă decât că mintea rămâne neschimbată în privinţa scopului pe care crede că îl are trupul.
Boala este pretenţia ca trupul să fie un lucru ce nu e. Nonexistenţa lui e garanţia că nu se poate îmbolnăvi. În pretenţia ta ce îi cere să fie mai mult de atât stă ideea de boală. Căci cere ca Dumnezeu să fie mai puţin decât tot ce este El. Cum rămâne atunci cu tine, căci tocmai de la tine se cere acest sacrificiu? Căci I se spune că nu Îi mai aparţine o parte din El. El trebuie să Îşi sacrifice sinele tău şi, prin sacrificiul Lui, tu eşti făcut mai mult, iar El este împuţinat prin faptul că te pierde. Şi ce a dispărut din El devine dumnezeul tău, un dumnezeu ce te fereşte să nu faci parte din El.
Trupul de la care ceri să fie un dumnezeu va fi atacat pentru că nu i s-a recunoscut nonexistenţa. Aşa că pare să fie un lucru cu putere în sine. Ca lucru, poate fi considerat şi perceput ceva ce simte şi acţionează; ceva ce te ţine prizonier în propria-i strânsoare. El poate să nu reuşească să fie ce i-ai cerut să fie. Şi îl vei urî pentru micimea lui, fără să bagi de seamă că nereuşita lui nu constă în faptul că nu e mai mult decât ar trebui să fie, ci numai în nereuşita ta de a-i percepe nonexistenţa. Însă nonexistenţa lui e mântuirea ta, de care vrei să fugi.
Ca "lucru", i se cere trupului să Îi fie duşman lui Dumnezeu, înlocuind ce este El cu micimea şi limita şi deznădejdea. Pierderea Lui o sărbătoreşti când consideri trupul un lucru pe care îl iubeşti sau un lucru pe care îl urăşti. Căci, dacă El e suma lucrurilor toate, atunci ce nu este în El nici nu există, iar ce îl completează este nonexistenţa trupului. Mântuitorul tău nu este mort, nici nu stă în ce ai construit şi închinat, ca templu, morţii. El trăieşte în Dumnezeu; tocmai asta îl face mântuitorul tău, şi numai asta. Nonexistenţa trupului său îl scapă pe al tău de boală şi de moarte. Căci ce e al tău nu poate fi mai mult sau mai puţin decât ce e al său.

Nu îţi condamna mântuitorul pentru că se crede trup. Căci, dincolo de visele lui, este realitatea lui. Dar, înainte de a-şi putea aminti ce e, el trebuie să înveţe că este, mai întâi, mântuitor. Şi trebuie să îi mântuiască pe cei ce se vor mântuiţi. De mântuirea pe care ţi-o dă ţie depinde fericirea lui.
Căci cine e mântuitor, dacă nu cel ce dă mântuire? Aşa învaţă că trebuie să o aibă, din moment ce-o poate da. Dacă nu dă, nu va şti că are, căci faptul că dă este dovada faptului că are. Numai cei ce cred că Dumnezeu este împuţinat prin puterea lor ar putea să nu înţeleagă că aşa şi trebuie să fie. Căci cine poate da dacă nu are şi cine poate pierde dând ce trebuie să sporească drept urmare?
Crezi că Tatăl S-a pierdut când te-a creat? Oare L-a slăbit faptul că Şi-a împărtăşit Iubirea? Oare L-a descompletat perfecţiunea ta? Sau eşti dovada faptului că El e perfect şi complet? Nu Îi nega martorul în visul pe care Fiul Lui îl preferă propriei lui realităţi. Fiul Lui trebuie să fie mântuitor de visul pe care l-a făcut ca să se elibereze de acesta. Trebuie să vadă pe altul ca netrup, una cu el, fără zidul construit de lume să despartă toate făpturile ce nu ştiu că trăiesc.
În visul trupurilor şi al morţii există totuşi o temă a adevărului, poate numai o scânteie mică, un spaţiu de lumină creat în întuneric, unde Dumnezeu continuă să strălucească. Nu te poţi trezi tu singur. Dar te poţi lăsa trezit. Poţi trece cu vederea visele fratelui tău. Îi poţi ierta iluziile atât de bine, încât devine mântuitorul ce te mântuieşte de visele tale. Iar, când îl vei vedea strălucind în spaţiul de lumină în care stă în întuneric Dumnezeu, vei vedea că Dumnezeu însuşi e unde este trupul său. În faţa acestei lumini, trupul trebuie să dispară, ca umbrele cele grele în faţa luminii. Întunericul nu poate alege să rămână. Venirea luminii înseamnă că a dispărut. Şi atunci, îţi vei vedea fratele în slavă şi vei înţelege ce anume umple golul de atâta vreme perceput a vă ţine despărţiţi. Acolo, în locul lui, martorul lui Dumnezeu a aşezat blânda cale a bunătăţii spre Fiul lui Dumnezeu. Celui pe care îl ierţi i se dă puterea să îţi ierte iluziile. Prin darul libertăţii pe care i-l dai lui, ţi se dă ţie.
Fă loc iubirii, pe care nu ai creat-o tu, dar pe care o poţi extinde. Pe pământ, asta înseamnă să îţi ierţi fratele, ca întunericul să se poată ridica din mintea ta. Când va veni la el lumina prin iertarea ta, el nu îşi va uita mântuitorul, lăsându-l nemântuit. Căci tocmai pe faţa ta a văzut lumina pe care vrea să şi-o ţină alături, în timp ce înaintează prin întuneric spre veşnica lumină.
Cât eşti de sfânt, de îţi poate fi mântuitor Fiul lui Dumnezeu, în toiul viselor de devastare şi dezastru! Uite cu câtă nerăbdare vine, iese din umbrele grele ce l-au ascuns, şi se răsfrânge asupra ta cu recunoştinţă şi iubire. El e el însuşi, dar nu de unul singur. Şi, aşa cum Tatăl lui nu a pierdut nimic din el când te-a creat pe tine, tot aşa lumina din el străluceşte şi mai tare din cauză că i-ai dat lumina ta, să îl mântuieşti de întuneric. Iar acum lumina din tine trebuie să fie la fel de strălucitoare ca lumina din el. Aceasta e scânteia ce licăreşte în vis, ca să îl poţi ajuta să se trezească şi să fii sigur că ochii lui în curs de trezire se vor opri asupra ta. Şi, în fericita lui mântuire, eşti mântuit tu.

Crezi oare că adevărul poate să nu fie decât nişte iluzii? Ele sunt vise tocmai pentru că nu sunt adevărate. Lipsa de adevăr ce le caracterizează pe toate devine baza miracolului, care înseamnă că ai înţeles că visele sunt vise şi că eliberarea nu e condiţionată de vis, ci numai de trezire. Poţi oare să păstrezi unele vise şi din altele să te trezeşti? Opţiunile nu sunt dacă vrei să păstrezi un vis sau altul, ci numai dacă vrei să trăieşti în vise sau să te trezeşti din ele. Iată de ce miracolul nu selectează unele vise pe care să le lase neatinse de binefacerile lui. Nu poţi să visezi unele vise şi din altele să te trezeşti, căci fie dormi, fie eşti treaz. Iar visarea însoţeşte numai una dintre aceste stări.
Visele care crezi că îţi plac te trag înapoi la fel de mult ca visele în care se vede frica. Căci fiecare vis nu e decât un vis de frică, indiferent ce formă pare să ia. Frica se vede înăuntru, în afară sau şi-şi. Sau poate fi disimulată într-o formă plăcută. Dar nu lipseşte din vis niciodată, căci frica este materialul din care sunt făcute toate visele. Deşi forma lor poate să se schimbe, nu pot fi făcute din altceva. Miracolul ar fi într-adevăr perfid dacă te-ar mai lăsa să îţi fie frică din cauză că nu ai recunoscut frica. Căci nu ai mai fi dispus să te trezeşti, lucrul pentru care miracolul netezeşte drumul.
În forma cea mai simplă, se poate spune că atacul e o reacţie la o funcţie neîndeplinită, în felul în care percepi tu funcţia. Poate fi în tine sau în altcineva, dar unde este percepută, acolo va fi şi atacată. Depresia sau atacul trebuie să fie tema fiecărui vis, căci sunt făcute din frică. Poleiala de plăcere şi bucurie în care pot fi învelite nu maschează decât superficial masivul sâmbure de frică în care stă esenţa lor. Iar miracolul pe acesta îl percepe, nu straturile în care este învelit.
Când te înfurii, nu e oare din cauză că cineva nu a reuşit să îndeplinească funcţia pe care i-ai alocat-o? Şi nu devine acesta "motivul" pentru care atacul tău este justificat? Visele ce crezi că îţi plac sunt cele în care funcţiile pe care le-ai dat au fost îndeplinite, iar nevoile pe care ţi le atribui sunt satisfăcute. Nu contează dacă sunt gata împlinite sau doar le vrei. Fricile se nasc tocmai din ideea că acestea există. Visele nu sunt vrute mai mult sau mai puţin. Ele sunt dorite sau nedorite. Şi fiecare în parte reprezintă o funcţie pe care ai atribuit-o tu, un obiectiv pe care trebuie să îl reprezinte - şi să îl atingă pentru tine - o întâmplare, un trup, un lucru. Dacă reuşeşte, crezi că îţi place visul respectiv. În caz că nu reuşeşte, crezi că visul este trist. Dar, dacă reuşeşte sau nu reuşeşte nu e sâmburele lui, ci numai stratul subţire care îl acoperă.
Cât de fericite ţi-ar deveni visele dacă nu ai fi cel ce dă rolul "potrivit" fiecărei figuri pe care o conţine visul. Numai ideea pe care ţi-o faci despre fiecare poate să nu reuşească, şi altă trădare nu există. Sâmburele viselor pe care le dă Spiritul Sfânt nu îl constituie niciodată frica. Straturile care îl acoperă pot să nu pară că se schimbă, dar semnificaţia lor s-a schimbat pentru că acoperă altceva.
Percepţiile sunt determinate de scopul lor, în sensul că par a fi chiar rostul pe care îl au. O nălucă din vis ce te atacă devine un frate care îţi dă o şansă să ajuţi, dacă asta devine funcţia visului. Şi visele de tristeţe sunt astfel preschimbate în bucurie.
Ce rost are fratele tău? Nu ştii, căci ţi-e obscură propria ta funcţie. Să nu îi atribui un rol ce îţi închipui că ţi-ar aduce fericire ţie. Şi să nu încerci să îl răneşti când nu reuşeşte să preia rolul pe care i l-ai desemnat, în ce visezi că trebuia să fie viaţa ta. El cere ajutor în fiecare vis pe care îl are, iar tu ai ajutorul pe care să i-l dai, dacă vezi funcţia visului aşa cum o percepe Cel Ce poate să folosească toate visele ca mijloace în slujba funcţiei ce I s-a dat. Întrucât El iubeşte visătorul, şi nu visul, fiecare vis devine un prinos de iubire. Căci în inima fiecărui vis este Iubirea Lui faţă de tine, care luminează cu iubire orice formă ia.

Există un loc în tine în care toată lumea aceasta a fost dată uitării şi în care nu mai lâncezeşte amintirea păcatului şi a iluziei. Există un loc în tine în care timpul nu mai este şi în care se aud ecourile veşniciei. Există un loc de odihnă atât de liniştit, încât niciun sunet - cu excepţia unui imn de slavă Cerului - nu se ridică să îmbucure Dumnezeu Tatăl şi Fiul. Unde sălăşluiesc Amândoi, sunt amintiţi Amândoi. Şi, unde sunt Ei, e Cer şi pace.
Să nu crezi că Le poţi schimba locaşul. Căci Identitatea ta stă în Ei şi, unde sunt Ei, trebuie să fii întotdeauna. Imuabilitatea Cerului este în tine, atât de adânc în tine, încât toate câte sunt în lumea aceasta nu pot decât să treacă neobservate şi nevăzute. Infinitatea neclintită a păcii fără de sfârşit te prinde blând în gingaşa ei îmbrăţişare, atât de puternică, de liniştită şi de senină în atotputernicia Creatorului ei, încât nimic nu poate tulbura sacrul Fiu al lui Dumnezeu de dinăuntru.
Iată rolul pe care ţi-l dă Spiritul Sfânt, ţie, ce stai şi stai după Fiul lui Dumnezeu, şi vrei să îl vezi cum se trezeşte şi se bucură. El e o parte din tine şi tu din el, pentru că este Fiul Tatălui său, şi nu are rostul pe care îl vezi tu în el. Nu ţi se cere decât să accepţi imuabilul şi veşnicul ce stau în el, căci acolo este Identitatea ta. Pacea din tine nu poate să nu se găsească în el. Şi fiecare gând de iubire pe care i-l oferi nu face decât să te apropie de trezirea ta la pace veşnică şi la bucurie fără de sfârşit.
Acest Fiu sacru al lui Dumnezeu este ca tine; oglinda Iubirii Tatălui sau faţă de tine, duiosul rapel la Iubirea Tatălui său, prin care a fost creat şi care stă şi acum în el şi în tine. În cea mai mare linişte, ascultă Vocea lui Dumnezeu din el şi las-O să îţi spună care e funcţia lui. A fost creat ca tu să fii întreg, căci numai cei întregi pot face parte din întregimea lui Dumnezeu, cea care te-a creat.
Nu există alt dar pe care să ţi-l ceară Tatăl decât acela de-a nu vedea în toată creaţia decât slava strălucită a darului ce ţi-l face. Priveşte-I Fiul, darul Lui desăvârşit, în care Tatăl lui străluceşte de-a pururi şi căruia i s-a dat toată creaţia, să fie a lui. Şi, din cauză că o are el, ţi s-a dat ţie, şi îţi vezi pacea acolo unde stă în el. Liniştea ce te înconjoară sălăşluieşte în el şi, din această linişte, vin visele fericite în care mâinile voastre se prind în inocenţă. Nu sunt nişte mâini ce încearcă să înhaţe vise de durere. Ele nu ţin sabia, căci nu se mai agaţă de fiece iluzie vană a lumii. Şi, goale fiind, primesc, în schimb, mâna unui frate în care stă întregimea.
Dacă ai cunoaşte slăvitul obiectiv de dincolo de iertare, nu te-ai mai agăţa de niciun gând, oricât de puţin ar părea să fi fost atins de rău. Căci ai înţelege cât de mult te costă să ţii ceva nedat de Dumnezeu în minţi ce pot face mâna să binecuvânteze şi să îl conducă pe Fiul lui Dumnezeu la casa Tatălui său. Nu vrei să fii prietenul lui, cel creat de Tatăl lui să fie casa Sa? Dacă Dumnezeu îl consideră demn de El, chiar vrei să îl ataci cu mâinile urii? Cine ar putea să se atingă de Cer cu mâinile pline de sânge, şi să spere că va găsi pacea Cerului? Fratele tău e convins că ţine de mână moartea. Să nu îl crezi. Învaţă, mai degrabă, cât de binecuvântat eşti tu, care îl poţi elibera, oferindu-i pur şi simplu mâna ta.
Ţi se dă un vis în care el e mântuitorul tău, şi nu duşmanul tău în ură. Ţi se dă un vis în care i-ai iertat toate visele de moarte; un vis de speranţă pe care îl împărtăşeşti cu el, în loc să visaţi, separat, rele vise de ură. De ce pare atât de dificilă împărtăşirea acestui vis? Căci, dacă visului nu îi dă funcţia Spiritul Sfânt, a fost făcut pentru ură şi va continua în slujba morţii. Fiece formă pe care o ia cere, într-un fel, moarte. Iar cei ce se pun în slujba domnului morţii au venit să slujească într-o lume separată, fiecare cu suliţa lui mititică şi cu sabia lui ruginită, să îşi ţină străvechile promisiuni că va muri.
Acesta este sâmburele de frică în fiecare vis ferit de întrebuinţarea pe care i-ar da-o Cel Ce vede o altă funcţie a viselor. Când visele sunt împărtăşite, ele îşi pierd funcţia de atac şi separare, chiar daca fiecare vis a fost făcut în acest scop. Şi totuşi, nu există nimic în lumea viselor care să rămână fără speranţa schimbării şi a îmbunătăţirii, căci nu aici se găseşte imuabilitatea! Să ne bucurăm că e aşa şi să nu căutăm veşnicul în lumea aceasta. Visele de iertare sunt mijloace de retragere din visarea unei lumi exterioare ţie. Şi duc, în final, dincolo de toate visele, la pacea vieţii eterne.

Cât eşti de dispus să îţi ierţi fratele? Cât de mult vrei pace în loc de nesfârşite chinuri, suferinţe şi dureri? Cele două întrebări sunt aceeaşi întrebare, dar sub altă formă. Iertarea este pacea ta, căci în ea îşi află sfârşitul separarea şi visul primejdiei şi al distrugerii, al păcatului şi al morţii, al nebuniei şi al omorului, al necazului şi al pierderii. Acesta este "sacrificiul" pe care îl cere mântuirea şi în locul căruia oferă, cu bucurie, pace.
Nu te jura să mori, sfinte Fiu al lui Dumnezeu! Căci faci un târg de care nu poţi să te ţii.
Fiul Vieţii nu poate fi ucis. Este nemuritor ca Tatăl lui. Ce este el nu poate fi schimbat. El e singurul lucru din tot universul care trebuie să fie una. Toate câte par veşnice vor avea un sfârşit. Stelele o să dispară, şi noaptea şi ziua nu vor mai fi. Toate lucrurile ce vin şi trec, mareele, anotimpurile şi vieţile oamenilor; toate lucrurile ce se schimbă cu timpul, şi înfloresc şi pălesc - nu vor reveni. Veşnicul nu se află unde a pus timpul capăt. Fiul lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată prin ce au făcut oamenii din el. Va fi aşa cum a fost şi cum este, căci timpul nu i-a hotărât destinul, nici nu i-a fixat ora naşterii şi a morţii. Iertarea nu îl va schimba. Dar timpul stă şi stă după iertare, ca lucrurile timpului să dispară, pentru că nu servesc la nimic.
Nimic nu supravieţuieşte propriului său scop. Dacă e conceput să moară, atunci va trebui să moară, dacă nu cumva nu îşi însuşeşte acest scop. Schimbarea e singura care se poate preface într-o binecuvântare aici, unde scopul nu e fix, oricât de imuabil pare să fie. Să nu crezi că poţi fixa un obiectiv diferit de scopul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi să ţi-l stabileşti veşnic şi imuabil. Îţi poţi da un scop pe care nu îl ai. Dar nu poţi înlătura puterea de-a te răzgândi şi de-a vedea un alt scop acolo.
Schimbarea e cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu tuturor celor pe care vrei să le faci veşnice, să Se asigure că numai Cerul nu va pieri. Nu te-ai născut să mori. Nu te poţi schimba, pentru că funcţia ta a fost fixată de Dumnezeu. Toate celelalte obiective s-au stabilit în timp şi se schimbă ca să se păstreze timpul - toate, cu o singură excepţie. Iertarea nu urmăreşte să păstreze timpul, ci să îi pună capăt, când nu mai e util. Când nu mai are niciun scop, dispare. Şi, unde a părut a fi stăpân cândva, se redă acum deplina conştientizare a funcţiei stabilite de Dumnezeu pentru Fiul Său.
Timpul nu poate pune capăt nici împlinirii ei, nici imuabilităţii ei. Nu există moarte pentru că viii împărtăşesc funcţia pe care le-a dat-o Creatorul lor. Funcţia vieţii nu poate fi aceea de-a muri. Ci trebuie să fie extinderea vieţii, ca să fie un tot unitar în vecii vecilor, fără sfârşit.
Lumea aceasta te va lega de mâini şi de picioare, şi îţi va ucide trupul numai dacă crezi că a fost făcută să îl răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Căci, deşi a fost un vis al morţii, nu e nevoie să o laşi să însemne asta pentru tine. Lasă să se schimbe acest lucru, şi toate câte sunt în lume vor trebui să se schimbe şi ele. Căci toate câte sunt aici se definesc doar prin rostul pe care vezi că îl au.
Cât de frumoasă e lumea al cărei scop este iertarea Fiului lui Dumnezeu! Cât de lipsită e de frică, cât de plină de fericire şi binecuvântare! Ce bucurie să rămâi un pic într-un loc atât de fericit!
Şi nu poţi să uiţi, într-o astfel de lume, că mai este doar un pic până vine, încetişor, eternitatea - să ia locul timpului.

Nu căuta în afara ta. Căci nu vei reuşi, şi vei plânge de fiecare dată când cade câte un idol. Cerul nu poate fi găsit unde nu e, şi nu poate fi pace decât acolo. Niciun idol la care te închini când te cheamă Dumnezeu nu va răspunde în locul Lui. Nu există alt răspuns cu care să îl poţi înlocui pe-al Lui, şi să găseşti fericirea pe care o aduce răspunsul Lui. Nu căuta în afara ta. Căci toată durerea ta provine, pur şi simplu, din căutarea zadarnică a lucrului pe care îl vrei, insistând unde trebuie să se afle.
Şi dacă nu e acolo? Preferi să ai dreptate sau să fii fericit? Bucură-te că ţi se spune unde stă fericirea şi nu mai căuta altundeva. Nu vei reuşi. Dar ţi-e dat să cunoşti adevărul, şi nu să îl cauţi în afara ta.
Fiecare dintre cei ce vin aici mai trebuie să nutrească speranţa, iluzia persistentă sau visul că există ceva în afara lui care îi va aduce pace şi fericire. Dacă totul e în el, aşa ceva nu poate fi posibil. Aşa că, prin venirea lui, îşi neagă propriul adevăr de sine şi caută ce-ar fi mai mult decât totul, ca şi cum s-ar fi desprins din tot o parte şi s-ar găsi acolo unde nu e restul. Iată scopul pe care îl acordă trupului: să îi caute ce îi lipseşte şi să îi dea ceea ce l-ar întregi. Aşa că umblă fără ţintă, căutând ceva ce nu poate să găsească, crezându-se ceea ce nu e.
Iluzia în care persistă îl va îmboldi să îşi caute o mie de idoli şi, dincolo de ei, încă o mie.
Şi fiecare dintre ei îi va înşela aşteptările, toţi, cu o singură excepţie; căci va muri, şi nu înţelege că idolul pe care îl caută e doar propria lui moarte. Forma ei pare să fie în afara lui. Şi totuşi, el caută să îl ucidă pe Fiul lui Dumnezeu de dinăuntru şi să îşi dovedească victoria asupra lui. Acesta este scopul pe care îl are fiecare idol, căci acesta e rolul care i s-a desemnat şi, tot acesta, rolul pe care nu îl poate îndeplini.
De câte ori încerci să atingi un obiectiv în care rolul de beneficiar principal revine trupului, încerci să îţi prilejuieşti moartea. Căci crezi că poţi avea parte de lipsuri, iar lipsa este moarte. A sacrifica înseamnă a ceda şi, prin urmare, a duce lipsă şi a avea de pierdut. Şi, prin această cedare, se renunţă la viaţă. Nu căuta în afara ta. Căutarea presupune că nu eşti întreg pe dinăuntru şi că ţi-e frică să îţi vezi devastarea, dar preferi să cauţi în afara ta ce eşti.
Idolii trebuie să cadă pentru că nu au viaţă, iar ce e lipsit de viaţă este un semn al morţii.
Ai venit să mori; te poţi aştepta să percepi altceva decât semnele morţii pe care o cauţi? Nicio tristeţe şi nicio suferinţă nu proclamă alt mesaj decât că s-a găsit un idol să reprezinte o parodie a vieţii, care - prin lipsa ei de viaţă - e moarte de fapt, concepută ca realitate şi înzestrată cu formă vie. Dar fiecare în parte se va clătina şi se va nărui şi se va putrezi, pentru că o formă de moarte nu poate să fie viaţă, iar ce s-a sacrificat nu poate fi întreg.
Toţi idolii acestei lumi au fost făcuţi să te oprească de la cunoaşterea adevărului lăuntric şi să îţi menţină loialitatea faţă de visul că trebuie să găseşti ce este în afara ta ca să fii fericit şi întreg.
E zadarnic să te închini la idoli în speranţa păcii. Dumnezeu Se află înăuntru, iar întregimea ta stă în El.
Niciun idol nu Îi ia locul. Nu apela la idoli. Nu căuta în afara ta.
Să uităm scopul lumii pe care i l-a dat trecutul. Căci, altfel, viitorul va fi ca trecutul, şi nu va fi decât o serie de vise deprimante, în care toţi idolii îţi înşeală aşteptările, unul câte unul, şi vezi pretutindeni moarte şi dezamăgire.
Pentru a schimba toate acestea, şi pentru a deschide un drum al speranţei şi al eliberării în ce a părut a fi un cerc nesfârşit al disperării, nu trebuie să faci altceva decât să decizi că nu ştii care este scopul lumii. Tu îi dai obiective pe care nu le are şi decizi, aşadar, la ce foloseşte. Tu încerci să vezi în ea un tărâm al idolilor aflat în afara ta, cu puterea de-a întregi ce este înăuntru împărţind ce eşti între afară şi înăuntru. Tu îţi alegi visele, căci ele reprezintă ce doreşti, perceput de parcă ţi s-ar fi şi dat.
Idolii tăi fac ce vrei tu să facă şi au puterea pe care le-o atribui tu. Şi, în vis, îi urmăreşti zadarnic, pentru că vrei să îţi însuşeşti puterea lor.
Dar unde să fie visele, dacă nu într-o minte adormită? Oare poate reuşi un vis să confere realitate tabloului pe care îl proiectează în afara lui? Scuteşte-te de timp, fratele meu; învaţă la ce serveşte timpul. Şi grăbeşte sfârşitul idolilor, într-o lume întristată şi îmbolnăvită de vederea idolilor în ea. Mintea ta preasfântă e un altar închinat lui Dumnezeu, iar unde e El nu poate sta niciun idol. Frica de Dumnezeu nu e decât frica pierderii idolilor. Nu este frica pierderii realităţii tale. Dar ţi-ai făcut un idol din realitatea ta, pe care trebuie să îl aperi de lumina adevărului. Şi lumea toată devine mijlocul prin care idolul acesta poate fi mântuit. Aşa că mântuirea pare să ameninţe viaţa şi să ofere moarte.
Nu e aşa. Mântuirea urmăreşte să arate că nu există moarte, ci numai viaţă. Sacrificiul morţii nu e nicio pierdere. Un idol nu poate lua locul lui Dumnezeu. Lasă-L să îţi aducă aminte de Iubirea Lui faţă de tine şi nu căuta să Îi înăbuşeşti Vocea cu cântări de profundă disperare, psalmodiate idolilor tăi. Să nu îţi cauţi speranţa în afara Tatălui tău. Căci speranţa fericirii nu este disperarea.

Ce e un idol? Crezi că ştii? Căci idolii nu sunt recunoscuţi ca atare şi nu se vede niciodată că sunt ceea ce sunt. Aceasta e singura putere pe care o au. Scopul lor este obscur, şi sunt temuţi şi veneraţi, deopotrivă, pentru că nu ştii la ce servesc şi de ce au fost făcuţi. Un idol e o imagine a fratelui tău pe care vrei să o preţuieşti mai mult decât ce este el. Indiferent de forma lor, idolii sunt făcuţi ca el să poată fi înlocuit. Iată ce nu se percepe şi nu se recunoaşte niciodată. Indiferent dacă e vorba de un trup sau de un lucru, un loc, o situaţie sau o împrejurare, un obiect posedat sau dorit, sau un drept cerut sau dobândit, este acelaşi lucru.
Să nu te amăgească forma lor. Idolii nu sunt decât nişte substitute pentru realitatea ta.
Într-un fel, crezi că îţi vor întregi micul sine, ca siguranţă într-o lume percepută periculoasă, cu forţe comasate împotriva încrederii tale de sine şi a liniştii tale sufleteşti. Ei au puterea să îţi completeze lipsurile şi să adauge valoarea pe care nu o ai. Nimeni nu crede în idoli dacă nu s-a prefăcut într-un rob al micimii şi al pierderii. Aşa că trebuie să caute, dincolo de micu-i sine, puterea de a-şi înălţa capul şi de-a se desprinde de toată nefericirea pe care o reflectă lumea. Aceasta e pedeapsa pentru că nu ai căutat în tine certitudinea şi calmul tihnit care te detaşează de lume şi te lasă să te desprinzi, în linişte şi pace.
Un idol e o impresie falsă sau o convingere falsă; o formă de anticrist ce constituie un gol între Cristos şi ce vezi tu. Un idol e o dorinţă, prefăcută într-un lucru tangibil, înzestrat cu formă şi perceput astfel real şi în afara minţii. El este însă tot un gând şi nu poate părăsi mintea care este sursa lui. Iar forma lui nu s-a desprins nici ea de ideea pe care o reprezintă. Toate formele de anticrist se opun lui Cristos. Şi cad în faţa chipului Său, ca un văl întunecat ce pare să te despartă de El şi să te lase singur, în întuneric. Lumina însă e acolo. Un nor nu stinge soarele. Tot aşa, nici vălul nu poate să alunge ce pare să despartă el, nici să întunece lumina însăşi câtuşi de puţin.
Această lume de idoli este un văl tras peste faţa lui Cristos, căci scopul ei e să îţi separe fratele de tine. Un scop sumbru şi înfricoşător, şi totuşi, un gând fără puterea de-a preschimba un singur fir de iarbă din ceva viu într-un semn al morţii. Forma lui nu e niciunde, căci sursa lui stă în partea minţii tale în care nu stă Dumnezeu. Unde e acest loc din care s-a exclus şi îndepărtat ce este pretutindeni? Ce mână se putea ridica să Îi oprească accesul chiar lui Dumnezeu? A cui voce I-ar putea cere să nu intre? "Mai-mult-ca-totul" nu e ceva care să te facă să tremuri şi să tresalţi de frică.
Duşmanul lui Cristos nu este nicăieri. El nu poate lua nicio formă în care să fie vreodată real.
Ce e un idol? Nimic! El trebuie crezut înainte de-a părea să prindă viaţă şi trebuie investit cu putere ca să fie un lucru de temut. Viaţa şi puterea lui sunt darul celui care crede în el; iată ce redau miracolele unui lucru ce are o viaţă şi o putere demne de darul Cerului şi al păcii veşnice! Miracolul nu restabileşte adevărul, lumina pe care nu a stins-o vălul interpus. El doar ridică vălul şi lasă adevărul să se răsfrângă nestânjenit, fiind ce este. El nu trebuie crezut ca să fie ce este, căci, din moment ce-a fost creat, este.
Idolul se stabileşte crezând în el, iar, când nu mai crezi în el, idolul "moare". Iată ce este anticristul: ideea ciudată că există o putere mai presus de atotputernicie, un loc dincolo de infinit, un timp ce transcende veşnicia. Aici, lumea idolilor s-a stabilit prin ideea că puterea, locul şi timpul acesta primesc formă şi modelează lumea în care imposibilul s-a petrecut. Aici, nemuritorii vin să moară; atotcuprinzătorii, să sufere pierderi; veşnicii, să devină robi ai timpului. Aici se schimbă ce e de neschimbat; pacea lui Dumnezeu, de-a pururi dată tuturor făpturilor, cedează în faţa haosului. Iar Fiul lui Dumnezeu, desăvârşit, nepăcătos şi iubitor ca Tatăl lui, ajunge să urască pentru o vreme, să sufere şi să moară în final.
Unde e un idol? Niciunde! Poate oare să existe un gol în ce e infinit, un loc în care timpul să poată întrerupe veşnicia? O pată de întuneric unde totul e lumină, o nişă sumbră desprinsă de ce e nesfârşit, nu are unde să fie. Un idol nu încape unde a pus Dumnezeu totul pentru totdeauna şi unde nu a lăsat loc decât pentru Voia Lui. Un idol trebuie să nu fie nimic şi niciunde, în timp ce Dumnezeu este totul şi pretutindeni.
Atunci, ce scop are un idol? La ce serveşte? Iată singura întrebare cu mai multe răspunsuri, fiecare în funcţie de cel căruia i s-a pus întrebarea. Lumea crede în idoli. Nimeni nu vine dacă nu i-a venerat şi dacă nu mai încearcă să găsească unul care să îi poată oferi un dar pe care realitatea nu îl conţine. Fiecare adorator de idoli nutreşte speranţa că zeităţile lui speciale îi vor da mai mult decât au alţii. Trebuie să îi dea mai mult. Nu contează din ce anume îi dau mai mult: mai multă frumuseţe, mai multă inteligenţă, mai multă bogăţie, sau chiar mai multă durere şi chin. Un idol serveşte, pur şi simplu, la a da mai mult din ceva. Iar, când eşuează unul, îi ia locul altul, cu speranţa de-a găsi mai mult din altceva. Să nu te amăgească formele pe care le ia acest "ceva". Un idol e un mijloc de-a obţine mai mult. Iar asta contrazice Voia lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu are mai mulţi Fii, ci numai Unul. Cine poate să aibă mai mult şi cui i se poate da mai puţin? În Cer, Fiul lui Dumnezeu nu ar face decât să râdă dacă idolii i-ar putea tulbura pacea. Pentru el vorbeşte Spiritul Sfânt şi îţi spune că idolii nu au aici niciun scop. Căci nu vei putea să ai niciodată mai mult decât Cerul. Dacă Cerul e în tine, de ce ţi-ai căuta idoli care să împuţineze Cerul, ca să îţi dea mai mult decât v-a acordat Dumnezeu fratelui tău şi ţie, cei una cu El? Dumnezeu ţi-a dat tot ce există. Şi, ca să Se asigure că nu îl poţi pierde, a dat acelaşi lucru fiecărei făpturi. Aşa că fiecare făptură e o parte din tine, ca şi din El. Niciun idol nu te poate face să fii mai mult decât Dumnezeu. Dar nu te vei mulţumi niciodată să fii mai puţin.

Robul idolilor e dispus să fie rob. Căci trebuie să fie dispus să se prosterne în faţa unui lucru fără viaţă şi să caute putere într-un lucru absolut neputincios. Ce i s-a întâmplat preasfântului Fiu dumnezeiesc de poate să îşi dorească aşa ceva: să îşi îngăduie să cadă mai jos decât pietrele de pe pământ şi să aştepte să îl ridice nişte idoli? Ascultă, aşadar, propria ta poveste în visul pe care l-ai făurit şi întreabă-te dacă nu e adevărat că nu îl crezi un vis.
Un vis de judecată a pătruns în mintea pe care a creat-o Dumnezeu perfectă ca El Însuşi.
Şi, în acel vis, Cerul s-a preschimbat în iad, şi Dumnezeu, în duşmanul Fiului Său. Cum ar putea să se trezească din vis Fiul lui Dumnezeu? E un vis de judecată. Aşa că trebuie să nu judece, şi se va trezi.
Căci visul va părea să dureze cât timp face el parte din vis. Să nu judeci, căci cel ce judecă va avea nevoie de idoli care să îl ferească de propria lui judecată. Şi nu va putea cunoaşte Sinele pe care L-a condamnat. Să nu judeci, căci o să faci din tine o parte a viselor de rău, în care idolii sunt "adevărata" ta identitate şi mântuirea ta de judecata pe care, cu groază şi vinovăţie, ai emis-o asupra ta.
Toate figurile din vis sunt idoli, făcuţi să te mântuiască de vis. Şi totuşi, fac parte tocmai din lucrul de care au fost făcuţi să te mântuiască. Aşa că idolul ţine visul viu şi groaznic, căci cine şi l-ar mai dori dacă nu ar fi îngrozit şi disperat? Iar idolul reprezintă aceste lucruri, aşa că venerarea lui este venerarea disperării şi a groazei, şi a visului din care provin aceste lucruri. Judecata e o nedreptate la adresa Fiului lui Dumnezeu, şi este drept ca oricine îl judecă să nu scape de pedeapsa pe care şi-a dat-o singur în visul pe care şi l-a făurit. Dumnezeu ştie de dreptate, nu de pedeapsă. Dar, în visul de judecată, tu ataci şi eşti condamnat; şi doreşti să fii robul idolilor, care sunt interpuşi între judecata ta şi pedeapsa pe care o aduce.
În felul în care îl visezi tu, nu poate să fie mântuire în vis. Căci idolii trebuie să facă parte din el, ca să te mântuiască de ce crezi că ai făcut şi-ai dres ca să devii un păcătos şi să stingi lumina din tine. Copil micuţ, lumina nu s-a stins. Tu doar visezi, iar idolii sunt jucăriile cu care visezi că te joci. În afară de copii, cine mai are nevoie de jucării? Copiii se prefac că sunt stăpânii lumii şi dau jucăriilor puterea de-a se mişca, de-a vorbi, gândi, simţi şi comunica în locul lor. Dar tot ce par să facă jucăriile e în mintea celor ce se joaca cu ele. Ei sunt însă dornici să uite că au născocit visul în care jucăriile lor sunt lucruri reale, şi nu recunosc că dorinţele acestora sunt doar propriile lor dorinţe.
Coşmarele sunt vise copilăreşti, jucăriile s-au ridicat împotriva copilului care a crezut că le-a făcut reale. Dar poate un vis să atace? Sau poate o jucărie să crească mare şi periculoasă, cumplită şi feroce? Copilul crede că poate, pentru că se teme de gândurile lui şi le dă, în schimb, jucăriilor. Iar realitatea lor devine realitatea lui, pentru că par să îl mântuiască de propriile lui gânduri. În schimb, ele îi ţin gândurile reale şi vii, dar văzute ca în afara lui, unde se pot ridica împotriva lui din cauză că le-a trădat. El crede că are nevoie de ele ca să scape de gândurile lui, căci crede că gândurile sunt reale. Aşa că face o jucărie din orice, ca să îşi facă lumea să îi rămână în afară şi să se joace că el însuşi nu e decât o parte a ei.
Vine o vreme când copilăria trebuie depăşită şi lăsată în urmă pentru totdeauna. Nu căuta să reţii jucăriile copilăriei. Leapădă-te de toate, căci nu mai ai nevoie de ele. Visul de judecată e un joc de copii, în care copilul devine tatăl cel puternic, dar cu mica înţelepciune a unui copil. Ce îl răneşte e distrus; ce îl ajută e binecuvântat. Atâta doar că judecă totul ca un copil, care nu ştie ce îl răneşte şi ce îl va vindeca. Şi par să se întâmple lucruri rele, şi se teme de tot haosul unei lumi pe care o crede guvernată de legile făcute de el. Dar lumea reală rămâne neafectată de lumea pe care o crede el reală. Şi nici legile ei nu s-au schimbat din cauză că nu le înţelege el.
Şi lumea reală este tot numai un vis. Atâta doar că s-au schimbat figurile. Ele nu sunt considerate idoli ce trădează. E un vis în care nimeni nu e folosit ca substitut pentru altceva, nici nu e interpus între gândurile pe care le concepe mintea şi ce vede. Nimeni nu e folosit pentru ceva ce nu e, căci s-au lepădat toate lucrurile copilăreşti. Şi ce a fost cândva un vis de judecată s-a preschimbat acum într-un vis în care totul e bucurie, pentru că acesta e scopul pe care îl are. Numai vise de iertare pot să intre aici, căci timpul este pe sfârşite. Iar formele ce intră în vis sunt percepute acum ca fraţi, nu întru judecată, ci iubire.
Visele de iertare nu trebuie să dureze. Nu sunt făcute să separe mintea de ceea ce gândeşte. Nu caută să arate că visul e visat de altcineva. Şi, în aceste vise, se aude o melodie pe care şi-o aminteşte fiecare, deşi nu a mai auzit-o de dinainte de începerea timpului. Iertarea, odată deplină, aduce eternitatea atât de aproape, încât se poate auzi cântecul Cerului, nu cu urechile, ci cu sfinţenia care nu a părăsit niciodată altarul care îşi are mereu locul în adâncul Fiului lui Dumnezeu. Când reaude acest cântec, ştie că nu a fost moment în care să nu îl fi auzit. Şi unde este timpul, când s-au lepădat visele de judecată?
De câte ori te simţi cuprins de orice formă de frică - şi eşti cuprins de frică dacă nu ai sentimentul unei mulţumiri profunde, certitudinea că eşti ajutat, încredinţarea calmă că Cerul merge cu tine -, precis ţi-ai făcut un idol şi crezi că te va trăda. Căci, sub speranţa pe care o nutreşti că te va mântui, zace vinovăţia şi durerea trădării de sine, şi o incertitudine atât de profundă şi de amară, încât visul nu poate ascunde complet toată senzaţia ta că eşti osândit. Trădarea ta de sine trebuie să aibă ca rezultat frica, pentru că frica este judecată, ducând precis la căutarea frenetică a idolilor şi a morţii.
Visele de iertare îţi amintesc că trăieşti în siguranţă şi că nu te-ai atacat. Aşa că spaimele tale copilăreşti se risipesc şi visele devin un semn că ai întreprins un nou început, şi nu o altă încercare de-a venera idoli şi de-a păstra atacul. Visele de iertare sunt blânde cu toţi cei ce figurează în vis. Aşa că îi aduc visătorului eliberarea deplină de visele fricii. El nu se teme de propria lui judecată, căci nu a judecat pe nimeni, nici nu a căutat să se elibereze prin judecată de ce trebuie să impună judecata. Şi în tot acest timp îşi aminteşte ce a uitat, când judecata îi părea singura cale de-a se mântui de pedeapsa ei.