I. Tabloul răstignirii

Dorinţa de-a fi nedreptăţit e o tentativă de compromis ce vrea să combine atacul şi inocenţa. Oare cine poate să combine ce e total incompatibil, unind ce nu se poate îmbina? Ţine-o pe calea blândeţii, şi nu te vei teme de niciun rău şi de nicio umbră din noapte. Dar să nu îţi pui simboluri de groază în cale, căci vei împleti o cunună de spini din care nici tu, nici fratele tău nu veţi scăpa. Nu te poţi răstigni numai pe tine însuţi. Şi, dacă eşti nedreptăţit, el trebuie să îndure nedreptatea pe care o vezi tu. Nu te poţi sacrifica numai pe tine însuţi. Căci sacrificiul e total. Şi, dacă s-ar putea produce totuşi, ar implica întreaga creaţie dumnezeiască, şi pe Tatăl, cu sacrificiul preaiubitului Său Fiu.
Eliberarea ta de sacrificiu o face manifestă pe a lui şi o arată ca a lui. Dar fiece durere ce o simţi o vezi ca o dovadă că el se face vinovat de atac. Aşa vrei să faci din tine semnul că el şi-a pierdut inocenţa şi nu are decât să se uite la tine ca să-şi dea seama că a fost condamnat. Şi ce a fost nedrept faţă de tine se va abate, pe bună dreptate, asupra lui. Răzbunarea nedreaptă pe care o înduri îi aparţine acum lui şi, abătându-se asupra lui, pe tine te sloboade. Să nu doreşti să faci din tine un simbol viu al vinovăţiei lui, căci nu vei scăpa de moartea ce i-ai pregătit-o. Dar în inocenţa lui ţi-o afli pe a ta.
De câte ori consimţi să ai parte de durere, lipsuri, nevoi sau nedreptăţi, nu faci decât să îţi acuzi fratele că l-a atacat pe Fiul lui Dumnezeu. Îi ţii în faţa ochilor un tablou al răstignirii tale, să vadă că păcatele lui s-au consemnat în Cer, cu sângele şi moartea ta, şi merg în faţa lui, blocându-i intrarea şi osândindu-l la iad. Dar de consemnat s-au consemnat în iad, şi nu în Cer, unde eşti inatacabil şi îi dovedeşti inocenţa. Portretul tău pe care i-l oferi ţi-l arăţi ţie de fapt şi îţi pui în el toată credinţa.
Spiritul Sfânt îţi oferă, să îi dai, un portret al tău în care nu există nicio durere şi niciun reproş. Şi ce s-a martirizat pentru a demonstra vinovăţia lui devine perfecta mărturie a inocenţei lui.
Puterea mărturiei e mai presus de crezare pentru că aduce convingere în urma ei.
Martorul e crezut pentru că face trimitere la ceea ce reprezintă, dincolo de el însuşi. Un tu bolnav şi suferind nu reprezintă decât vinovăţia fratelui tău, martorul pe care îl trimiţi ca nu cumva să uite rănile pe care le-a produs, de care juri că nu o să scape niciodată. Acest tablou bolnav şi jalnic tu îl accepţi, numai de ţi-ar servi la pedepsirea lui. Bolnavii sunt nemiloşi cu toată lumea şi, într-o molipsire generală, caută să ucidă. Moartea pare o plată uşoară dacă pot să spună: "Priveşte-mă, frate, de mâna ta mor".
Căci boala e mărturia vinovăţiei lui, iar moartea ar dovedi că greşelile lui trebuie să fie păcate. Boala nu e decât o "mică" moarte: o formă de răzbunare nu încă totală. Dar ea vorbeşte cu certitudine pentru ceea ce reprezintă. Tabloul mohorât şi amărât pe care l-ai trimis fratelui tău tu l-ai privit cu durere. Şi tot ce i-a arătat lui ai crezut, căci a stat mărturie la vinovăţia din el pe care ai perceput-o şi iubit-o.
Acum, în mâinile îmblânzite de atingerea Lui, Spiritul Sfânt pune portretul unui alt tu. E tot tabloul unui trup, căci ce eşti cu adevărat nu poate fi văzut, şi nici reprezentat. Acesta însă nu a fost folosit pentru atac, aşa că nu a simţit nicio durere. El stă mărturie la adevărul veşnic că nu poţi fi rănit şi trimite, dincolo de el, atât la inocenţa ta, cât şi la a fratelui tău. Arată-l pe acesta fratelui tău, care va vedea că fiecare cicatrice s-a vindecat şi fiecare lacrimă s-a şters cu hohote de râs şi cu iubire. Iar el îşi va vedea acolo propria-i iertare şi, cu ochi vindecaţi, va privi dincolo de ea, spre inocenţa pe care o întrezăreşte în tine. Aici e dovada că nu a păcătuit nicicând, că nimic din ce l-a pus nebunia lui să facă nu s-a făcut vreodată şi că nu a avut efecte de niciun fel. Că niciun reproş cu care şi-a împovărat inima nu a fost justificat, şi că nu îl poate atinge niciun atac cu înţepătura înveninată şi implacabilă a fricii.
Atestă-i inocenţa, şi nu vinovăţia. Vindecarea ta e alinarea şi sănătatea lui căci dovedeşte că iluziile nu sunt adevărate. Nu voinţa de viaţă, ci dorinţa de moarte e motivaţia acestei lumi. Unicul ei rost este să dovedească realitatea vinovăţiei. Nu există gând, nici fapt, nici sentiment lumesc care să aibă o altă motivaţie decât aceasta. Aceştia sunt martorii chemaţi să dea putere de convingere şi de crezare sistemului pentru care vorbesc şi pe care îl reprezintă. Şi fiecare are multe voci, vorbindu-vă fratelui tău şi ţie în diferite limbi. Şi totuşi, mesajul e acelaşi pentru amândoi. Împodobirea trupului caută să arate cât de încântătoare sunt mărturiile vinovăţiei. Grijile faţă de trup demonstrează cât de fragilă şi de vulnerabilă e viaţa ta, cât de uşor se distruge ce iubeşti. Depresia vorbeşte de moarte, iar vanitatea, de o reală preocupare cu absolut orice.
Indiferent de forma pe care o ia, boala e cea mai puternică mărturie a futilităţii, care le sprijină pe toate celelalte şi le ajută să zugrăvească tabloul în care păcatul e justificat. Bolnavii sunt îndreptăţiţi să aibă toate dorinţele nefireşti şi toate nevoile ciudate pe care le au. Căci cine ar putea să trăiască o viaţa curmată atât de devreme, fără să aprecieze valoarea bucuriilor trecătoare? Ce plăceri de durată ar putea exista? Cei firavi nu sunt oare îndreptăţiţi să creadă că fiece fărâmă de plăcere furată e o răsplată cuvenită pentru micile lor vieţi? Moartea lor va plăti preţul pentru toate, fie că se bucură de foloasele pe care le au, fie că nu. Sfârşitul vieţii trebuie să vină, indiferent cum s-a petrecut viaţa respectivă. Aşa că desfată-te cu trecătorul şi cu efemerul.
Acestea nu sunt păcate, ci mărturii la convingerea ciudată că păcatul şi moartea sunt reale, că inocenţa şi păcatul îşi vor găsi, la fel, sfârşitul în mormânt. Dacă ar fi adevărat, ai avea de ce să te mulţumeşti să cauţi bucurii trecătoare şi să îţi găseşti mici plăceri oriunde poţi. Dar, în acest tablou, trupul nu e perceput neutru şi fără un rost care să îi fie inerent. Căci devine simbolul reproşului, semnul vinovăţiei, ale cărei consecinţe se mai pot vedea, aşa că nu li se poate nega cauza.
Funcţia ta e să îi arăţi fratelui tău că păcatul nu poate avea cauză. Ce futil trebuie să fie să te vezi un tablou al dovezii că ceea ce e funcţia ta nu poate să fie niciodată! Tabloul Spiritului Sfânt nu schimbă trupul în ceva ce nu e. Nu face decât să elimine din el toate semnele de acuzare şi de învinuire. Reprezentat fără vreun rost, trupul nu e văzut nici rău, nici bun; nici bolnav, nici sănătos. Nu oferă temeiuri să fie judecat nicicum. Nu are viaţă, dar nu e nici mort. Stă în afara întregii experienţe a iubirii sau a fricii. Căci acum nu este încă martor la nimic, rostul lui fiind deschis şi mintea reeliberată să aleagă la ce serveşte el. Acum nu este condamnat, ci aşteaptă să i se dea un rost, să poată îndeplini funcţia pe care o va primi.
În acest spaţiu gol, din care s-a eliminat ţelul păcatului, Cerul e liber să fie reamintit. Aici poate să vină pacea lui, iar vindecarea desăvârşită poate lua locul morţii. Trupul poate deveni un semn al vieţii, o prevestire a izbăvirii şi un suflu de nemurire spre cei ce s-au săturat să tot inspire mirosul fetid al morţii. Lasă-l să aibă vindecarea ca rost al lui. Atunci va trimite mai departe mesajul pe care l-a primit şi, prin sănătatea şi frumuseţea lui, va proclama adevărul şi valoarea pe care le reprezintă. Lasă-l să primească puterea de-a reprezenta o viaţă fără sfârşit, de-a pururi neatacată. Iar, spre fratele tău, mesajul lui să fie: "Priveşte-mă, frate, de mâna ta trăiesc".
Simplul mod de-a lăsa să se înfăptuiască asta este, pur şi simplu, următorul: laşi trupul să nu aibă niciun rost din trecut, când erai sigur că rostul lui era să cultive vinovăţia. Căci ar susţine sus şi tare că portretul tău ciuntit simbolizează pe vecie ceea ce reprezintă. Şi nu lasă niciun spaţiu în care să i se dea o perspectivă diferită, un alt rost. Tu nu îi cunoşti rostul. Nu ai făcut decât să dai iluzii de rost unui lucru pe care l-ai făcut să ascundă de tine funcţia ta. Acest lucru fără rost nu poate ascunde funcţia pe care a dat-o Spiritul Sfânt. Aşa că lasă rostul lui şi funcţia ta să fie, în sfârşit, reconciliate şi văzute ca un singur lucru.

II. Frica de vindecare

Vindecarea e înfricoşătoare? Pentru mulţi, da. Căci acuzarea e o piedică în calea iubirii, iar trupurile vătămate sunt acuzatoare. Ele stau ferm în calea încrederii şi a păcii, declarând că firavii nu pot să se încreadă, iar cei vătămaţi nu sunt îndreptăţiţi să aibă pace. Cine şi-ar mai putea iubi fratele şi s-ar mai încrede în el, după ce a fost rănit de el? El a atacat şi o să mai atace. Nu îl proteja, căci trupul tău vătămat arată că tu trebuie să te protejezi de el. Iertarea poate fi un act de caritate, dar nu i se cuvine. Poate fi compătimit pentru că e vinovat, dar nu şi disculpat. Iar, dacă îi ierţi greşelile, nu faci decât să sporeşti toată vinovăţia pe care şi-a câştigat-o pe merit.
Cei nevindecaţi nu pot să ierte. Căci tocmai ei stau mărturie că nu e drept să ierţi aşa ceva. Ei vor să păstreze consecinţele vinovăţiei pe care o trec cu vederea. Dar nimeni nu poate să ierte un păcat pe care îl consideră real. Iar ce are consecinţe trebuie să fie real, căci ce a făcut se vede.
Iertarea nu e milă, ce caută să scuze ceva considerat un adevăr. Binele nu poate fi dat în schimbul răului, căci iertarea nu stabileşte mai întâi păcatul, pentru ca apoi să îl ierte. Cine poate spune cu toată sinceritatea: "Fratele meu, m-ai rănit, şi totuşi, fiindcă îţi sunt superior, te scuz că m-ai rănit"? Scuzarea lui şi rănirea ta nu pot coexista. Una o neagă pe cealaltă şi trebuie să o facă falsă.
Să fii martor la păcat şi totuşi să îl ierţi este un paradox pe care raţiunea nu poate să îl vadă. Căci susţine că nedreptatea ce ţi s-a făcut nu merită scuzată. Iar, scuzând-o, îi oferi fratelui tău îndurare, dar păstrezi dovada că nu e inocent de fapt. Bolnavii rămân acuzatori. Nu pot să îşi ierte fraţii şi nu se pot ierta nici pe ei înşişi. Căci cel în care stă iertarea adevărată nu poate suferi. El nu ţine dovada păcatului dinaintea ochilor fratelui său. Aşa că sigur a trecut-o cu vederea şi a scos-o din proprii lui ochi. Nu poate fi iertare pentru unul, dar nu şi pentru celălalt. Cine iartă e vindecat. Şi în vindecarea lui stă dovada că a scuzat cu adevărat şi nu păstrează nicio urmă de condamnare pe care ar vrea să o mai îndrepte împotriva lui însuşi sau a oricărei alte făpturi.
Iertarea nu este reală dacă nu vă aduce vindecare şi fratelui tău, şi ţie. Trebuie să adevereşti că păcatele lui nu au niciun efect asupra ta, ca să demonstrezi că nu sunt reale. Căci cum altfel ar putea să fie el nevinovat? Şi cum i s-ar putea justifica inocenţa altfel decât prin faptul că păcatele lui nu au efecte care să îi îndreptăţească vinovăţia? Păcatele sunt în afara iertării tocmai pentru că implică efecte ce nu pot fi desfăcute şi trecute cu vederea în totalitate. În desfacerea lor stă dovada că sunt doar simple greşeli. Lasă-te vindecat ca să poţi ierta, oferindu-vă mântuire fratelui tău şi ţie însuţi.
Un trup frânt arată că mintea nu s-a vindecat. Un miracol de vindecare demonstrează că separarea nu are efect. Ce vrei să îi demonstrezi fratelui tău vei şi crede. Puterea mărturiei provine din ce crezi. Şi tot ce spui, faci sau gândeşti nu face decât să adeverească ce îl înveţi pe el. Trupul tău poate fi un mijloc de a-l învăţa că acesta nu a simţit durere din cauza lui. Iar vindecarea trupului tău îi poate oferi o mărturie mută că este inocent. Iată mărturia ce poate vorbi mai tare decât o mie de limbi.
Căci prin ea i se demonstrează că a fost iertat.
Un miracol nu îi poate oferi lui mai puţin decât ţi-a dat ţie. Aşa că vindecarea ta arată că mintea ta s-a vindecat şi i-a iertat fratelui tău nefaptele. Iar el se convinge astfel că nu şi-a pierdut nicicând inocenţa şi se vindecă, odată cu tine. Miracolul desface astfel tot ce atestă lumea că e de nedesfăcut. Iar deznădejdea şi moartea trebuie să dispară la auzul goarnei ce sună străvechea chemare a vieţii. Chemarea aceasta are o putere ce întrece cu mult anemicul şi jalnicul strigăt al vinovăţiei şi al morţii. Străvechea chemare a Tatălui spre al Său Fiu şi a Fiului către ai Săi va fi şi ultima goarnă pe care o va auzi lumea. Frate, nu este moarte. Iată ce înveţi când tot ce îţi doreşti e să îi arăţi fratelui tău că nu te-a rănit. El crede că mâinile îi sunt pătate de sângele tău şi că este, de aceea, condamnat. Dar, prin vindecarea ta, ţi-e dat să îi arăţi că vinovăţia lui nu e decât urzeala unui vis fără noimă.
Cât de drepte sunt miracolele! Căci vă dăruiesc aceeaşi Izbăvire deplină de vinovăţie fratelui tău şi ţie însuţi. Vindecarea ta vă scuteşte de durere atât pe el, cât şi pe tine, şi eşti vindecat pentru că i-ai dorit binele. Legea pe care o respectă miracolul este următoarea: vindecarea nu vede nicio specialitate. Ea nu vine din milă, ci din iubire. Iar iubirea dovedeşte că toată suferinţa nu e decât o închipuire vană, o dorinţă absurdă, fără niciun efect. Sănătatea ta e rezultatul dorinţei de-a-ţi vedea fratele fără sânge pe mâini şi fără vinovăţie în inima-i împovărată de dovada păcatului. Iar ce îţi doreşti ţi-e dat să şi vezi.
"Costul" seninătăţii tale e a lui. Acesta este "preţul" pe care Spiritul Sfânt şi lumea îl interpretează diferit. Lumea îl percepe ca o afirmare a "faptului" că mântuirea ta o sacrifică pe a lui.
Spiritul Sfânt ştie că vindecarea ta e mărturia vindecării lui şi că nu poate fi despărţită de a lui. Cât timp el consimte să sufere, vei fi nevindecat. Dar îi poţi arăta că suferinţa lui nu are rost, şi nici cauză. Arată- i vindecarea ta, şi nu va mai consimţi să sufere. Căci inocenţa lui s-a stabilit în ochii tăi şi într-ai lui. Şi râsul îţi va înlocui suspinele, căci Fiul lui Dumnezeu şi-a amintit că este Fiul lui Dumnezeu.
Atunci, cine se teme de vindecare? Numai cei pentru care sacrificiul şi durerea fratelui lor reprezintă propria lor seninătate. Neputinţa şi slăbiciunea lor reprezintă temeiurile pe baza cărora pot să justifice durerea lui. Înţepătura constantă a vinovăţiei pe care o simte are rolul de-a arăta că el e rob, dar ei sunt liberi. Iar durerea constantă pe care o simt ei demonstrează că sunt liberi din cauză că îl ţin legat pe el. Iar boala e râvnită pentru a preveni o modificare în echilibrul sacrificiilor. Cum poate fi oprit Spiritul Sfânt o clipă - sau mai puţin - să nu desfiinţeze un asemenea argument în favoarea bolii? Şi trebuie oare să ţi se întârzie vindecarea din cauză că te opreşti să asculţi glasul demenţei ?
Corecţia nu e funcţia ta. Ea aparţine Celui Care ştie de nepărtinire, nu de vinovăţie. Dacă îţi asumi rolul corecţiei, îţi pierzi funcţia iertării. Nimeni nu poate să ierte până nu învaţă că a corecta înseamnă a ierta, şi nu a acuza. Singur, nu poţi să vezi că sunt acelaşi lucru şi, de aceea, corecţia nu ţine de tine. Identitatea şi funcţia sunt acelaşi lucru şi, prin funcţia ta, te cunoşti pe tine însuţi. Aşa că, dacă îţi confunzi funcţia cu funcţia Altuia, trebuie să fii derutat în legătură cu tine şi cu cine eşti. Ce altceva e separarea, dacă nu dorinţa de a-I lua funcţia lui Dumnezeu şi de-a nega că e a Sa? Dar, dacă nu este a Sa, nu este nici a ta, pentru că trebuie să pierzi ce vrei să sustragi.
Într-o minte scindată, identitatea trebuie să pară împărţită. Şi nimeni nu poate să perceapă o funcţie unificată acolo unde există scopuri conflictuale şi ţeluri diferite. Corecţia, pentru o minte scindată, trebuie să fie un mod de-a pedepsi, în altcineva, păcate pe care le consideri ale tale.
Aşa că acest altcineva devine victima ta, nu fratele tău, deosebindu-se de tine prin faptul că e mai vinovat şi că are nevoie, aşadar, să îl corectezi tu, cel mai inocent decât el. Aşa se rupe funcţia lui de a ta şi rămâneţi fiecare cu câte un rol diferit. Şi nu mai puteţi fi percepuţi ca unul singur, cu o singură funcţie ce ar însemna o identitate împărtăşită, cu un singur ţel.
Corecţia pe care ai face-o tu trebuie să separe, pentru că asta e funcţia pe care i-o acorzi tu. Când vei considera că a corecta este acelaşi lucru cu a ierta, vei şti deopotrivă că Mintea Spiritului Sfânt şi a ta sunt Una singură. Şi aşa îţi vei găsi Identitatea. El însă trebuie să lucreze cu ce I se dă, iar tu Îi permiţi să intre doar într-o jumătate a minţii tale. Aşa că El reprezintă cealaltă jumătate şi pare să aibă un scop diferit de cel la care ţii şi care crezi că e al tău. Funcţia ta pare astfel împărţită, o jumătate opunându-se celeilalte jumătăţi. Iar aceste două jumătăţi par să reprezinte o scindare a sinelui perceput ca şi cum ar fi două.
Gândeşte-te cum trebuie să se extindă această percepţie de sine, şi nu omite faptul că fiecare gând se extinde pentru că acesta este rostul lui, fiind ceea ce este. Din ideea unui sine împărţit în două decurge, în mod necesar, concepţia unei funcţii împărţite între cele două. Iar ce ai vrea să corectezi e doar jumătate din greşeală, jumătate pe care o consideri întreaga greşeală. Păcatele fratelui tău devin ţinta principală a corecţiei, ca nu cumva să se observe că greşelile tale şi ale lui sunt unul şi acelaşi lucru. Ale tale sunt erori, dar ale lui sunt păcate şi nu sunt acelaşi lucru cu ale tale. Ale lui merită pedeapsă, în timp ce ale tale, pe bună dreptate, ar trebui trecute cu vederea.
În această interpretare a corecţiei, nici măcar nu îţi vei vedea propriile erori. Ţinta corecţiei a fost plasată în afara ta, asupra cuiva care nu poate fi o parte din tine cât timp durează această percepţie. Partea condamnată nu poate fi restituită niciodată celui care a acuzat-o, care a urât- o şi o mai urăşte ca pe un simbol al fricii sale. Acesta e fratele tău, ţinta urii tale, care, nemeritând să facă parte din tine, se află în afara ta; cealaltă jumătate, pe care o negi. Şi numai ce-a rămas fără prezenţa lui percepi că te reprezintă în totalitate. Pentru această jumătate ce a rămas, Spiritul Sfânt trebuie să reprezinte cealaltă jumătate, până recunoşti că ea este cealaltă jumătate. Un lucru pe care El îl face dându-vă aceeaşi funcţie - nu funcţii diferite - atât ţie, cât şi lui.
Corecţia e funcţia ce vi s-a dat la amândoi, dar niciunuia în parte. Iar, când e îndeplinită ca scop împărtăşit, ea trebuie să corecteze erori în el şi în tine. Nu poate să lase erori nevindecate într- unul, şi să îl elibereze pe celălalt. Acesta ar fi un scop împărţit, ce nu poate fi împărtăşit, aşa că nu poate fi ţelul în care Şi-l vede Spiritul Sfânt pe al Lui. Şi poţi fi sigur că El nu va îndeplini o funcţie pe care nu o vede şi nu o recunoaşte ca aparţinându-I. Căci numai aşa o poate păstra intactă pe a ta, în ciuda modurilor Voastre diferite de-a vedea care e funcţia ta. Dacă ar fi susţinătorul unei funcţii împărţite, chiar că ai fi pierdut. Incapacitatea Lui de a-Şi vedea ţelul împărţit şi distinct pentru tine şi el te fereşte de conştientizarea unei funcţii care nu îţi aparţine. Şi aşa vi se dă vindecare şi ţie, şi lui.
Corecţia trebuie lăsată în seama Celui Care ştie că iertarea şi corecţia sunt acelaşi lucru.
Nu e ceva ce poţi să înţelegi cu jumătate de minte. Lasă, aşadar, corecţia în seama Minţii unite, funcţionând ca tot unitar pentru că nu are un scop împărţit şi nu concepe - ca unică funcţie - decât o singură funcţie. Aici, funcţia ce i s-a dat e concepută ca Propria ei funcţie, neseparată de cea pe care o are Dătătorul ei din cauză că e împărtăşită. Faptul că El acceptă această funcţie e mijlocul prin care se unifică mintea ta. Scopul Lui neîmpărţit unifică jumătăţile tale pe care le percepi separate. Şi fiecare o iartă pe cealaltă, ca el să îşi poată accepta cealaltă jumătate ca făcând parte din el.

III. Dincolo de toate simbolurile

Puterea nu se poate opune. Căci opunerea ar slăbi-o, iar o putere slăbită e o idee contradictorie. O putere slabă este un nonsens, iar puterea folosită pentru a slăbi ceva e întrebuinţată pentru a limita. De aceea, ea trebuie să fie limitată şi slabă, căci acesta este scopul ei. Puterea, pentru a fi ea însăşi, e neopunere. Nicio slăbiciune nu se poate strecura în ea fără să o schimbe în ceva ce nu e.
A slăbi înseamnă a limita şi a impune un opus ce contrazice conceptul pe care îl atacă. Şi adaugă, prin asta, la idee ceva ce nu e ea, făcând-o astfel de neînţeles. Cine poate să înţeleagă un concept dublu, cum ar fi "putere slăbită" sau "iubire duşmănoasă"?
Ai decis că fratele tău e simbolul unei "iubiri duşmănoase", al unei "puteri slăbite" şi, mai presus de toate, al unei "morţi trăite". Aşa că nu are, pentru tine, niciun înţeles, pentru că reprezintă ceva lipsit de înţeles. El reprezintă un gând dublu, unde o jumătate e anulată de cealaltă jumătate. Dar chiar şi aceasta rapid e contrazisă de jumătatea pe care a anulat-o, aşa că amândouă au dispărut. Iar el nu mai reprezintă acum nimic. Simbolurile ce nu reprezintă decât idei ce nu pot fi simbolizează negreşit spaţiul gol şi nimicul. Dar nimicul şi spaţiul gol nu pot fi nişte piedici. Ce poate să împiedice conştientizarea realităţii este convingerea că e ceva acolo.
Portretul fratelui tău pe care îl vezi nu înseamnă nimic. Nu e nimic de atacat sau de negat, nimic de iubit sau de urât, nimic de înzestrat cu putere sau de perceput ca slab. Tabloul a fost anulat complet, pentru că simboliza o contradicţie ce a anulat gândul pe care îl reprezintă. Aşa că portretul nu are nicio cauză. Cine poate să perceapă un efect fără o cauză? Iar cele fără cauză ce altceva pot să fie decât nimic? Portretul fratelui tău pe care îl vezi lipseşte cu desăvârşire şi nu a existat nicicând. Lasă atunci spaţiul gol pe care îl ocupă acest portret să fie recunoscut ca vacant, iar timpul dedicat vederii lui să fie perceput ca timp irosit, neocupat.
Un spaţiu gol, neperceput umplut, un interval de timp nefolosit, neperceput drept consumat şi pe de-a-ntregul ocupat, devin o invitaţie silenţioasă făcută adevărului - să intre şi să se simtă ca acasă. Nicio pregătire nu se poate face, să sporească atracţia reală a acestei invitaţii. Căci ce laşi tu vacant, Dumnezeu va ocupa, iar - unde este El - trebuie să fie şi adevărul. Putere neslăbită, fără opus, iată ce e creaţia. Pentru ea nu sunt simboluri. Nimic nu trimite dincolo de adevăr, căci oare poate fi reprezentat mai-mult-ca-totul? Adevărata desfacere însă trebuie să fie blândă. Aşa că primul înlocuitor al tabloului tău este un alt tablou, de un alt fel.
Aşa cum nimicul nu poate fi reprezentat într-un tablou, tot aşa nu există simbol pentru totalitate. Realitatea se cunoaşte, în ultima instanţă, fără formă, nereprezentată şi nevăzută. Iertarea nu e cunoscută deocamdată ca putere lipsită de orice limite. Dar ea nu pune niciuna dintre limitele pe care ai ales tu să le impui. Iertarea e mijlocul prin care adevărul e reprezentat pentru un timp. Ea îi permite Spiritului Sfânt să facă posibil schimbul de tablouri, până în clipa când mijloacele auxiliare sunt lipsite de înţeles şi se încheie toată învăţarea. Niciun mijloc de-a învăţa nu are vreo utilitate ce poate depăşi obiectivul învăţării. Când şi-a atins obiectivul, nu mai are funcţie. Dar, în intervalul în care se desfăşoară învăţarea, are o utilitate de care acum ţi-e frică, dar pe care vei ajunge să o îndrăgeşti.
Portretul fratelui tău ce ţi se dă să ocupe spaţiul lăsat vacant şi neocupat atâta de recent nu va avea nevoie de niciun fel de apărare. Căci îi vei acorda o preferinţă covârşitoare. Şi nu îţi vei amâna cu nicio clipă decizia că este singurul pe care îl vrei. El nu reprezintă concepte duble. Deşi e incomplet şi nu e decât jumătate din tablou, în sinea lui este acelaşi lucru. Cealaltă jumătate din ce reprezintă rămâne necunoscută, dar nu e anulată. Aşa e lăsat Dumnezeu să facă ultimul pas. Pentru acesta, nu ai nevoie de tablouri, nici de mijloace auxiliare. Iar ce va înlocui, în final, fiece mijloc auxiliar pur şi simplu va fi.
Iertarea dispare, simbolurile pălesc şi nimic din ce au văzut vreodată ochii sau au auzit urechile nu rămâne să fie perceput. A sosit o putere total nelimitată, nu pentru a distruge, ci pentru a primi ce e al său. Posibilitatea de-a-ţi alege funcţia a dispărut de pretutindeni. Alegerea pe care ţi-e frica să nu o pierzi nu ai avut-o niciodată. Şi totuşi, numai ea pare să împiedice puterea nelimitată şi gândurile neîmpărţite, complete şi fericite, fără opus. Nu cunoşti pacea puterii ce nu se opune la nimic.
Dar de alt fel nu poate să existe. Primeşte cu căldură puterea mai presus de iertare, mai presus de lumea simbolurilor şi a limitărilor. El vrea pur şi simplu să fie, aşa că El pur şi simplu este.

IV. Răspunsul liniştit

În linişte îşi găsesc răspunsul toate lucrurile şi fiece problemă se rezolvă liniştit. În conflict nu poate să existe nici răspuns, nici rezolvare, pentru că rostul lui e să facă imposibilă orice rezolvare şi să garanteze că niciun răspuns nu va fi limpede şi clar. O problemă pusă în conflict nu are răspuns, căci e văzută în diferite feluri. Iar ce ar constitui un răspuns dintr-un anumit punct de vedere nu constituie un răspuns într-o altă lumină. Tu eşti în conflict. De aceea, trebuie să fie clar că nu poţi să răspunzi la absolut nimic, deoarece conflictul nu are efecte limitate. Dar, dacă Dumnezeu a dat un răspuns, trebuie să existe o cale pe care problemele tale sunt rezolvate, căci ce voieşte El s-a şi făcut.
Aşa că timpul trebuie să nu fie implicat şi fiecărei probleme trebuie să i se poată răspunde acum. În acelaşi timp însă, soluţia trebuie să fie imposibilă în starea mentală în care te afli. De aceea, Dumnezeu trebuie să îţi fi dat o cale de-a ajunge într-o altă stare mentală, în care răspunsul există deja. Aceasta este clipa sfântă. Aici trebuie aduse şi lăsate toate problemele tale. Aici le este locul, pentru că aici le e răspunsul. Iar, acolo unde îi e răspunsul, problema trebuie să fie simplă şi uşor de rezolvat. Încercarea de-a rezolva o problemă unde răspunsul nu poate fi trebuie să fie un lucru fără noimă. Dar e la fel de sigur că trebuie să fie rezolvată, dacă e adusă unde e răspunsul.
Încearcă să nu îţi rezolvi problemele decât în chezăşia clipei sfinte. Căci, acolo, problema îşi va găsi răspunsul şi rezolvarea. În afara ei nu va fi nicio soluţie, căci în afară nu există niciun răspuns care să poată fi găsit. Niciunde în afara ei nu se pune vreodată o singură întrebare simplă. Lumea nu poate pune decât o întrebare dublă. Una cu multe răspunsuri nu poate avea niciun răspuns. Niciunul dintre ele nu va conveni. Căci nu întreabă să i se răspundă, ci numai să îşi redeclare punctul de vedere.
Toate întrebările ce se pun în lumea aceasta nu sunt decât un mod de a privi, şi nu o întrebare pusă. Unei întrebări puse cu ură nu i se poate răspunde, căci este un răspuns în sine. O întrebare dublă întreabă şi răspunde, ambele adeverind acelaşi lucru, în forme diferite. Lumea nu pune decât o întrebare. Iat-o: "Dintre iluziile acestea, care e adevărată? Care statornicesc pacea şi oferă bucurie? Şi care te pot scăpa de toată durerea din care e făcută lumea aceasta?" Indiferent ce formă ia întrebarea, scopul ei este acelaşi. Ea nu întreabă decât pentru a stabili că păcatul e real, şi răspunde în forma preferată: "Ce păcat preferi?" Pe acela ar trebui să îl alegi. Celelalte nu sunt adevărate. Ce poate obţine trupul din ce îţi doreşti cel mai mult? Îţi este servitor, dar şi prieten. Spune-i ce vrei, şi te va servi frumos şi bine. Iar asta nu e o întrebare, căci îţi spune ce anume vrei şi unde să te duci să capeţi.
Nu îţi lasă loc să pui la îndoială tot ce crede, atâta doar că ce afirmă ia forma unei întrebări.
O pseudoîntrebare nu are răspuns. Ea dictează răspunsul chiar în timp ce întreabă. De aceea, toate întrebările din lume sunt o formă a propagandei ce şi-o face. Aşa cum martorii trupului nu sunt decât simţurile din el, tot aşa şi răspunsurile la întrebările lumii sunt cuprinse în întrebările care se pun. Acolo unde răspunsurile reprezintă întrebările, ele nu adaugă nimic nou şi nimic nu se învaţă. O întrebare onestă e un instrument de învăţare care întreabă ce nu ştii. Ea nu pune condiţii răspunsului, ci întreabă pur şi simplu care să fie răspunsul. Dar, într-o stare de conflict, nimeni nu e liber să pună această întrebare, căci nu vrea un răspuns onest, care pune capăt conflictului.
Numai în cadrul clipei sfinte se poate pune onest o întrebare onestă. Iar din semnificaţia întrebării provine semnificativitatea răspunsului. Aici e posibil să îţi separi dorinţele de răspuns, ca să ţi se poată da şi să îl poţi primi. Răspunsul e furnizat pretutindeni. Dar numai aici poate fi auzit. Un răspuns onest nu cere sacrificii pentru că răspunde la întrebări puse cu adevărat. Întrebările lumii nu întreabă decât de la cine se cere sacrificiu, fără să întrebe dacă sacrificiul are noimă. Aşa că, dacă răspunsul nu spune "de la cine", el va rămâne nerecunoscut şi neauzit, iar întrebarea se păstrează intactă pentru că şi-a dat răspunsul sie înseşi. Clipa sfântă este intervalul în care mintea e suficient de liniştită să audă un răspuns neinclus în întrebarea pusă. El oferă ceva nou şi diferit de întrebare. Şi cum ar putea să i se răspundă dacă nu face decât să se repete pe ea însăşi?
Prin urmare, încearcă să nu rezolvi nicio problemă într-o lume din care s-a exclus răspunsul. Dar adu problema în singurul loc ce îţi ţine, drăgăstos, răspunsul. Aici sunt răspunsurile care îţi vor rezolva problemele, căci stau separat de ele şi văd la ce se poate răspunde şi care este întrebarea. În lume, răspunsurile nu fac decât să dea naştere la o altă întrebare, deşi o lasă pe prima fără răspuns. În clipa sfântă, poţi aduce întrebarea la răspuns şi poţi primi răspunsul care a fost făcut pentru tine.

V. Exemplul vindecării

Nu poţi să vindeci altfel decât vindecându-te pe tine. Miracolul se extinde fără ajutorul tău, dar e nevoie de tine ca să poată începe. Acceptă miracolul vindecării, şi el va continua să se extindă datorită firii lui. E în firea lui să se extindă din clipa în care se naşte. Şi se naşte în clipa în care e oferit şi primit. Nimeni nu îi poate cere altuia să se vindece. Dar poate să se lase vindecat el însuşi şi poate astfel să îi ofere celuilalt ce a primit el. Cine îi poate acorda altuia ce nu are nici el? Şi cine poate împărtăşi ce îşi refuză lui însuşi? Spiritul Sfânt îţi vorbeşte ţie. Nu vorbeşte altcuiva. Dar Vocea Lui se extinde prin faptul că Îl asculţi, pentru că ai acceptat ce spune El.
Sănătatea e martorul sănătăţii. Cât timp nu e atestată, rămâne fără putere de convingere. Şi numai când s-a demonstrat se dovedeşte, şi atunci aduce o mărturie de netăgăduit.
Nimeni nu se vindecă prin mesaje duble. Dacă singura ta dorinţă e să fii vindecat, vindeci. Scopul tău neîmpărţit face posibil acest lucru. Dar, dacă ţi-e frică de vindecare, ea nu poate veni prin tine. Singura cerinţă pentru o vindecare este lipsa fricii. Cei cuprinşi de frică nu sunt vindecaţi şi nu pot vindeca. Asta nu înseamnă că, pentru a putea să vindeci, conflictul trebuie să fi dispărut pe veci din mintea ta. Căci, dacă ar fi dispărut, nu ar mai fi nevoie de vindecare. Dar înseamnă că iubeşti fără atac, chiar şi o clipă.
O clipă este de ajuns. Miracolele nu stau să aştepte după timp.
Clipa sfântă e sălaşul în care stă miracolul. De acolo, fiecare dintre ele se naşte în lumea aceasta ca mărturie a unei stări mentale ce a depăşit conflictul şi a ajuns la pace. De pe tărâmul păcii, el duce alinare pe câmpul de luptă şi demonstrează că războiul nu are efecte. Căci toate rănile pe care a căutat războiul să le aducă, trupurile frânte şi membrele zdrobite, făpturile muribunde care urlă şi cele moarte care tac - sunt toate ridicate blând şi alinate.
Nu există tristeţe unde a venit un miracol să vindece. Şi nu e nevoie decât de o singură clipă de iubire fără atac să se întâmple toate acestea. În chiar clipa aceea eşti vindecat şi, tot în clipa aceea, se realizează toată vindecarea. Oare ce stă separat de tine, când accepţi binecuvântarea pe care o aduce clipa sfântă? Să nu te temi de binecuvântare, căci Cel Ce te binecuvântează iubeşte toată lumea şi nu lasă în lume nimic de temut. Dar, dacă te fereşti de binecuvântare, lumea va părea într- adevăr un lucru de temut, pentru că i-ai refuzat pacea şi alinarea, lăsând-o să moară.
O lume văduvită atât de crunt nu va fi considerată oare o condamnare din partea celui care ar fi putut să o mântuiască, dar a dat înapoi din cauză că i-a fost frică să se vindece? Ochii tuturor muribunzilor îi reproşează şi suferinţa îi şopteşte: "Ce-i de temut?" Gândeşte-te bine la întrebarea ei.
Căci ţi se pune în interesul tău. O lume muribundă îţi cere doar atât: să îţi încetezi o clipă atacul asupra ta, ca să se poată vindeca.
Vino la clipa sfântă şi fii vindecat, căci nimic din ce primeşti acolo nu laşi în urmă la revenirea ta în lume. Şi, binecuvântat fiind, vei aduce binecuvântare. Viaţa ţi-e dată să o dai lumii muribunde. Şi ochii suferinzi nu vor mai acuza, ci vor sclipi de mulţumiri la adresa ta, care le-ai dat binecuvântare. Strălucirea clipei sfinte îţi va lumina ochii şi le va da puterea să vadă, în schimb, dincolo de toată suferinţa, chipul lui Cristos. Vindecarea înlocuieşte suferinţa. Cine o vede pe una nu o poate percepe pe cealaltă, căci nu pot să existe amândouă. Iar lumea va fi martoră la ce vezi şi îi va sta mărturie.
Prin urmare, vindecarea ta e tot ce necesită lumea ca să se vindece. Are nevoie de o singura lecţie perfect învăţată. Şi atunci, când o vei uita, lumea îţi va reaminti cu blândeţe ce ai învăţat- o. Mulţumirile pe care ţi le aduce ţie, cel ce te-ai lăsat vindecat ca ea să poată trăi, nu îşi vor reţine avântul. Ea îşi va chema martorii să îţi arate chipul lui Cristos ţie, cel ce le-ai adus văzul, prin care i-au fost martori. Lumea acuzării e înlocuită cu una în care toţi ochii îl privesc cu drag pe Prietenul ce le-a adus eliberarea. Şi fratele tău îşi va percepe bucuros numeroşii prieteni pe care i-a crezut duşmani.
Problemele nu sunt concrete, dar iau forme concrete, iar aceste figuri concrete alcătuiesc lumea. Şi nimeni nu înţelege natura propriei probleme. Căci, dacă ar înţelege-o, ea nu ar mai fi acolo ca să o vadă. Natura ei e tocmai faptul că nu există. Şi, de aceea, cât timp o percepe, nu o poate percepe aşa cum e. Dar vindecarea se vădeşte în cazuri concrete şi se generalizează pentru a le include pe toate. Căci toate sunt de fapt acelaşi lucru, în ciuda formelor lor diferite. Toată învăţarea vizează transferul, care devine complet când două situaţii sunt percepute ca una singură, pentru că au numai elemente comune. Dar lucrul acesta poate fi realizat numai de Cel Ce nu vede diferenţele pe care le vezi tu. Transferul total al lucrurilor ce le-ai învăţat nu e efectuat de tine. Dar faptul că s-a efectuat, în ciuda tuturor diferenţelor pe care le vezi tu, te convinge că ele nu pot fi reale.
Vindecarea ta se va extinde şi va ajunge la probleme pe care nu le-ai crezut ale tale. Şi îţi va fi evident că multele şi diversele tale probleme se vor rezolva în clipa în care scapi de oricare din ele. Nu se poate ca diferenţele dintre ele să fi făcut posibilă această rezolvare, pentru că învăţarea nu poate să sară de la situaţii la opusul lor şi să aducă aceleaşi rezultate. Toată vindecarea trebuie să se desfăşoare în mod licit, în concordanţă cu legi corect percepute, dar neîncălcate niciodată. Să nu te temi de felul în care le percepi. Deşi greşeşti, există în tine Unul Care nu greşeşte.
Lasă, aşadar, transferul învăţării tale în seama Celui Care chiar îi înţelege legile, şi Care îţi va garanta că vor rămâne neîncălcate şi nelimitate. Rolul tău e doar acela de-a aplica la tine ce te-a învăţat El, iar El va face restul. Aşa îţi vor dovedi puterea învăţării tale toţi martorii diverşi şi numeroşi pe care îi va găsi. Dintre toţi, fratele tău va fi primul, dar mii stau după el şi, după fiecare dintre ei, mai stau încă o mie. Fiecare poate părea să aibă o problemă diferită de celelalte. Dar toate se rezolvă la un loc. Şi răspunsul lor comun arată că întrebările nu au putut să fie separate.
Pace ţie, cui ţi se oferă vindecare. Vei învăţa că ţi s-a dat pace când vei accepta vindecarea pentru tine. Nu e nevoie să apreciezi totala ei valoare ca să înţelegi că ai şi beneficiat de ea.
Ce s-a petrecut în clipa în care a intrat iubirea fără atac va rămâne cu tine pentru totdeauna.
Vindecarea ta va fi unul dintre efectele acesteia, după cum va fi şi cea a fratelui tău. Oriunde mergi vei vedea efectele ei multiplicate. Dar toţi martorii pe care îi vezi vor fi cu mult mai puţini decât sunt în realitate. Infinitul nu poate fi înţeles prin simpla numărare a părţilor separate care îl alcătuiesc.
Dumnezeu îţi mulţumeşte pentru vindecarea ta, căci ştie că e un dar de iubire închinat Fiului Său, şi deci Lui Însuşi.

VI. Martorii păcatului

Durerea demonstrează că trupul trebuie să fie real. Este o voce tare, eclipsantă, ale cărei ţipete stridente vor să reducă la tăcere ce spune Spiritul Sfânt şi să nu te lase să Îi conştientizezi cuvintele. Durerea impune atenţie, distrăgând-o de la El şi concentrând-o asupra ei. Scopul ei este acelaşi cu al plăcerii, căci amândouă sunt mijloace de-a conferi realitate trupului. Ce împărtăşeşte un scop comun este acelaşi lucru. Asta e legea scopului, care îi reuneşte în el pe toţi cei ce îl împărtăşesc.
Plăcerea şi durerea sunt la fel de ireale, pentru că scopul lor nu poate fi atins. De aceea, ele sunt mijloace pentru nimic, căci au un obiectiv fără înţeles. Şi împărtăşesc lipsa de înţeles a scopului lor.
Păcatul trece de la durere la plăcere şi iarăşi la durere. Căci ambii martori sunt acelaşi lucru şi poartă un singur mesaj: "Eşti aici, în acest trup, şi poţi să fii rănit. Poţi avea parte şi de plăcere, dar numai cu preţul durerii". Acestor martori li se alătură mulţi alţii. Fiecare pare diferit pentru că are un nume diferit, aşa că pare să răspundă la un sunet diferit. În afara acestui lucru, martorii păcatului sunt toţi la fel. Numeşte plăcerea durere, şi va durea. Numeşte durerea plăcere, şi durerea din spatele plăcerii nu se va mai simţi. Martorii păcatului nu fac decât să treacă de la un nume la altul, unul păşind înainte, iar altul înapoi. Dar nu contează care din ei e mai în faţă. Martorii păcatului nu aud decât chemarea morţii.
Trupul acesta, din fire fără scop, conţine toate amintirile şi speranţele tale. Îi foloseşti ochii să vezi, urechile să auzi, şi îl laşi să îţi spună ce simte. Nu ştie ce simte. Nu face decât să îţi repete numele pe care i le-ai dat spre folosinţă, când chemi martorii realităţii lui. Nu îi poţi alege pe cei reali dintre ei, pentru că, indiferent pe care l-ai alege, va fi la fel ca ceilalţi. Alegi un nume sau un altul, dar nimic mai mult. Nu faci adevărat un martor doar pentru că i-ai dat numele adevărului. Adevărul se găseşte în el, dacă reprezintă adevărul. Altminteri minte, chiar de i-ai da sfânt Numele lui Dumnezeu.
Martorul lui Dumnezeu nu vede martori în defavoarea trupului. Şi nici nu pleacă urechea la martori cu alte nume care vorbesc în alte feluri în favoarea realităţii trupului. El ştie că acesta nu are realitate. Căci nimic nu poate să conţină ce crezi că are acesta în el. Şi nici nu îi poate spune unei părţi din Dumnezeu ce trebuie să simtă şi ce funcţie are. Şi totuşi, El nu poate să nu iubească tot ce ţi-e drag. Şi, pentru fiecare martor la moartea trupului, El îţi trimite un martor la viaţa ta în Cel Ce nu ştie de moarte. Fiece miracol pe care îl aduce El e martor la irealitatea trupului. Durerile şi plăcerile lui El le vindecă deopotrivă, căci toţi martorii păcatului sunt înlocuiţi de-ai Lui.
Miracolul nu face distincţii între numele date martorilor păcatului. Nu face decât să demonstreze lipsa de efecte a ceea ce reprezintă ei. Şi o poate demonstra pentru că propriile lui efecte au venit să le ia locul. Nu contează ce nume i-ai dat suferinţei tale. Ea nu mai există. Cel Ce aduce miracolul le percepe pe toate ca una singură, numită frică. Aşa cum frica e martora morţii, tot aşa şi miracolul este martorul vieţii. E un martor pe care nimeni nu îl poate nega, pentru că aduce tocmai efectele vieţii. Muribunzii trăiesc, morţii învie şi durerea a dispărut. Dar miracolul nu vorbeşte pentru sine, ci pentru ce reprezintă el.
Iubirea are şi ea simboluri într-o lume a păcatului. Miracolul iartă pentru că reprezintă ce e dincolo de iertare şi e adevărat. Ce nesăbuit şi ce smintit este să crezi că miracolul se supune tocmai legilor pe care a venit să le desfacă! Legile păcatului au martori diferiţi, cu puteri diferite. Ei atestă existenţa unor suferinţe diferite. Dar, pentru Cel Ce trimite miracole să binecuvânteze lumea, o străpungere uşoară de durere, o mică plăcere lumească şi chinurile morţii înseşi nu sunt decât un singur sunet: un apel la vindecare şi un strigăt plângător de ajutor într-o lume a suferinţei. Miracolul atestă că sunt acelaşi lucru. El demonstrează că sunt acelaşi lucru. Legile ce le declară diferite se dizolvă şi li se arată neputinţa. Scopul miracolului e să înfăptuiască acest lucru. Şi Dumnezeu Însuşi a garantat puterea miracolelor pentru lucrurile la care stau mărturie.
Fii atunci un martor al miracolului, şi nu al legilor păcatului. Nu e nevoie să mai suferi.
Dar e nevoie să fii vindecat, căci suferinţa şi nefericirea lumii au făcut-o surdă la mântuirea şi izbăvirea ei.
Învierea lumii îţi aşteaptă vindecarea şi fericirea, ca să poţi demonstra vindecarea lumii.
Clipa sfântă va înlocui tot păcatul dacă duci cu tine efectele ei. Şi nimeni nu va alege să mai sufere.
Oare ce funcţie mai bună ai putea avea? Fii vindecat ca să poţi vindeca şi nu suporta să ţi se aplice legile păcatului. Şi ţi se va dezvălui adevărul - ţie, ce ai ales să laşi simbolurile iubirii să înlocuiască păcatul.

VII. Visătorul visului

Suferinţa e un mod de-a scoate în evidenţă tot ce a făcut lumea ca să te rănească. Aici ţi se arată clar dementa versiune a mântuirii pe care o propune lumea. Ca într-un vis de pedepsire, în care visătorul nu e conştient ce a provocat atacul împotriva lui, se vede atacat pe nedrept şi de ceva ce nu e el însuşi. E victima acestui "altceva", a unui lucru din afara sa, pentru care nu are de ce să fie socotit responsabil. Precis e inocent, căci nu ştie ce face, ci numai ce i se face. Dar propriul lui atac asupra să rămâne evident, căci suferinţa el o simte. Şi nu poate scăpa, căci vede sursa suferinţei în afara sa.
Acum ţi se arată clar că poţi să scapi. Tot ce ţi se cere e să vezi problema aşa cum este, nu cum ai rânduit-o tu. Cum ar putea să existe un alt mod de-a soluţiona o problemă care este foarte simplă, dar care a fost umbrită de norii grei ai complicării, făcuţi să o ţină nerezolvată? Fără nori, problema va ieşi la lumină în toată simplitatea ei primară. Alegerea nu va fi dificilă, căci problema e absurdă când e percepută clar. Nimănui nu îi este greu să se decidă să lase o problemă simplă să fie rezolvată, dacă vede că îi face rău şi, totodată, că e foarte uşor de înlăturat.
"Raţionamentul" prin care se face lumea, pe care se sprijină şi prin care se menţine este, pur şi simplu, următorul: "Din cauza ta fac ce fac. Prezenţa ta îmi justifică mânia, iar tu exişti şi gândeşti separat de mine. Pe când tu ataci, eu nu pot să fiu decât inocent. Şi pricina din care sufăr e atacul tău." Nu e nimeni care să vadă acest "raţionament" exact aşa cum este, şi să nu poată observa că nu e logic şi că nu are noimă. Dar pare logic, pentru că lumea dă impresia că te răneşte. Şi îţi pare, de aceea, că nu e nevoie să treci dincolo de evident în ce priveşte cauza.
Dar nevoie sigur e. Scăparea lumii de la condamnare e o nevoie pe care cei aflaţi în lume o împărtăşesc. Şi totuşi, ei nu recunosc nevoia lor comună. Căci fiecare crede că, dacă îşi îndeplineşte rolul, condamnarea lumii se va opri asupra lui. Şi acesta crede că îi este rolul în izbăvirea ei.
Răzbunarea trebuie să aibă o ţintă. Căci altfel, pumnalul răzbunătorului e în propria lui mână, îndreptat asupra lui. Şi trebuie să îl vadă în mâna altuia de vrea să fie victima unui atac neales de el. Aşa că îndură rănile făcute de un pumnal pe care nu îl ţine el.
Iată scopul lumii pe care o vede. Privită astfel, lumea furnizează mijloacele prin care pare să se împlinească acest scop. Mijloacele atestă scopul, dar nu sunt ele înseşi o cauză. Şi nici cauza nu se va schimba văzând-o separat, de efecte. Cauza produce efectele, care stau apoi mărturie pentru cauză, şi nu pentru ele înseşi. Priveşte atunci dincolo de efecte. Nu aici trebuie să fie cauza suferinţei şi a păcatului. Şi nu stărui asupra suferinţei şi a păcatului, căci nu sunt decât reflecţii ale cauzei lor.
Rolul pe care îl joci în salvarea lumii de la condamnare este propria ta scăpare. Nu uita că martorul la lumea răului nu poate vorbi decât pentru ceea ce a văzut nevoia răului în lume. Şi tocmai aici ţi s-a întrezărit vinovăţia pentru prima oară. Cu separarea de fratele tău a început primul tău atac asupra ta. Şi tocmai pentru asta stă mărturie lumea. Nu căuta altă cauză, nici nu te aştepta să îi vină desfacerea din rândurile nemaipomenitelor ei legiuni de martori. Ei îi susţin pretenţia la loialitatea ta. Nu în ceea ce ascunde adevărul ar trebui să cauţi ca să îl găseşti.
Martorii păcatului stau cu toţii într-un spaţiu mic. Aici vei găsi cauza perspectivei tale asupra lumii. La un moment dat, nu ţi-ai dat seama de cauza lucrurilor cu care pare să te năpăstuiască lumea, neinvitată şi nerugată. De un lucru ai fost sigur: vinovăţia ta nu s-a numărat printre cauzele multe ce ai perceput că îţi provoacă suferinţă şi durere. Şi în niciun caz nu le-ai cerut tu. Aşa s-au produs iluziile toate. Cel ce le face nu vede că le face el, şi atunci realitatea lor nu de el depinde. Cauza pe care o au e ceva total independent de el, iar ce vede este separat de mintea lui. El nu se poate îndoi de realitatea propriilor vise, căci nu vede rolul pe care îl joacă în făurirea lor şi în silinţa de-a le face să pară reale.
Nimeni nu se poate trezi dintr-un vis pe care lumea îl visează pentru el. El devine o parte din visul altcuiva. Nu poate opta să se trezească dintr-un vis nefăurit de el. Aşa că stă neputincios, victima unui vis conceput şi întreţinut de o minte separată. Cât de nepăsătoare trebuie să fie cu el această minte, la fel de neatentă la pacea şi la fericirea lui ca vremea sau ca timpul zilei. Ea nu îl iubeşte, ci îl distribuie, pe placul ei, în orice rol ce îi satisface visul. Atât de mică e valoarea lui, încât e doar o umbră mişcătoare, dansând, săltând de colo-colo, după voia unei intrigi fără sens, concepute în deşarta visare a lumii.
Acesta e singurul tablou pe care îl poţi vedea, unica alternativă pe care o poţi alege, cealaltă cauză posibilă dacă nu ai fi tu însuţi visătorul viselor tale. Şi pe aceasta o alegi dacă negi că mintea ta e locul unde stă cauza suferinţei. Să te bucuri că e acolo, căci, aşa, eşti singurul ce hotărăşte destinul tău în timp. Ţie îţi revine să alegi între o moarte dormită şi vise de rău, şi o trezire fericită şi bucuria vieţii.
Între ce ai putea să alegi, dacă nu între viaţă şi moarte, trezire şi somn, pace şi război, visele tale şi realitatea ta? Există riscul să crezi că moartea este pace, căci lumea echivalează trupul cu Sinele creat de Dumnezeu. Dar un lucru nu poate să fie niciodată opusul său. Iar moartea e opusul păcii, pentru că este opusul vieţii. Iar viaţa este pace. Trezeşte-te şi uită toate gândurile morţii, şi o să descoperi că ai pacea lui Dumnezeu. Dar, dacă ţi-e dat într-adevăr să alegi, atunci trebuie să vezi cauzele lucrurilor între care alegi exact aşa cum sunt şi unde sunt.
Ce alegeri se pot face între două stări, dintre care numai una se recunoaşte cu claritate?
Cine poate fi liber să aleagă între două efecte, când numai unul se vede că depinde de el? Alegerea în care ai de optat între un tine infim şi o lume enormă, cu vise diferite despre adevărul din tine, nu se va percepe niciodată ca o alegere onestă. Fisura dintre realitate şi vise nu e între visarea lumii şi ce visezi tu în secret. Ele formează un tot unitar. Visarea lumii nu e decât o parte din visul tău, pe care ai lepădat-o şi ai văzut-o de parcă ar fi începutul şi sfârşitul ei, deopotrivă. Dar de pornit a pornit-o visul tău secret, pe care nu îl percepi, deşi a cauzat partea pe care o vezi şi de realitatea căreia nu te îndoieşti. Cum te-ai putea îndoi de ea cât timp dormi şi visezi, în secret, că are o cauza reală?
Un frate separat de tine, un duşman străvechi, un ucigaş ce te pândeşte în noapte şi îţi urzeşte moartea, dar ţi-o plănuieşte lungă şi lentă; iată ce visezi. Dar dedesubtul acestui vis mai este unul, în care tu devii ucigaşul, duşmanul secret, devoratorul şi distrugătorul atât al fratelui tău, cât şi al lumii. Aici e cauza suferinţei, spaţiul dintre micile tale vise şi realitatea ta. Mica fisură pe care nici nu o vezi, locul în care s-au născut iluziile şi frica, momentul groazei şi al urii străvechi, clipa dezastrului, toate sunt aici. Aici e cauza irealităţii. Şi tot aici se va şi desface.
Tu eşti visătorul lumii viselor. Ea altă cauză nu are, şi nici nu va avea vreodată. Pe Fiul lui Dumnezeu nu l-a îngrozit decât un vis deşert, făcându-l să creadă că şi-a pierdut inocenţa, că şi-a negat Tatăl şi că s-a războit cu sine însuşi. Atât de înspăimântător e visul, atât de real în aparenţă, încât nu s-ar putea trezi la realitate fără sudoarea groazei şi un urlet de mortală frică, de nu i-ar preceda trezirea un vis mai blând, îngăduind minţii lui mai calme să întâmpine cu bucurie, nu cu teamă, Vocea ce îl îndeamnă drăgăstos să se trezească; un vis mai blând, în care suferinţa lui s-a vindecat şi fratele-i i-a fost prieten. Dumnezeu i-a voit o trezire blândă şi voioasă, şi i-a dat mijloace să se trezească fără frică.
Acceptă visul dat de El în locul visului tău. Nu e greu să schimbi un vis odată ce-ai recunoscut visătorul. Găseşte-ţi odihna în Spiritul Sfânt şi lasă visele Lui blânde să le înlocuiască pe cele pe care le-ai visat în groaza şi în frica morţii. El aduce vise de iertare, în care nu ai de ales între cine este ucigaşul şi cine să fie victima. În visele pe care le aduce El nu există nici omor, nici moarte. Visul vinovăţiei ţi se şterge din priviri, deşi ai ochii închişi. Un surâs a venit să îţi lumineze chipul adormit.
Somnul ţi-e liniştit acum, căci acestea sunt vise fericite.
Visează-ţi cu gingăşie nepăcătosu-ţi frate, care cu tine se uneşte într-o inocenţă sfântă.
Şi, din acest vis, Domnul Cerului Îşi va trezi El Însuşi preaiubitul Fiu. Visează faptele de bunătate ale fratelui tău, în loc să stărui asupra greşelilor lui în visele tale. Alege să îi visezi consideraţia, în loc să enumeri rănile pe care ţi le-a dat. Iartă-i iluziile şi mulţumeşte-i pentru tot sprijinul pe care ţi l-a dat. Şi nu îi desconsidera numeroasele daruri pentru că nu e perfect în visele tale. El îşi reprezintă Tatăl, pe Care Îl vezi oferindu-ţi atât viaţă, cât şi moarte.
Frate, El nu dă decât viaţă. Dar ce vezi tu ca daruri oferite de-al tău frate reprezintă darurile ce visezi că ţi le dă Tatăl tău. Lasă toate darurile fratelui tău să se vadă în lumina mărinimiei şi a bunătăţii oferite ţie. Şi nu lăsa nicio durere să îţi tulbure visul de profundă apreciere pentru darurile pe care ţi le oferă el.

VIII. "Eroul" visului

Trupul e figura principală în visarea lumii. Nu e vis fără de el, şi nici el nu există fără visul în care se comportă de parcă ar fi o persoană vizibilă şi credibilă. El ocupă locul principal în toate visele, care povestesc cum l-au făcut alte trupuri, cum s-a născut în lumea din afara trupului, cum trăieşte puţin şi apoi moare, să se unească în ţărână cu alte trupuri care mor ca el. În scurtul timp în care i-a fost dat să trăiască, îşi caută alte trupuri să îi fie prieteni şi duşmani. Siguranţa proprie e principala lui preocupare. Confortul propriu e regula lui călăuzitoare. Trupul încearcă să caute plăceri şi să evite ce l- ar durea. Dar, mai presus de toate, încearcă să înveţe că durerile şi bucuriile lui sunt diferite şi că poate face distincţie între ele.
Visarea lumii ia multe forme, căci trupul caută să îşi dovedească în multe feluri autonomia şi realitatea. Se acoperă cu lucruri cumpărate cu mici discuri de metal sau fâşii de hârtie pe care lumea le declară reale şi valoroase. Munceşte să le obţină, făcând lucruri fără sens, şi le aruncă pe lucruri fără sens, de care nu are nevoie şi pe care nici nu le vrea. Plăteşte alte trupuri să îl ocrotească şi să agonisească şi mai multe lucruri fără sens, pe care să le poată numi ale sale. Îşi caută trupuri speciale cu care să îşi poată împărtăşi visul. Uneori visează că e cuceritor de trupuri mai slabe decât el.
Iar, în unele faze ale visului, e robul unor trupuri care îl rănesc şi îl torturează.
Aventurile succesive ale trupului, din momentul naşterii până când moare, constituie tema fiecărui vis pe care l-a visat vreodată lumea. "Eroul" acestui vis nu se va schimba niciodată, şi nici scopul lui. Deşi visul însuşi ia multe forme, şi pare să arate o mare varietate de locuri şi întâmplări în care se găseşte "eroul" lui, visul nu are decât un scop, predat în multe feluri. El încearcă să predea încontinuu o singură lecţie: că este cauză, şi nu efect. Iar tu eşti efectul lui, şi nu poţi fi cauza lui.
Tu nu eşti, prin urmare, visătorul, ci visul. Aşa că umbli fără rost, intrând şi ieşind din locurile şi întâmplările pe care le născoceşte. E adevărat că asta este tot ce face, căci trupul e doar o figură dintr-un vis. Dar cine reacţionează la figuri dintr-un vis dacă nu le vede ca şi cum ar fi reale? În clipa în care le vede aşa cum sunt, nu mai au efecte asupra lui, căci înţelege că el le-a dat efectele pe care le au, pricinuindu-le şi făcându-le să pară reale.
Cât eşti de dispus să scapi de efectele tuturor viselor pe care le-a visat vreodată lumea?
Doreşti oare să nu laşi niciun vis să pară cauza faptelor tale? Hai atunci să vedem începutul visului, căci partea pe care o vezi tu nu e decât a doua parte, a cărei cauză se află în cea dintâi. Niciunul dintre cei ce dorm şi visează în lume nu îşi aduce aminte de propriul lui atac asupra sa. Nimeni nu crede că a existat într-adevăr o vreme în care nu a ştiut nimic de niciun trup şi nu ar fi putut concepe niciodată realitatea acestei lumi. Ar fi văzut numaidecât că ideile acestea sunt o singură iluzie, prea ridicolă să nu fie desfiinţată în hohote de râs. Cât de serioase par acum! Şi nimeni nu îşi poate aduce aminte când au fost întâmpinate cu neîncredere şi hohote de râs. Ne putem aduce aminte dacă ne uităm direct la cauza lor. Şi vom vedea un prilej de râs, nu un motiv de frică.
Să îi restituim visul înstrăinat visătorului, care percepe visul ca pe ceva separat de el şi ceva ce i se face. În veşnicie, unde toate una sunt, s-a strecurat o mică idee smintită, de care Fiul lui Dumnezeu nu şi-a amintit să râdă. Prin uitarea lui, gândul a devenit o idee serioasă, capabilă de două lucruri: să fie realizată şi să aibă efecte reale. Împreună le vom desfiinţa pe amândouă în hohote de râs, înţelegând că timpul nu se poate strecura în veşnicie. E o glumă să crezi că timpul poate ajunge să ocolească veşnicia, ceea ce înseamnă că timpul nu există.
O eternitate în care timpului i se acordă realitate, o parte din Dumnezeu care se poate ataca de una singură, un frate separat pe post de duşman, o minte într-un trup - toate sunt forme de circularitate al căror sfârşit începe la început, sfârşind la cauză. Lumea pe care o vezi înfăţişează exact ce te-ai gândit că ai făcut. Atâta doar că acum crezi că ţi se face ţie ce ai făcut. Vina pentru ce ai gândit e dată în afara ta, pe o lume vinovată ce îţi visează visele şi îţi gândeşte gândurile în locul tău. Ea îşi aduce răzbunarea ei, şi nu a ta. Te ţine strâns îngrădit într-un trup, pe care îl pedepseşte pentru toate lucrurile păcătoase pe care le face trupul în visul ei. Tu nu ai nicio putere să faci trupul să îşi înceteze relele, căci nu l-ai făcut tu şi nu îi poţi dirija nici faptele, nici scopul, nici destinul.
Lumea nu face decât să demonstreze un adevăr străvechi: vei crede că alţii îţi fac exact ce crezi că le-ai făcut tu lor. Dar, odată ce te-ai amăgit să îi învinuieşti pe ei, nu vei vedea cauza faptelor lor, căci vrei ca vina să cadă asupra lor. Cât de copilărească şi de capricioasă e încercarea de-a- ţi păstra inocenţa, împingând vina în afara ta, dar nedându-i drumul niciodată! Nu e uşor să percepi gluma când, peste tot în jurul tău, vezi cu ochii gravele ei consecinţe, dar fără cauza lor trivială. Fără cauză, efectele chiar par serioase şi triste. Şi totuşi, ele nu sunt decât o consecinţă. Iar cauza lor e cea care nu rezultă din nimic şi nu e decât o glumă.
Râzând cu blândeţe, Spiritul Sfânt percepe cauza şi nu Se uită la efecte. Cum altfel ar putea corecta greşeala ta, care ai scăpat cauza din vedere - cu desăvârşire? Te roagă să Îi aduci fiece efect îngrozitor, să îi priviţi cauza prostească împreună şi să râzi un pic cu El. Tu judeci nişte efecte, dar El le-a judecat cauza. Şi, prin judecata Lui, efectele sunt înlăturate. Poate vii plin de lacrimi. Dar auzi cum îţi spune: "Fratele meu, Fiu sfânt al lui Dumnezeu, priveşte-ţi visul deşert, în care s-a putut petrece aşa ceva". Şi vei părăsi clipa sfântă în hohote de râs - ale tale şi ale fratelui tău, laolaltă cu ale Sale.
Secretul mântuirii este următorul: tu ţi le faci singur pe toate. Indiferent de forma atacului, acesta este adevărul. Indiferent cine preia rolul duşmanului şi al agresorului, adevărul este tot acesta. Indiferent care pare să fie cauza durerilor şi suferinţelor pe care le simţi, tot acesta este adevărul. Căci nu ai reacţiona la nişte figuri dintr-un vis pe care ştii că îl visezi. Lasă-le să fie cât pot de duşmănoase şi de răutăcioase, pentru că nu pot avea niciun efect asupra ta, decât dacă nu recunoşti că este visul tău.
Învăţarea acestei singure lecţii atotcuprinzătoare te va elibera de suferinţă, indiferent ce formă ar lua. Spiritul Sfânt va repeta această lecţie de izbăvire până se învaţă, indiferent de forma suferinţei pe care o simţi. Indiferent ce rană Îi aduci, El îţi va răspunde cu acest adevăr foarte simplu.
Căci acesta este singurul răspuns ce înlătură cauza fiecărei forme de tristeţe şi durere. Forma nu Îi afectează răspunsul, căci vrea să te înveţe cauza unică pe care o au toate, indiferent de forma lor. Şi atunci vei înţelege că miracolele reflectă o afirmaţie foarte simplă: "Eu am făcut asta, şi asta vreau să desfac." 12. Adu-I, aşadar, toate formele de suferinţă Celui Care ştie că fiecare dintre ele este ca toate celelalte. El nu vede diferenţe unde niciuna nu există, şi te va învăţa cum e pricinuită fiecare dintre ele. Niciuna nu are o cauză diferită de celelalte, şi toate se desfac uşor, printr-o singură lecţie învăţată cu adevărat. Mântuirea e un secret pe care l-ai ascuns doar de tine. Universul o declară. Dar pe martorii ei nici nu îi bagi în seamă. Căci atestă lucrul pe care nu vrei să îl cunoşti. Şi par să îl ţină secret de tine. Însă nu trebuie decât să înveţi că tu ai ales să nu asculţi şi să nu vezi.
Cât de diferit vei percepe lumea când vei recunoaşte acest lucru! Când îi ierţi lumii vinovăţia ta, vei scăpa de ea. Inocenţa ei nu cere vinovăţia ta, şi nici nevinovăţia ta nu are păcatele ei la bază. Iată evidentul: un secret ascuns de nimeni altul decât de tine însuţi. Numai acesta te-a ţinut separat de lume şi pe fratele tău separat de tine. Acum nu trebuie decât să înveţi ca sunteţi amândoi inocenţi sau vinovaţi. Singura imposibilitate este să nu vă asemănaţi; să fie adevărate ambele lucruri.
Acesta e singurul secret pe care îl mai ai de învăţat. Şi nu va fi niciun secret că eşti vindecat.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Vindecarea Visului

Last accessed pages

  1. Substantive - Exercitii si teste engleza incepatori (11929)
  2. Prepozitii - Exercitii si teste engleza incepatori (3761)
  3. Lucrul cu stiluri CSS (2772)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (36973)
  5. Curs HTML gratuit Tutoriale HTML5 (32788)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2512)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2356)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1961)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1609)