Viziunea Finală

Ce simplă e mântuirea! Tot ce spune este că ceea ce nu a fost adevărat nicicând nu e adevărat acum şi nu va fi niciodată. Imposibilul nu s-a produs şi nu poate avea efecte. Atâta tot. Să fie oare un lucru greu de învăţat pentru cine îl vrea adevărat? Numai lipsa bunăvoinţei de a-l învăţa ar face dificilă o lecţie atât de uşoară. Cât de greu este să vezi că falsul nu poate fi adevărat şi că adevăratul nu poate fi fals? Nu mai poţi spune că nu percepi diferenţe între fals şi adevărat. Ţi s-a precizat cum să le distingi şi ce să faci în caz de derută. Atunci de ce persişti în neînvăţarea unor lucruri atât de simple?
Un motiv există. Dar să nu îl confunzi cu dificultatea în lucrurile simple pe care îţi cere mântuirea să le înveţi. Ea nu te învaţă decât ce este foarte evident. Şi trece pur şi simplu de la o lecţie evidentă la următoarea, în paşi uşori ce te conduc încetişor de la o lecţie la alta, fără sforţare. Aşa ceva nu poate deruta, dar tot eşti derutat. Căci, ai ajuns cumva să crezi că ce e derutat total e mai uşor de învăţat şi de înţeles. Ce te-ai învăţat de unul singur e o izbândă atât de colosală a sârguinţei tale de-a învăţa, încât este ceva de-a dreptul incredibil. Dar ai realizat-o fiindcă ai vrut, şi nu te-ai oprit din sârguinţă să o judeci greu de învăţat sau prea complicat de priceput.
Niciunul dintre cei ce înţeleg ce ai învăţat, cu câtă grijă ai învăţat, şi câtă osteneală ţi-ai mai dat să exersezi şi să repeţi la nesfârşit aceste lecţii, în toate formele în care le-ai putut concepe, nu s-ar putea îndoi vreodată de puterea abilităţii tale de a învăţa. Nu există putere mai mare în lume.
Lumea s-a făcut prin ea, şi chiar şi acum nu depinde de altceva. Lecţiile ce ţi le-ai predat le-ai învăţat şi răzvăţat atât de mult, întipărindu-ţi-le atât de bine, încât se înalţă acum ca grele cortine să îţi facă obscur ce e simplu şi evident. Nu spune că nu le poţi învăţa. Căci puterea ta de învăţare e destul de straşnică să te înveţe că voia ta nu e a ta, că gândurile tale nu îţi aparţin şi că până şi tu eşti altcineva.
Cine ar putea să susţină că lecţii ca acestea sunt uşoare? Şi totuşi, ai învăţat mai mult de atât. Ai mers mai departe, pas cu pas, fără să te plângi, oricât de dificil ţi-a fost, până s-a ridicat o lume ce îţi convine. Şi fiecare lecţie ce alcătuieşte lumea se naşte din prima realizare pe care a obţinut-o învăţarea; o enormitate de asemenea proporţii, încât Vocea Spiritului Sfânt pare domoală şi subţire în faţa magnitudinii ei. Lumea a început cu o singură lecţie ciudată, destul de puternică să ÎI lase pe Dumnezeu uitat şi pe Fiul Lui străin de el însuşi, în exil, departe de casa în care l-a pus Dumnezeu Însuşi. Tu, care te-ai învăţat că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, să nu spui că nu poţi învăţa simplele lucruri pe care ţi le predă mântuirea!
Învăţarea e o aptitudine pe care ai făcut-o şi ţi-ai dat-o singur. Nu a fost făcută să împlinească Voia lui Dumnezeu, ci să sprijine dorinţa ca ea să poată fi contrariată şi ca o voie de ea independentă să fie şi mai reală decât ea. Iată ce a urmărit să demonstreze învăţarea, iar tu ai învăţat ce-a fost făcută să predea. Acum străvechea ta răzvăţătură stă implacabilă în faţa Vocii adevărului şi te învaţă că lecţiile Ei nu sunt adevărate, că sunt prea greu de învăţat, prea dificil de priceput şi prea opuse adevărului adevărat. Şi totuşi, le vei învăţa, căci învăţarea lor e singurul rost al abilităţii tale de-a învăţa pe care îl vede Spiritul Sfânt în lumea toată. Simplele Lui lecţii de iertare au o putere mai straşnică decât a ta, căci chemarea pe care ţi-o adresează ele vine de la Dumnezeu şi de la Sinele tău.
Să fie aceasta oare o Voce mică, atât de subţire şi de domoală încât să nu se poată ridica deasupra zgomotului fără sens de sunete ce nu au înţeles? Dumnezeu nu a voit să Îl uite Fiul Său. Şi puterea Voii Lui e în Vocea ce vorbeşte pentru El. Ce lecţie vei învăţa? Ce rezultat este inevitabil, ca Dumnezeu de sigur, şi cu mult mai presus de orice discuţie şi îndoială? Oare poate ţine piept mica ta învăţătură, cu rezultat ciudat şi incredibil de dificilă, simplelor lecţii ce ţi se predau în fiece moment al fiecărei zile, de când s-a început timpul şi de când s-a făcut învăţarea?
Lecţiile de învăţat sunt numai două. Fiecare în parte are ca rezultat o altă lume. Şi fiecare lume decurge negreşit din sursa ei. Rezultatul cert al lecţiei că Fiul lui Dumnezeu e vinovat e lumea pe care o vezi. E o lume a groazei şi a disperării. Speranţa fericirii nu există în ea. Nu îţi poţi face planuri de siguranţă care să reuşească vreodată. Nu îţi poţi căuta pe aici bucurii pe care să speri să le găseşti.
Acesta însă nu e singurul rezultat pe care îl poate produce învăţătura ta. Oricât de mult ai tot fi răzvăţat sarcina pe care ţi-ai ales-o, lecţia ce reflectă Iubirea lui Dumnezeu tot este mai puternică. Şi o să înveţi că Fiul lui Dumnezeu e inocent şi o să vezi o altă lume.
Rezultatul lecţiei că Fiul lui Dumnezeu este nevinovat e o lume în care nu există frică, totul e luminat de speranţă şi sclipeşte de o dulce prietenie. Nu există lucru care să nu îţi adreseze o chemare, rugându-te cu gingăşie să îl laşi să îţi fie prieten şi să se unească cu tine. Şi nicio chemare nu rămâne vreodată neauzită, neînţeleasă sau fără de răspuns în chiar aceeaşi limbă în care s-a făcut chemarea. Iar tu vei înţelege că e tocmai chemarea pe care au făcut-o dintotdeauna toţi şi toate câte sunt pe lume, dar nu ai perceput-o cum a fost. Iar acum vezi că ai greşit. Te-au amăgit formele în care s-a ascuns chemarea. Aşa că nu ai auzit-o, şi ai pierdut un prieten ce a vrut mereu să fie parte a ta.
Chemarea duioasă şi eternă pe care o adresează întregului fiece parte a creaţiei lui Dumnezeu se aude peste tot în lumea pe care o aduce această lecţie secundă.
Nu există făptură care să nu împărtăşească Voia universală de a fi întreagă şi de a nu îşi lăsa chemarea să treacă fără să o auzi. Fără răspunsul tău e lăsată să moară, după cum e salvată de la moarte când auzi în strigătul ei străvechea chemare la viaţă şi înţelegi că este chiar a ta. Cristosul din tine Îşi aduce aminte de Dumnezeu cu toată certitudinea cu care Îi cunoaşte Iubirea. Şi totuşi, El poate fi Iubire numai dacă Fiul Lui e inocent. Căci Dumnezeu chiar ar fi frică dacă cel pe care l-a creat inocent ar putea fi rob al vinovăţiei. Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu îşi aduce aminte de creaţia sa. Dar, în vinovăţie, a uitat ce este el de fapt.
Frica de Dumnezeu decurge din lecţia că Fiul Lui e vinovat, cu aceeaşi certitudine cu care Iubirea lui Dumnezeu îi revine în amintire când îşi învaţă inocenţa. Căci ura trebuie să zămislească frică şi să se vadă, în cel ce-a zămislit-o, chiar pe ea. Cât de mult greşeşti tu, care nu izbuteşti să auzi chemarea ce răsună dincolo de fiece chemare aparentă la moarte; ce cântă în spatele fiecărui atac ucigaş şi imploră iubirea să refacă această lume muribundă. Nu înţelegi Cine te strigă de dincolo de fiece formă de ură, de fiece chemare la război. Dar Îl vei recunoaşte când Îi vei răspunde în limba în care va striga. Va apărea când Îi vei răspunde şi vei cunoaşte în El că Dumnezeu este Iubire.
Ce altceva este ispita decât dorinţa de-a decide greşit ce să înveţi şi de-a avea un rezultat pe care nu îl vrei? Recunoaşterea că e o stare mentală nedorită devine mijlocul prin care se reevaluează opţiunea şi se vede preferat un alt rezultat. Te înşeli dacă crezi că vrei dezastru, dezbinare şi durere. Să nu auzi în tine o aşa chemare. Ascultă, mai degrabă, chemarea mai profundă din spatele ei, care cheamă la pace şi la bucurie. Şi toată lumea îţi va da bucurie şi pace. Căci, aşa cum auzi, răspunzi. Şi iată! Răspunsul tău e dovada lecţiei pe care ai învăţat-o. Rezultatul ei e lumea pe care o vezi.
Să stăm liniştiţi o clipă şi să uităm toate lucrurile pe care le-am învăţat vreodată, toate gândurile pe care le-am avut şi toate prejudecăţile pe care le deţinem despre semnificaţia şi scopul lucrurilor. Să nu ne amintim propriile noastre idei despre rostul lumii. Nu îl cunoaştem. Să lăsăm să se desprindă din minţile noastre şi să dispară fiecare imagine pe care o deţinem despre cineva.
Să fii lipsit de judecată, inconştient de orice gând de bine sau de rău ce ţi-a trecut prin minte vreodată despre cineva. Nu îl cunoşti acum. Eşti liber însă să înveţi ce este, să reînveţi ce este el.
Acum renaşte pentru tine, iar tu renaşti pentru el, fără trecutul care v-a osândit la moarte pe tine şi pe el. Acum e liber să trăiască aşa cum liber eşti şi tu, căci s-a stins învăţătura cea străveche şi a lăsat un loc în care adevărul poate să renască.

O lecţie străveche nu se învinge punând vechiul şi noul în contrast. Nu se înfrânge ca să se cunoască adevărul, nici nu se combate să piardă în faţa atracţiei adevărului. Nu e de pregătit nicio luptă; nici timp nu e de consumat, nici planuri de croit pentru a introduce noul. Se dă o luptă străveche împotriva adevărului, dar adevărul nu răspunde. Cine s-ar putea răni într-un astfel de război, dacă nu cumva se răneşte singur? Nu are duşman de fapt. Şi pot să îl atace oare nişte vise?
Să reexaminăm ce pare să stea între tine şi adevărul tău de sine. Căci sunt paşi de făcut în renunţarea la acesta. Primul e o decizie pe care o iei. Dar, după aceea, adevărul ţi-e bun dat. Tu vrei să stabileşti adevărul. Şi, prin dorinţa ta, stabileşti două alternative între care să alegi de fiecare dată când crezi că trebuie să iei o decizie în privinţa unui lucru. Niciuna dintre ele nu e adevărată. Şi nici diferite nu sunt. Trebuie însă să le vedem pe amândouă înainte de-a putea să vezi, dincolo de ele, unica alternativă care e o opţiune diferită. Dar nu în visele pe care le-ai făcut, ca să îţi poată fi obscură.
Opţiunile între care alegi nu prezintă o alternativă şi îţi dau doar iluzia liberei alegeri, căci va avea un singur rezultat ori-ori. Deci nu prezintă o alternativă. Conducătorul şi condusul apar ca roluri separate, fiecare părând să aibă avantaje pe care nu vrei să le pierzi. Aşa că speranţa satisfacţiei şi a păcii pare să stea în fuziunea lor. Te vezi împărţit între aceste două roluri, de-a pururi rupt în două. Şi fiece prieten sau duşman devine un mijloc de-a te ajuta să te salvezi din situaţia aceasta.
Poate o numeşti iubire. Poate crezi că, în sfârşit, omorul e justificat. Îl urăşti pe cel căruia i-ai dat rolul de conducător când vrei să îţi revină ţie, şi urăşti că nu şi-l asumă când vrei să trezeşti condusul din tine şi să renunţi la rolul de conducător. Iată pentru ce ţi-ai făcut fratele şi pentru ce ai învăţat să crezi că acesta este rostul lui. Dacă nu serveşte acestui scop, nu şi-a îndeplinit funcţia pe care i-ai acordat-o. Aşa că îşi merită moartea, căci nu are rost şi nici folos pentru tine.
Şi el? Ce vrea de la tine? Ce altceva să vrea decât ce vrei tu de la el? La fel de uşor, viaţă sau moarte, căci ce alegi alegi şi pentru el. Îi adresezi două chemări, şi tot aşa el ţie. Între acestea două ai de ales, căci din ele decurge un rezultat diferit. Nu contează de ţi-e conducător sau ţi-e condus, căci ai ales moartea. Dar, dacă cere moarte sau cere viaţă, ură sau iertare şi ajutor, nu rezultă acelaşi lucru.
Auzi una, şi eşti separat de el şi bun pierdut. Auzi-o însă pe cealaltă, şi te uneşti cu el şi, în răspunsul tău, se găseşte mântuirea. Vocea pe care o auzi în el nu e decât a ta. Ce îţi cere el? Ascultă bine! Căci cere ce va veni la tine, căci vezi un chip de-al tău şi îţi auzi propria voce cerând ce vrei tu.
Înainte de-a răspunde, stai un pic să te gândeşti la următorul lucru: Să aşteptăm apoi o clipă şi să stăm liniştiţi, uitând tot ce am crezut că am auzit, amintindu-ne cât de mult nu cunoaştem. Fratele acesta nici nu ne conduce, nici nu e condus de noi, ci merge alăturea de noi pe exact acelaşi drum. Este ca noi, la fel de aproape sau de departe de ce îl vrem pe cât îl vom lăsa să fie. Nu avem nimic de câştigat de nu are şi el cu noi, şi regresăm dacă nu avansează. Să nu îl iei de mână mânios, ci drăgăstos, căci în progresul lui ţi-l treci la socoteală pe al tău. Şi facem drumul separat de nu îl ţii la loc sigur, lângă tine.
Din moment ce e egalul tău în Iubirea lui Dumnezeu, vei fi mântuit de toate aparenţele şi vei răspunde Cristosului Care te cheamă. Stai liniştit şi ascultă. Nu gândi gânduri străvechi. Uită lecţiile triste pe care le-ai învăţat despre acest Fiu al lui Dumnezeu care te cheamă. Cristos îi cheamă pe toţi cu aceeaşi tandreţe, nevăzând conducători şi conduşi, şi neauzind decât un singur răspuns la toţi.
Deoarece aude o singură Voce, El nu poate auzi un răspuns diferit de cel pe care l-a dat când L-a desemnat Dumnezeu unicul Lui Fiu.
Stai foarte liniştit o clipă. Vino fără să te gândeşti la ce ai învăţat până acum şi lasă deoparte toate imaginile pe care le-ai făcut vreodată. Vechiul va dispărea în faţa noului fără împotrivirea sau intenţia ta. Nu se va produce niciun atac asupra lucrurilor care ai crezut că sunt preţioase şi cer îngrijire. Nu se va produce niciun asalt asupra dorinţei tale de-a auzi o chemare ce nu s-a făcut nicicând. Nimic nu te va răni în acest loc sfânt, unde vii să asculţi în linişte şi să înveţi adevărul despre ce vrei de fapt. Nu ţi se va cere să înveţi mai mult de atât. Dar, auzindu-l, vei înţelege că nu trebuie decât să ieşi de aici fără gândurile pe care nu le-ai vrut şi care nu au fost adevărate niciodată.
Iartă-i fratelui tău toate aparenţele, care nu sunt decât lecţii străvechi pe care ţi le-ai predat despre păcătoşenia din tine. Auzi doar cum cere îndurare şi dezlegare de toate imaginile înfricoşătoare pe care le deţine despre ce este el şi ce trebuie să fii tu. Se teme să meargă cu tine şi crede că un loc puţin mai în faţă sau puţin mai în urmă ar fi, probabil, un loc mai sigur pentru el. Poţi oare să progresezi dacă gândeşti la fel, înaintând doar când vrea el să regreseze şi rămânând în urmă când vrea să o ia înainte el? Căci uiţi astfel ţelul călătoriei, care nu e decât să te decizi să mergi cu el, aşa încât niciunul să nu conducă, şi nici să nu fie condus. Aşa, este un drum pe care îl parcurgeţi împreună, nu singuri. Şi, prin decizia aceasta, se schimbă rezultatul învăţării, căci a renăscut Cristos pentru amândoi.
O singură clipă petrecută fără vechile tale idei despre cine e marele tău tovarăş de drum şi despre ce ar trebui să ceară va fi de ajuns să se întâmple acest lucru. Şi vei percepe că scopul lui este acelaşi cu al tău. El cere ce vrei tu şi are nevoie de acelaşi lucru ca şi tine. Poate că ia în el o altă formă, dar nu formei îi răspunzi. El cere şi tu primeşti, căci ai venit cu un singur scop: acela de-a învăţa că îţi iubeşti fratele cu o iubire frăţească. Iar, ca frate, are un Tată Care trebuie să fie acelaşi cu al tău, după cum şi el e, în realitate, ca şi tine.
Împreună, vă amintiţi moştenirea voastră comună şi o acceptaţi amândoi. De unii singuri, vi se refuză la amândoi. Nu e oare clar că, atâta vreme cât insişti să fii conducător sau condus, crezi că mergi singur, alăturea de nimeni? Acesta e drumul către nicăieri, căci nu ţi se poate da lumina câtă vreme mergi de unul singur, aşa că nu poţi să vezi pe unde mergi. Şi, bâjbâind de unul singur prin întuneric, te cuprinde deruta şi o senzaţie de îndoială neîncetată. Dar acestea sunt doar aparenţe despre ce e călătoria şi cum trebuie făcută. Căci, alăturea de tine, e Cel Ce îţi ţine lumina dinainte, să faci fiecare pas cu certitudinea şi siguranţa drumului. Legătura de la ochi poate, într-adevăr, să îţi întunece vederea, dar nu poate face drumul însuşi să devină întunecat. Iar Cel Ce călătoreşte cu tine are lumina.

Numai autoacuzaţii condamnă. Când te pregăteşti să faci o alegere ce va avea diferite urmări ca rezultat, trebuie mai întâi să înveţi la perfecţie un lucru. El trebuie să devină o deprindere, o replică atât de caracteristică pentru tot ce faci, încât devine prima ta reacţie la toată ispita şi la toate situaţiile ce se ivesc. Învaţ-o, dar învaţ-o foarte bine, căci prin ea se scurtează amânarea fericirii cu un interval de timp de neînchipuit. Nu îţi urăşti fratele pentru păcatele lui, ci numai pentru ale tale. Orice formă par să ia păcatele lui, ea nu face decât să ascundă că le consideri ale tale, şi demne deci de un atac "just".
De ce ar trebui să fie păcatele lui păcate, dacă nu ai crede că nu pot fi iertate în tine? De ce sunt reale în el, dacă nu ai crede că sunt realitatea ta? Şi de ce le ataci pretutindeni, dacă nu pentru că te urăşti? Eşti tu un păcat? Răspunzi "da" de fiecare dată când ataci, căci prin atac afirmi că eşti vinovat şi că trebuie să dai după cum meriţi. Şi ce poţi merita, dacă nu ce eşti? Dacă nu ai crede că meriţi atac, nu ţi-ar trece prin gând să ataci pe nimeni. De ce ai face-o? Ce ai câştiga? Care ar putea să fie rezultatul pe care l-ai dori? Şi cum ţi-ar putea aduce vreun beneficiu crima?
Păcatele sunt în trupuri. Nu sunt percepute în minţi. Nu sunt considerate scopuri, ci fapte. Trupurile făptuiesc, iar minţile nu. Aşa că trupul trebuie să fie de vină pentru ce face. Nu e considerat un lucru pasiv, care se supune comenzilor tale şi nu face nimic pe cont propriu. Dacă eşti păcat, atunci eşti trup, pentru că mintea nu făptuieşte. Iar scopul trebuie să fie în trup, nu în minte.
Trupul trebuie să acţioneze pe cont propriu şi să se motiveze singur. Dacă eşti păcat, încui mintea în trup şi dai scopul ei închisorii sale, care acţionează în locul ei. Un temnicer nu execută ordine, ci asigură executarea lor de către cel întemniţat.
Şi totuşi, trupul e întemniţat, nu mintea. Trupul nu gândeşte gânduri. Nu are puterea să înveţe, să ierte, şi nici să înrobească. El nu dă ordine pe care să le execute mintea, nici nu pune condiţii la care trebuie să se supună ea. Nu ţine în închisoare decât mintea dispusă să stea acolo. Se îmbolnăveşte la cererea minţii care vrea să îi devină prizonieră. Şi îmbătrâneşte şi moare, pentru că mintea respectivă e bolnavă în sinea ei. Învăţarea e singura care produce vreo schimbare. Aş a că trupul, în care nu se poate petrece nicio învăţare, nu s-ar putea schimba vreodată dacă mintea nu ar prefera ca trupul să îşi schimbe aparenţa, să corespundă scopului dat de ea. Căci mintea poate învăţa şi în ea se efectuează toate schimbările.
Mintea care se crede un păcat nu are decât un scop: acela ca trupul să fie sursa păcatului, să o ţină în închisoarea pe care şi-a ales-o, pe care o păzeşte şi în care se ţine la strâmtoare, o prizonieră adormită la câinii mârâiţi ai răului şi ai urii, ai atacului şi ai bolii; ai bătrâneţii şi durerii, ai chinului şi suferinţei. Aici se păstrează gândurile jertfei, căci aici domneşte vinovăţia şi porunceşte ca lumea să fie ca ea: un loc în care nimic nu poate găsi îndurare, nici nu poate supravieţui ravagiilor fricii decât prin omor şi prin moarte. Căci aici eşti făcut păcat, iar păcatul nu îşi poate avea locul în cei bucuroşi şi liberi, căci sunt duşmanii pe care păcatul trebuie să îi ucidă. Prin moarte, păcatul se păstrează, iar cei ce cred că sunt păcat trebuie să moară pentru ce cred că sunt.
Să ne bucurăm că vei vedea ce crezi şi că ţi-e dat să schimbi ce crezi. Trupul nu va face decât să urmeze. El nu te poate conduce unde nu vrei să fii. Nu îţi păzeşte somnul, nici nu îţi împiedică trezirea. Eliberează-ţi trupul din închisoare, şi nu vei vedea pe nimeni prizonierul lucrului de care ai scăpat. Nu vei vrea să îţi ţii în vinovăţie duşmanii aleşi, nici să îi ţii în lanţuri, de iluzia unei iubiri schimbătoare, pe cei pe care îi crezi prieteni.
Cei inocenţi eliberează ca semn de recunoştinţă pentru eliberarea lor. Şi ce văd susţine eliberarea lor de întemniţare şi de moarte. Deschide-ţi mintea la schimbare, şi nu vi se va cere nicio pedeapsă străveche nici fratelui tău, nici ţie. Căci Dumnezeu a spus că nu există jertfă care să se poată cere; că nu există jertfă care să se poată face.

Există tendinţa de-a crede că lumea poate să ofere consolare şi scăpare de problemele pe care e rostul ei să le păstreze. De ce ar fi aşa? Căci e un loc în care pari să ai de ales numai între iluzii. Şi eşti stăpân pe rezultatele alegerii făcute. Aşa că socoteşti, în intervalul scurt de la naştere la moarte, că ţi s-a dat spre folosinţă, doar pentru tine, un pic de timp, un interval în care fiecare e în conflict cu tine, dar poţi să alegi ce drum te va scoate din conflict şi te va ajuta să ieşi din dificultăţi ce nu te privesc. Dar te privesc. Cum poţi atunci să scapi de ele lăsându-le în urmă? Ce trebuie să vină cu tine vei lua cu tine indiferent ce drum alegi să urmezi.
Adevărata opţiune nu e o iluzie. Dar lumea nu are de oferit niciuna. Toate drumurile ei nu duc decât la dezamăgire, la nimic şi la moarte. Nu ai ce alege între alternativele ei. Nu căuta să scapi aici de probleme. Lumea a fost făcută ca problemele să nu poată fi eludate. Nu te lăsa indus în eroare de diferitele nume date drumurilor ei. Toate sfârşesc la fel. Şi fiecare dintre ele nu e decât mijlocul de-a obţine acel sfârşit, căci aici vor duce toate drumurile ei, oricât de diferit par să înceapă, oricât de diferit par să continue. Sfârşitul lor e cert, căci nu ai ce alege între ele. Toate vor duce la moarte. Pe unele dintre ele călătoreşti voios un timp, înainte să apară dezolarea. Iar, pe altele, spinii se simt de îndată. Ai de ales, nu care să fie sfârşitul, ci când să vină.
Nu ai ce să alegi acolo unde fiece sfârşit e sigur. Poate ai prefera să le încerci pe toate, înainte de-a învăţa cu adevărat că nu sunt decât unul singur. Drumurile pe care le poate oferi această lume par destul de multe, dar trebuie să vină vremea când începe să vadă fiecare cât de mult se aseamănă între ele. Mulţi au murit la vederea acestui lucru, nevăzând o altă cale în afara celor pe care le oferă lumea. Şi, învăţând că acestea nu au dus nicăieri, şi-au pierdut speranţa. Şi totuşi, acesta era momentul în care ar fi putut să înveţe lecţia cea mai grozavă. Toţi trebuie să ajungă la acest punct, şi să treacă mai departe. E adevărat că nu ai ce să alegi în lume. Dar nu asta e lecţia în sine. Lecţia are un scop şi, prin acesta, ajungi să înţelegi la ce serveşte.
De ce ai căuta să încerci un alt drum, o altă persoană sau un alt loc, când ai învăţat cum începe lecţia, dar nu percepi încă la ce serveşte? Scopul ei este răspunsul la căutarea pe care trebuie să o întreprindă toţi cei ce mai cred că este de găsit un alt răspuns. Învaţă acum, fără disperare, că nu există speranţa vreunui răspuns în lume. Dar nu judeca lecţia care doar începe în felul acesta. Nu mai căuta în lume alte repere care par să indice încă un drum. Nu mai căuta speranţă unde nu există.
Accelerează-ţi acum învăţarea şi înţelege că nu faci decât să pierzi timpul dacă nu treci de ce ai învăţat la ce mai e de învăţat. Căci, din acest punct - cel mai jos -, învăţarea te va duce pe culmile fericirii, în care vezi scopul lecţiei sclipind cu claritate, perfect accesibil puterii tale de-a învăţa.
Cine s-ar lăsa întors din toate drumurile lumii dacă nu ar înţelege reala lor zădărnicie? Nu e imperios oare să înceapă cu asta, să îşi caute în schimb o altă cale? Căci, câtă vreme vede că are de ales unde nu are, ce putere de decizie mai poate folosi? Marea degajare de putere trebuie să înceapă învăţând unde are un folos real. Şi ce decizie are putere dacă se aplică în situaţii lipsite de opţiuni?
Învăţarea că lumea nu poate oferi decât o singură opţiune, indiferent de forma ei, marchează începutul acceptării că există o adevărată alternativă în schimb. Lupta împotriva acestui pas înseamnă zădărnicirea scopului pe care îl ai aici. Nu ai venit să înveţi cum să găseşti un drum pe care lumea nu îl conţine. Să cauţi diferite făgaşuri în lume nu înseamnă decât să cauţi diferite forme de adevăr. Iar asta te-ar împiedica să ajungi la adevăr.
Să nu crezi că fericirea se găseşte vreodată urmând un făgaş ce duce în direcţia opusă ei.
Aşa ceva nu are sens şi nu poate fi modul în care se găseşte. Ţie, căruia cursul de faţă ţi se pare prea greu de învăţat, dă-mi voie să îţi repet că, pentru a atinge un ţel, trebuie să înaintezi în direcţia acestuia, şi nu în direcţie opusă. Şi fiecare drum ce duce în direcţie opusă nu va înainta spre scopul urmărit. Dacă ţi-e greu să înţelegi acest lucru, atunci îţi va fi cu neputinţă să înveţi acest curs. Dar numai atunci. Căci, altfel, nu e decât simpla predare a evidentului.
Există o opţiune pe care ai puterea să o alegi când vei vedea adevăratele alternative.
Până nu ajungi la acel punct, nu ai de ales şi poţi să hotărăşti doar cum să te reamăgeşti mai bine.
Cursul acesta nu încearcă să îţi predea mai mult de atât: puterea de decizie nu poate să constea în a alege diferite forme ale aceleiaşi iluzii, ale aceleiaşi erori. Toate alegerile din lume depind de acest lucru: alegi între fratele tău şi tine, şi vei câştiga atâta cât va pierde el, iar ce pierzi tu e ce i se dă lui. Cât de opus adevărului e acest lucru, când tot ce urmăreşte lecţia e să te înveţe că pierderea fratelui tău e pierderea ta, iar ce câştigă el e ce ţi se dă ţie.
El nu Şi-a părăsit Gândurile! Dar tu I-ai uitat Prezenţa şi nu ţi-ai amintit Iubirea Lui.
Niciun făgaş din lume nu poate duce la El, şi niciun ţel lumesc nu poate fi una cu al Lui. Ce drum din lumea întreagă se va îndrepta lăuntric, când fiecare drum a fost făcut să separe călătoria de scopul pe care trebuie să îl aibă dacă nu e decât zadarnică rătăcire? Toate drumurile care te îndepărtează de ce eşti te vor duce la derută şi disperare. Dar El nu Şi-a lăsat Gândurile să moară, fără Sursa lor pe veci în ele.
El nu Şi-a părăsit Gândurile! Nu poate pleca din ele, după cum nici ele nu Îl pot ţine pe dinafară. Ele rămân în unitate cu El şi, în Unitatea Lor, sunt ţinuţi compleţi şi El, şi Ele. Nu există drum care să te îndepărteze de El. Călătorie care să te îndepărteze de tine însuţi nu există. Ce prostie şi ce demenţă să crezi că ar putea să existe un drum cu asemenea ţintă! Unde ar putea duce? Şi cum ai putea fi făcut să îl străbaţi, parcurgându-l fără ca propria ta realitate să fie una cu tine?
Iartă-ţi nebunia şi uită toate călătoriile fără sens şi toate ţelurile fără ţintă. Nu au niciun înţeles. Nu poţi fugi de ce eşti. Căci Dumnezeu e milostiv şi nu Şi-a lăsat Fiul să Îl abandoneze. Fii recunoscător pentru ce este El, căci în asta e scăparea ta de nebunie şi de moarte. Nu te poţi găsi decât unde este El. Nu există făgaş care să nu ducă la El.

Învăţătura lumii e construită pe un concept de sine adaptat la realitatea lumii. Acesta i se potriveşte bine. Căci e o imagine care se potriveşte unei lumi de umbre şi iluzii. Aici e acasă la el, unde ce vede e una cu el. Învăţătura lumii serveşte la construirea unui concept de sine. Acesta este scopul ei: să vii fără un sine şi să îţi faci unul pe parcurs. Şi, până ajungi la "maturitate", l-ai şi perfectat, să dai piept cu lumea de la egal de egal, la unison cu cerinţele ei.
Un concept de sine e făcut de tine. Şi nu îţi seamănă absolut deloc. Este un idol, făcut să ia locul realităţii tale ca Fiu al lui Dumnezeu. Conceptul de sine pe care vrea să îl predea lumea nu e ce pare a fi. Căci menirea lui este să fie util în două privinţe, din care mintea poate recunoaşte numai una.
Prima prezintă faţa inocenţei, aspectul asupra căruia se acţionează. Faţa aceasta e cea care surâde, te farmecă, ba chiar pare să iubească. Ea îşi caută tovarăşi şi se uită, uneori cu milă, la cei suferinzi şi uneori oferă mângâiere. Ea crede ca e bună într-o lume rea.
Acest aspect se poate înfuria, căci lumea e haină şi nu poate asigura iubirea şi adăpostul pe care le merită inocenţa. Aşa că faţa aceasta e deseori scăldată de lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le acordă lumea celor ce vor să fie buni şi generoşi. Acest aspect nu atacă niciodată primul. Dar, în fiecare zi, o sută de lucruri mărunte îi agresează inocenţa prin mici atacuri, provocând-o la enervare şi, în cele din urmă, la insulte şi injurii făţişe.
Faţa inocenţei pe care o poartă atât de mândru acest concept de sine poate tolera atacul în legitimă apărare, căci nu e oare un fapt binecunoscut că lumea tratează cu asprime inocenţa lipsită de apărare? Niciunul dintre cei ce îşi fac portretul nu omite această faţă, căci are nevoie de ea. Cealaltă parte nici nu vrea să o vadă. Şi tocmai în această direcţie şi-a îndreptat privirea învăţătura lumii, căci aici s-a stabilit "realitatea" lumii, să se asigure că idolul e de durată.
Sub faţa inocenţei stă o lecţie pe care conceptul de sine a fost făcut să o predea. E o lecţie de o cumplită dislocare şi de o frică atât de devastatoare, încât faţa surâzătoare de deasupra ei trebuie să îşi ferească în veci privirea, să nu perceapă perfidia pe care o ascunde. Iată ce predă lecţia: "Sunt lucrul pe care l-ai făcut din mine şi, privindu-mă, eşti condamnat din cauza lucrului ce sunt". La această concepţie de sine lumea reacţionează surâzând aprobator, căci îi garantează că făgaşurile lumii sunt bine păzite, iar cei ce le străbat nu vor scăpa.
Iată lecţia centrală care asigură că fratele tău e condamnat de-a pururi. Căci ce eşti tu a devenit acum păcatul lui. Pentru aşa ceva nicio iertare nu e cu putinţă. Nu mai contează ce face, căci degetul tău acuzator e îndreptat spre el, ţintindu-l neşovăitor şi mortal. Degetul e îndreptat şi spre tine, dar lucrul acesta e ţinut şi mai adânc în pâclele de sub faţa inocenţei. Şi, în aceste cripte învăluite, toate păcatele lui şi ale tale sunt păstrate şi ţinute în întuneric, unde nu pot fi percepute ca greşeli - un lucru pe care lumina l-ar arăta cu siguranţă. Nu poţi nici să fii învinuit pentru ce eşti, nici să schimbi lucrurile pe care te face să le faci. Şi atunci, fratele tău e simbolul păcatelor tale pentru tine, care îţi condamni fratele mereu - în tăcere, şi totuşi, cu mare insistenţă - pentru odiozitatea care eşti.
Conceptele se învaţă. Nu sunt fireşti. Ele nu există independent de învăţare. Nu sunt date, aşa că trebuie făcute. Niciunul dintre ele nu e adevărat, şi multe provin din închipuiri febrile, înfierbântate de ură şi de distorsiuni născute din frică. Ce altceva e un concept decât un gând căruia cel ce l-a făcut îi dă un înţeles numai al lui? Conceptele menţin lumea. Dar nu pot fi folosite să demonstreze realitatea lumii. Căci fiecare dintre ele se face în cadrul lumii, se naşte în umbra ei, crescând în uzanţele ei şi, în cele din urmă, "maturizându-se" în gândirea ei. Ele sunt idei de idoli, pictate cu pensulele lumii, care nu poate face nici măcar un singur tablou care să reprezinte adevărul.
Un concept de sine e ceva lipsit de înţeles, căci nimeni de aici nu ii poate vedea scopul, aşa că nu îşi poate închipui ce e. Dar toată învăţarea pe care o dirijează lumea începe şi se încheie cu un singur ţel: acela de-a te învăţa acest concept de sine, ca să alegi să respecţi legile acestei lumi şi să nu cauţi niciodată să treci de drumurile ei, nici să nu îţi dai seama cum te vezi. Acum, Spiritul Sfânt trebuie să găsească un alt mod de-a te ajuta să vezi că trebuie să desfaci acest concept de sine, dacă vrei să ai parte de linişte. Şi nu poate fi dezvăţat decât prin lecţii care urmăresc să te înveţe că eşti altceva. Căci, altfel, ţi s-ar cere să schimbi ce crezi acum cu pierderea totală a sinelui, un lucru care ţi- ar stârni o groază mai cumplită.
De aceea, planurile de lecţii ale Spiritului Sfânt sunt eşalonate în trepte uşoare, pas cu pas, în aşa fel încât, deşi vei resimţi uneori o oarecare stare de jenă şi de frământare, să nu se zdruncine ce ai învăţat, ci doar să se retraducă ce pare a-i fi dovada. Să ne gândim, atunci, ce dovadă există că eşti ce a făcut fratele tău din tine. Căci, deşi încă nu percepi că asta e ce crezi, ai învăţat până acum, cu siguranţă, că te comporţi de parcă ar fi. Reacţionează el în locul tău? Şi ştie cu exactitate ce s- ar putea întâmpla? Poate să îţi vadă viitorul şi să sorocească, înainte de sosirea lui, ce să faci în fiece împrejurare? Precis a făcut lumea odată cu tine, de are o asemenea preştiinţă a lucrurilor ce vor veni.
Că eşti ce a făcut fratele tău din tine pare foarte improbabil. Şi, chiar de a făcut-o, cine ţi-a dat faţa inocenţei? E contribuţia ta? Cine e, atunci, acest "tu" care şi-a adus-o? Şi cine e amăgit de toată bunătatea ta şi o atacă într-o asemenea măsură? Să uităm nerozia acestui concept şi să ne gândim doar la un lucru: două părţi alcătuiesc ce crezi că eşti. Dacă pe una a generat-o fratele tău, cine oare a făcut-o pe cealaltă? Şi de cine trebuie ascuns ceva? Dacă lumea este rea, tot nu e nevoie să ascunzi din ce eşti făcut. Cine să o vadă? Şi ce anume - în afară de ce e atacat - ar putea avea nevoie de apărare?
Poate motivul pentru care acest concept trebuie ţinut în întuneric e acela că, în lumină, cel ce nu l-ar crede adevărat eşti tocmai tu. Şi ce s-ar întâmpla cu lumea pe care o vezi dacă i s-ar înlătura toate proptele? Conceptul tău de lume depinde de acest concept de sine. Şi ambele ar dispărea dacă s-ar pune vreodată la îndoială oricare dintre ele. Spiritul Sfânt nu vrea să bage spaima în tine. Aşa că te întreabă, pur şi simplu, dacă e posibil să se pună doar o mică întrebare.
Există alternative în ce priveşte lucrul ce trebuie să fii. Ai putea, de pildă, să fii lucrul care ai ales să îţi faci fratele să fie. Aşa, conceptul de sine se mută de la ceva total pasiv, făcându-se cel puţin loc unei alegeri active şi unei oarecare admiteri că trebuie să fi survenit o interacţiune. Ajungi la o oarecare înţelegere că tu ai ales pentru voi amândoi, iar ce reprezintă el are înţelesul dat de tine. Mai mult, ţi se arată întrezăriri ale legii percepţiei, cum că ce vezi reflectă starea minţii celui ce percepe. Dar cine a fost cel ce a ales primul? Dacă eşti ce ai ales să îţi faci fratele să fie, au existat alternative între care să alegi, şi cineva trebuie să fi decis primul să o aleagă pe una şi să renunţe la cealaltă.
Deşi acest pas prezintă avantaje, nu abordează deocamdată o chestiune fundamentală.
Ceva trebuie să fi premers aceste concepte de sine. Şi ceva trebuie să fi efectuat învăţarea care le-a dat naştere. Iar lucrul acesta nu poate fi explicat de niciunul dintre cele două puncte de vedere. Principalul avantaj al trecerii de la primul la al doilea este acela că ai participat cumva la alegere prin propria ta decizie. Dar acest avantaj se plăteşte cu o pierdere aproape egală, căci ţi se impută acum vina pentru ce e fratele tău. Şi trebuie să îi împărtăşeşti vinovăţia, pentru că ai ales-o pentru el după asemănarea alei tale. În timp ce înainte numai el era perfid, acum trebuie să fii condamnat odată cu el.
Conceptul de sine a fost întotdeauna marea preocupare a lumii. Şi fiecare crede că trebuie să găsească răspunsul la enigma sinelui său. Mântuirea poate fi considerată nimic mai mult decât debarasarea de concepte. Ea nu se preocupă de conţinutul minţii, ci de simpla constatare a faptului că gândeşte. Iar ceva ce poate gândi are de ales şi i se poate arăta că diferite gânduri au diferite consecinţe. Aşa că poate învăţa că toate gândurile ei reflectă deruta profundă pe care o simte despre cum a fost făcută şi ce este. Şi vag pare conceptul de sine să răspundă ce nu ştie nici el.
Să nu îţi cauţi Sinele în simboluri. Nu poate exista concept care să reprezinte ceea ce eşti. Ce contează ce concept accepţi cât timp percepi un sine care interacţionează cu răul şi reacţionează la lucruri haine? Conceptul tău de sine va rămâne mereu ceva complet lipsit de înţeles. Şi nu vei percepe că nu poţi interacţiona decât cu tine însuţi. Perceperea unei lumi vinovate e doar indiciul că învăţarea ţi-a fost dirijată de lume şi o vezi cum te vezi pe tine însuţi. Conceptul de sine cuprinde tot ce vezi, şi nimic nu rămâne în afara acestei percepţii. Dacă te poate răni ceva, îţi vezi zugrăvite dorinţele secrete. Nimic mai mult. Şi, în suferinţa ta de orice fel, îţi vezi propria dorinţă ascunsă de-a ucide.
Îţi vei croi multe concepte de sine pe parcursul învăţării. Fiecare în parte va arăta schimbările petrecute în propriile tale relaţii, pe măsură ce îţi schimbi percepţia de sine. Va apărea o oarecare stare de derută de fiecare dată când are loc o schimbare, dar să fii recunoscător că învăţătura lumii îşi slăbeşte încleştarea în care ţi-a prins mintea. Fii încredinţat şi fericit că, în sfârşit, va trece şi că îţi va lăsa mintea în pace. Rolul de acuzator va apărea în multe locuri şi în multe forme. Şi fiecare va părea să te acuze. Dar să nu te temi că nu se va desface.
Lumea nu îţi poate preda imagini de sine dacă nu vrei să le înveţi. Va veni o vreme când vor trece imaginile toate şi vei vedea că nu ştii ce eşti. Tocmai în această minte nepecetluită şi deschisă revine adevărul, nestingherit şi neîngrădit. Acolo unde s-au lepădat conceptele de sine, adevărul e revelat exact aşa cum este. Când se va pune fiece concept sub semnul îndoielii şi al întrebării, şi se va recunoaşte că nu e făcut pe baza unor ipoteze rezistente la lumină, atunci adevărul va fi liber să intre în sanctuarul său, curat şi lipsit de vinovăţie. Nu există afirmaţie mai înfricoşătoare pentru lume decât: Însă în această învăţătură se naşte mântuirea. Şi Ce eşti îţi va vorbi de Sine Însuşi.

Fie vezi trupul, fie recunoşti spiritul. Nu există compromis între aceste două variante.
Dacă una e reală, cealaltă trebuie să fie falsă, căci realul îşi neagă opusul. Nu există altă opţiune în viziune decât asta. Ce decizi în această privinţă determină tot ce vezi, ce socoteşti real şi iei de bun. De această unică opţiune depinde toată lumea ta, căci aici ai stabilit ce eşti, trup sau spirit, potrivit propriei convingeri. Dacă alegi trupul, nu vei scăpa niciodată de el ca propria ta realitate, căci ai ales că vrei să fie aşa. Alege însă spiritul, şi tot Cerul se apleacă să îţi atingă ochii şi să îţi binecuvânteze sfânta privire, ca să nu mai vezi lumea trupurilor decât pentru a vindeca, a alina şi a binecuvânta.
Mântuirea e desfacere. Dacă alegi să vezi trupul, vezi o lume a separării, a lucrurilor neconectate şi a întâmplărilor ce nu au niciun sens. Unul apare şi dispare în moarte; altul e sortit să sufere şi să piardă. Şi nimeni nu e exact cum a fost cu o clipă mai înainte, nici nu va fi peste o clipă cum e acum. Cine poate avea încredere unde vede atâta schimbare, căci cine merită preţuire dacă nu e decât pulbere şi praf? Mântuirea e desfacerea tuturor acestor lucruri. Căci constanţa apare în privirea celor ai căror ochi au fost eliberaţi prin mântuire să nu se mai uite la preţul păstrării vinovăţiei, căci au ales să se lepede în schimb de ea.
Mântuirea nu cere să vezi spiritul şi să nu percepi trupul. Ci cere, pur şi simplu, ca aceasta să fie opţiunea ta. Căci poţi să vezi trupul fără niciun ajutor, dar nu înţelegi cum să vezi o lume independentă de acesta. Mântuirea va desface lumea ta şi te va lăsa să vezi o altă lume pe care ochii tăi nu ar putea să o găsească niciodată. Să nu te preocupe cum se poate aşa ceva. Nu înţelegi cum de-a venit să îţi întâlnească ochii tot ce vezi. Căci, dacă ai înţelege, ar fi dispărut. Vălul ignoranţei e tras peste rău şi bine, şi trebuie să treci de el ca să dispară amândouă, aşa încât percepţia să nu mai găsească unde să se ascundă. Cum se face asta? Nu se face absolut deloc. Ce poate să mai trebuiască să se facă în universul creat de Dumnezeu?
Numai într-o stare de aroganţă ai putea concepe că trebuie să faci evidentă calea ce duce la Cer. Ţi s-au dat mijloacele să vezi lumea care o va înlocui pe cea pe care ai făcut-o. Facă-se voia ta! În Cer ca şi pe pământ asta e pe veci adevărat. Nu contează unde crezi că eşti, nici care crezi că trebuie să fie în realitate adevărul despre tine. Nu are importanţă ce vezi, nici ce alegi să simţi sau să gândeşti sau să doreşti. Căci Dumnezeu Însuşi a spus: "Facă-se voia ta". Şi ţi se face în consecinţă.
Tu, care crezi că poţi alege să îl vezi pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum vrei să fie, nu uita că niciunul dintre conceptele tale de sine nu se va împotrivi adevărului despre ce eşti. Desfacerea adevărului ar fi imposibilă. Dar conceptele nu sunt greu de schimbat. O singură viziune, clar văzută, care nu corespunde tabloului după cum a fost perceput odinioară, va schimba lumea pentru ochi care învaţă să vadă, căci s-a schimbat conceptul de sine.
Eşti invulnerabil? Atunci lumea e inofensivă în ochii tăi. Ierţi? Atunci lumea e iertătoare, căci i-ai iertat greşelile, aşa că te priveşte cu ochi care văd ca ai tăi. Eşti trup? Atunci lumea întreagă îţi pare primejdioasă şi pusă pe omor. Eşti spirit, fără de moarte, fără perspectiva stricăciunii şi fără pata păcatului asupra ta? Atunci lumea îţi apare stabilă, întru totul demnă de încrederea ta; un loc fericit în care să te odihneşti o vreme, unde nimic nu trebuie să fie de temut, ci numai de iubit. Cine le este nebine-venit celor buni la inimă? Şi ce i-ar putea răni pe cei cu adevărat inocenţi?
Facă-se voia ta, sfinte copil al lui Dumnezeu. Nu contează dacă te crezi în Cer sau pe pământ. Ce voieşte Tatăl tău de la tine nu se poate schimba niciodată. Adevărul din tine rămâne luminos ca o stea, pur ca lumina, inocent ca însăşi iubirea. Iar tu meriţi să se facă voia ta!

Învăţarea e schimbare. Mântuirea nu urmăreşte să folosească un mijloc încă prea străin de gândirea ta să fie util, nici să facă genul de schimbări pe care nu l-ai putea recunoaşte. Conceptele sunt necesare cât timp durează percepţia, iar schimbarea conceptelor e sarcina mântuirii. Căci trebuie să lucreze cu contraste, şi nu cu adevărul, care nu are opus şi nu se poate schimba. În conceptele acestei lumi, cei vinovaţi sunt "răi"; cei "buni" sunt inocenţi. Şi nu e nimeni aici care să nu deţină un concept de sine în care îşi pune la socoteală cele "bune" ca să i se ierte cele "rele". Şi nu se încrede în "binele" din nimeni, crezând că "răul" trebuie să se ascundă dedesubt. Acest concept scoate în evidenţă perfidia, iar încrederea devine imposibilă. Şi nu se poate schimba cât timp percepi "răul" în tine.
Nu îţi vei putea recunoaşte gândurile "rele" cât timp vezi valoare în atac. Le vei percepe uneori, dar nu vei vedea că sunt lipsite de înţeles. Aşa că vin în formă înfricoşătoare, cu conţinutul încă tăinuit, să îţi zdruncine sărmanul concept de sine şi să îl înnegrească cu încă o "crimă". Nu îţi poţi da propria inocenţă, pentru că eşti prea derutat în privinţa ta. Dar, dacă un singur frate s-ar întâmpla să îţi apară întru totul vrednic de iertare, atunci conceptul tău de sine e total schimbat. Gândurile "rele" ţi s- au iertat odată cu ale lui, pentru că le-ai lăsat pe toate să nu te afecteze. Nu mai alegi să fii semnul răului şi al vinei din el. Şi, acordând încredere binelui din el, o acorzi binelui din tine.
În plan conceptual, aşa îl vezi mai mult decât un simplu trup, căci binele nu e niciodată ce pare a fi trupul. Faptele trupului sunt percepute ca venind dintr-o parte "mai josnică" a ta, şi deci a fratelui tău deopotrivă. Prin concentrarea ta asupra binelui din el, trupul devine tot mai nepersistent în ochii tăi şi îl vei vedea, în final, doar ca o simplă umbră ce înconjoară binele. Şi tot acesta va fi şi conceptul tău de sine, când vei ajunge în lumea de dincolo de ce pot oferi vederii tale ochii tăi, de unii singuri. Căci nu vei interpreta ce vezi fără Ajutorul dat de Dumnezeu. Iar, în felul Lui de a vedea, există o altă lume.
Tu trăieşti în lumea aceea la fel de mult ca în aceasta. Căci ambele sunt concepte de sine, care pot fi schimbate între ele, dar nu pot fi deţinute niciodată împreună. Contrastul e cu mult mai mare decât crezi, căci vei îndrăgi acest concept de sine, pentru că nu a fost făcut numai pentru tine.
Născut ca dar pentru cineva neperceput a fi tu însuţi, acesta ţi s-a dat. Căci iertarea ta, oferită lui, a fost acceptată acum pentru amândoi.
Să crezi în cel ce merge cu tine, ca să ţi se schimbe înfricoşătorul concept de sine. Şi uită-te la binele din el, ca să nu te înspăimânte gândurile tale de "rău", căci nu îţi împiedică vederea lui.
Tot ce cere acest salt e să fii dispus să aibă loc această schimbare fericită. Nu ţi se cere mai mult de atât. În numele ei, ţine minte ce ţi-a adus în urma lui conceptul de sine pe care îl deţii acum şi primeşte cu bucurie contrastul voios ce ţi se oferă. Întinde-ţi mâna să primeşti darul iertării blânde pe care îl oferi celui ce are exact aceeaşi nevoie de el ca tine. Şi lasă-ţi crudul concept de sine să se preschimbe într- unul care aduce pacea lui Dumnezeu.
Conceptul de sine pe care îl deţii acum îţi garantează că funcţia pe care o ai aici va rămâne de-a pururi neîmplinită şi nefăcută. Aşa că te osândeşte la o senzaţie chinuitoare de profundă depresie şi zădărnicie. Acesta însă nu trebuie să fie fix, dacă nu cumva alegi să îl ţii fără speranţa vreunei schimbări, static şi tainic în mintea ta. Dă-I-l în schimb Celui Ce înţelege schimbările de care are nevoie acesta pentru a-l lăsa să îndeplinească funcţia ce ţi s-a dat de a-ţi aduce pace, să poţi oferi pace ca să o ai. Ai alternative de folosit în minte şi poţi să te vezi altfel. Nu ai prefera să te vezi necesar la mântuirea lumii, în loc de-a te vedea duşmanul mântuirii?
Conceptul de sine stă ca un scut, o baricadă mută în faţa adevărului, ascunzându-l de privirea ta. Toate lucrurile pe care le vezi sunt imagini, căci le priveşti ca printr-o barieră care îţi înceţoşează văzul şi îţi deformează vederea, să nu vezi nimic cu claritate. Lumina e oprită de la tot ce vezi. În cel mai bun caz, întrezăreşti umbra a ce se află dincolo. În cel mai rău, priveşti doar întunericul şi percepi închipuirile îngrozite ce decurg din gânduri şi din concepte vinovate, născute din frică. Şi atunci ce vezi e iadul, căci frica este iadul. Tot ce ţi-e dat e ca să te eliberezi: vederea, viziunea şi Călăuza lăuntrică, toate te scot din iad cu cei pe care îi iubeşti alături, şi universul alăturea de ei.
Priveşte rolul pe care îl ai în univers! Domnul Iubirii şi al vieţii i-a încredinţat fiecărui crâmpei de creaţie adevărată toată mântuirea de jalea iadului. Şi fiecăruia în parte i-a îngăduit harul de- a fi un mântuitor al celor sfinţi lăsaţi în special în grija lui. Iată ce învaţă fiecare când pentru prima oară îşi priveşte un frate cum se priveşte şi pe el, şi îşi vede oglinda în acest frate. Aşa îşi leapădă conceptul de sine, căci nimic nu stă între privirea lui şi ce priveşte, să judece ce vede. Şi, în această singură viziune, vede faţa lui Cristos şi înţelege că îi priveşte pe toţi aşa cum o vede pe aceasta. Căci e lumină unde era odinioară întuneric şi i s-a luat vălul de pe ochi.
Vălul peste faţa lui Cristos, frica de Dumnezeu şi de mântuire, iubirea pentru vinovăţie şi moarte, toate sunt nume diferite pentru o singură greşeală: aceea că există un spaţiu între tine şi fratele tău, separaţi de iluzia ta de sine, care te ţine la distanţă de el şi pe el departe de tine. Sabia judecăţii e arma pe care o dai iluziei tale de sine, să lupte să ţină neocupat de iubire spaţiul ce îţi ţine fratele la distanţă. Dar, cât timp ai această sabie, trebuie să te percepi ca trup, căci separarea de care eşti legat te împiedică să îl vezi pe cel ce ţine oglinda spre un alt mod de-a vedea ce este el, şi deci ce trebuie să fii.
Ce e ispita decât dorinţa de-a sta în iad şi jale? Şi la ce ar putea da naştere decât la o imagine de sine care poate fi jalnică, şi rămâne în iad şi chin? Cine a învăţat să nu îşi vadă fratele în felul acesta s-a mântuit şi este, prin urmare, un mântuitor pentru ceilalţi. Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia pe toţi, căci un mântuitor parţial ar fi el însuşi mântuit doar parţial. Preasfinţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu să îi mântuieşti sunt toţi cei pe care îi întâlneşti sau priveşti, fără să ştii cine sunt; toţi cei pe care i-ai văzut o clipă şi i-ai uitat, cei pe care i-ai cunoscut cu mult timp în urmă şi cei pe care urmează să îi întâlneşti, cei neamintiţi şi cei încă nenăscuţi. Căci Dumnezeu ţi l-a dat pe Fiul Lui să îl mântuieşti de fiece concept pe care l-a deţinut vreodată.
Dar, cât timp doreşti să stai în iad, cum poţi să fii mântuitorul Fiului lui Dumnezeu? Cum să îi cunoşti sfinţenia cât timp îl vezi separat de a ta? Căci sfinţenia se vede cu ochi sfinţi care privesc inocenţa lăuntrică şi se aşteaptă, de aceea, să o vadă peste tot. Aşa că o trezesc în toţi pe care îi privesc, să fie fiecare ce se aşteaptă de la el. Aceasta e viziunea mântuitorului: să îşi vadă inocenţa în toţi pe care îi priveşte şi să îşi vadă mântuirea peste tot. El nu ţine concepte de sine între ochii lui calmi, deschişi şi ce vede. Ci aduce lumina la tot ce priveşte, să vadă totul cum este cu adevărat.
Indiferent ce formă pare să ia ispita, ea nu reflectă decât dorinţa de-a fi un sine ce nu eşti. Şi din această dorinţă se naşte un concept care te învaţă că eşti lucrul care doreşti să fii. El va rămâne conceptul tău de sine până nu mai îndrăgeşti dorinţa ce i-a dat naştere. Dar, câtă vreme ţii la ea, îţi vei vedea fratele sub înfăţişarea sinelui al cărui chip a fost zămislit din tine de dorinţa ta. Căci vederea, neavând puterea de-a crea, poate doar să reprezinte o dorinţă. Dar poate să privească cu iubire sau cu ură, în funcţie de o decizie foarte simplă: vrei să te uneşti cu ce vezi sau vrei să te ţii desprins şi separat.
Viziunea mântuitorului e la fel de inocentă de ce e fratele tău pe cât e de liberă de orice judecată emisă la adresa ta. Ea nu vede niciun trecut în nimeni. Aşa că e în slujba unei minţi total deschise, neumbrite de vechi concepte şi pregătite să vadă doar ce conţine prezentul. Ea nu poate judeca pentru că nu cunoaşte. Şi, recunoscând lucrul acesta, ea doar întreabă: "Ce înţeles are ce văd?" Apoi i se răspunde. Şi uşa se ţine deschisă, ca faţa lui Cristos să îşi răsfrângă strălucirea asupra celui care cere, cu inocenţă, să străpungă cu privirea vălul vechilor idei şi al străvechilor concepte deţinute atât de mult şi îndrăgite împotriva viziunii lui Cristos din tine.
Fii vigilent, aşadar, la ispită, ţinând minte ca nu e decât o dorinţă, dementă şi fără noimă, de-a face din tine un lucru ce nu eşti. Gândeşte-te şi ce lucru vrei să fii în schimb. E un lucru al nebuniei, al durerii şi al morţii; un lucru al perfidiei şi al disperării negre, al viselor eşuate şi al singurei speranţe rămase - de-a muri şi de-a pune capăt visului fricii. Aceasta e ispita, şi nimic mai mult de-atât.
Poate fi greu să nu o alegi? Gândeşte-te ce e ispita şi vezi adevăratele alternative între care alegi. Nu sunt decât două. Să nu te inducă în eroare ceea ce apare ca mai multe opţiuni. Există iad sau Cer, şi din acestea două alegi numai una.
Nu lăsa lumina lumii, care ţi-a fost dată, să rămână ascunsă lumii. Ea are nevoie de lumină, căci e cât se poate de întunecată, iar oamenii disperă pentru că li se refuză viziunea mântuitorului şi ce văd e moarte. Mântuitorul lor stă şi îi priveşte cu ochi nedeschişi, necunoscând şi necunoscut. Şi nu pot să vadă până nu îi priveşte cu ochi văzători şi nu le oferă iertare cu ai săi. Poţi tu, cel căruia Dumnezeu îi spune: "Eliberează-Mi Fiul!", să fii ispitit să nu asculţi, când înveţi că tu eşti cel pentru care cere eliberare? Ce altceva îşi propune să predea cursul acesta? Şi ce altceva ai de învăţat?

Ispita, în toate formele ei, indiferent unde apare, vrea să predea o singură lecţie. Vrea să îl convingă pe preasfântul Fiu al lui Dumnezeu că e un trup, născut în ceva ce trebuie să moară, incapabil să scape de fragilitatea acestuia şi constrâns de ce îi comandă să simtă acesta. Trupul îi stabileşte limitele la ce poate face: forţa trupului e singura lui putere, iar priceperea lui nu poate depăşi mica sferă de cuprindere a trupului. Oare ai fi aşa ceva dacă ţi-ar apărea Cristos în toată slava Lui şi ţi- ar cere următorul lucru:

Mai alege o dată dacă vrei să îţi iei locul printre mântuitorii lumii sau vrei să rămâi în iad şi să îţi ţii acolo fraţii.

Căci El chiar a sosit şi chiar îţi cere acest lucru.
Cum faci alegerea? Ce uşor ţi se poate explica! Tu alegi întotdeauna între slăbiciunea ta şi puterea lui Cristos din tine. Şi ce alegi e ce consideri real. Pur şi simplu, nefolosind niciodată slăbiciunea pentru a te călăuzi în ce faci, nu îi dai putere. Şi tot ce faci laşi în grija luminii lui Cristos din tine. Căci I-ai adus slăbiciunea ta, iar El ţi-a dat în schimb puterea Lui.
Încercările nu sunt decât lecţii pe care nu ai reuşit să le înveţi, prezentate din nou, aşa încât, unde ai ales greşit mai înainte, să poţi alege acum ceva mai bun şi să scapi astfel de toată durerea pe care ţi-a adus-o ce ai ales mai înainte. În toate dificultăţile, frământările şi nedumeririle tale, Cristos te cheamă şi îţi spune blând: "Frate, mai alege o dată". Nu vrea să lase nevindecată nicio sursă de durere, nicio imagine care să tăinuiască adevărul. Vrea să înlăture toată jalea de la tine, cel creat de Dumnezeu ca altar închinat bucuriei. Nu vrea să te lase fără mângâiere, singur în vise de iad, ci vrea să îţi elibereze mintea de toate câte îţi ascund faţa Lui. Sfinţenia Lui este a ta pentru că El e singura forţă reală din tine. Puterea Lui este a ta pentru că El e Sinele creat de Dumnezeu ca unicul Său Fiu.
Imaginile pe care le faci tu nu pot birui ce vrea Dumnezeu Însuşi să fii. Să nu te temi de ispită niciodată, ci vezi în ea ce e: încă o ocazie de-a mai alege o dată, şi de-a lăsa puterea lui Cristos să biruie în fiecare împrejurare şi în fiecare loc în care ţi-ai ridicat odinioară o imagine de sine. Căci toate câte par să îţi ascundă faţa lui Cristos sunt neputincioase în faţa măreţiei Lui şi dispar din faţa sfintei Lui vederi. Mântuitorii lumii, care văd ca El, sunt pur şi simplu cei care aleg puterea Lui în locul propriei lor slăbiciuni, văzute separat de El. Ei vor izbăvi lumea, căci sunt uniţi în toată puterea pe care o are Voia lui Dumnezeu. Şi ce voiesc ei e numai ce voieşte El.
Învaţă, aşadar, fericita deprindere de a răspunde cu următoarele cuvinte la toată ispita de-a te percepe jalnic şi slab: Aşa inviţi puterea lui Cristos să triumfe, înlocuind toată slăbiciunea ta cu puterea infailibilă ce vine de la Dumnezeu. Şi atunci miracolele sunt la fel de fireşti cum au părut să fie frica şi agonia înainte de alegerea sfinţeniei. Căci, în alegerea aceasta, distincţiile false dispar, alternativele iluzorii se dau la o parte şi nimic nu mai rămâne să conturbe adevărul.
Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, şi tot aşa e fiece făptură pe care o priveşti, indiferent de imaginile pe care le vezi. Ce vezi ca boală şi durere, slăbiciune, suferinţă şi pierdere nu e decât ispita de-a te percepe lipsit de apărare şi în iad. Nu îi ceda, şi vei vedea că toată durerea, în fiecare formă, oriunde se iveşte, dispare pur şi simplu ca pâclele în soare. A venit un miracol să îl vindece pe Fiul lui Dumnezeu şi să închidă uşa în faţa viselor lui de slăbiciune, lăsând drum liber mântuirii şi eliberării lui.
Mai alege o dată ce vrei să fie el, ţinând minte că fiecare alegere pe care o faci stabileşte propria ta identitate aşa cum o vei vedea şi vei crede că este.
Nu îmi refuza micul dar pe care ţi-l cer, când îţi pun la picioare în schimb pacea lui Dumnezeu, şi puterea de-a le aduce această pace tuturor celor ce cutreieră pământul incerţi, singuri şi într-o permanentă frică. Căci ţi-e dat să te uneşti cu fiecare şi, prin Cristosul din tine, să îi iei vălul de pe ochi şi să îl laşi să îl vadă pe Cristos în el însuşi.
Fraţii mei întru mântuire, auziţi-mi vocea şi ascultaţi-mi vorbele! Nu cer decât propria voastră eliberare. Nu e loc de iad într-o lume a cărei minunăţie poate fi atât de intensă şi de cuprinzătoare, încât e doar un pas de la ea la Cer. Ochilor voştri obosiţi le aduc viziunea unei alte lumi, atât de nouă, de curată şi de proaspătă, încât veţi uita de durerea şi necazul pe care le-aţi văzut mai înainte. Dar e o viziune pe care trebuie să o împărtăşiţi cu toţi pe care îi vedeţi, pentru că altfel nu o veţi vedea. Darul acesta vi-l însuşiţi dându-l. Iar Dumnezeu, cu bunătate drăgăstoasă, vi l-a menit.
Să ne bucurăm că putem cutreiera lumea şi că putem găsi atât de multe ocazii de-a percepe încă o situaţie în care darul lui Dumnezeu poate fi recunoscut din nou ca al nostru! Aşa vor dispărea toate vestigiile iadului, păcatele secrete şi urile ascunse. Şi toată minunăţia pe care au ascuns- o se va înfăţişa privirii noastre ca pajiştile Cerului, să ne ridice deasupra drumurilor spinoase pe care le- am străbătut înainte de ivirea lui Cristos. Ascultaţi-mă, fraţilor, auziţi-mă şi alăturaţi-vă mie. Dumnezeu a menit să nu pot chema în zadar şi rămân mulţumit în certitudinea Sa. Căci veţi auzi şi veţi alege din nou. Şi, prin această alegere, se eliberează fiecare.
Îţi mulţumesc, Tată, pentru sfinţii aceştia care sunt fraţii mei şi, totodată, Fiii Tăi.
Credinţa mea în ei este a Ta. Sunt la fel de sigur că vor veni la mine pe cât eşti Tu de sigur de ce sunt şi vor fi întotdeauna. Vor accepta darul pe care li-l ofer, pentru că mi l-ai dat pentru ei. Şi, aşa cum eu nu vreau să fac decât Voia Ta preasfântă, tot aşa vor alege şi ei. Aduc mulţumiri pentru ei. Cântecul mântuirii va răsuna prin toată lumea la fiecare alegere făcută de ei. Căci ne-am unit în scop şi sfârşitul iadului e aproape.
Mâna mea se întinde să întâmpine cu bucurie fiecare frate care vrea să depăşească ispita alături de mine şi îşi îndreaptă privirea, cu hotărâre fermă, spre lumina ce se răsfrânge dincolo de ea, cu desăvârşită constanţă. Dă-mi-i pe ai mei, căci ei îţi aparţin. Poţi oare să dai greş în ce e doar Voia Ta? Îţi aduc mulţumiri pentru ce sunt fraţii mei. Şi, pe măsură ce alege să mi se alăture fiecare, cântecul de mulţumire de la pământ la Cer creşte din frânturi de melodie, mici şi răzleţe, într-un singur cor în care se prind toţi şi toate câte sunt într-o lume izbăvită de iad, aducându-Ţi mulţumiri.
Şi acum spunem "Amin". Căci a venit Cristos să stea în sălaşul stabilit de Tine înainte de existenţa timpului, în calmă veşnicie. Călătoria se încheie, sfârşindu-se în locul unde a început. Şi nu rămâne de ea nicio urmă. Nu se dă credinţă niciunei iluzii şi nu mai rămâne nicio pată de întuneric să ascundă faţa lui Cristos de cineva. Se face Voia Ta, pe deplin şi cu desăvârşire, şi toată creaţia Te recunoaşte şi Te cunoaşte ca singura Sursă pe care o are. Clară în asemănarea Ta, lumina se răsfrânge din tot ce vieţuieşte şi mişcă în Tine. Căci am ajuns unde suntem una cu toţii, şi suntem acasă, unde vrei Tu să fim.