I. Săptămâna Sfântă

E Duminica Floriilor, sărbătoarea victoriei şi a acceptării adevărului. Să nu ne petrecem această săptămână sfântă contemplând cu tristeţe răstignirea Fiului lui Dumnezeu, ci sărbătorindu-i fericiţi eliberarea. Căci Paştele e semnul păcii, nu al durerii. Un Cristos ucis e un nonsens. Dar un Cristos înviat devine simbolul iertării de sine, semnul că Fiul lui Dumnezeu se vede vindecat şi întreg.
Săptămâna aceasta începe cu ramuri de sălcii şi se termină cu crini, semnul alb şi sfânt că Fiul lui Dumnezeu e inocent. Nu lăsa niciun semn întunecat al răstignirii să se interpună între călătorie şi scopul ei, între acceptarea adevărului şi expresia lui. Săptămâna aceasta sărbătorim viaţa, nu moartea. Şi cinstim puritatea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, nu păcatele lui. Dăruieşte-i fratelui tău crinii, nu cununa de spini; darul iubirii, nu "darul" fricii. Tu stai lângă fratele tău, cu spinii într-o mână şi crinii în cealaltă, nesigur pe care să i-i dai. Uneşte-te acum cu mine şi aruncă spinii, oferindu-i crinii în locul lor. De Paştele acesta, vreau darul iertării tale, oferit de tine mie şi restituit de mine ţie. Nu ne putem uni în răstignire şi în moarte. Şi nici învierea nu poate fi deplină până nu îţi stă iertarea asupra lui Cristos, alături de a mea.
O săptămână e o perioadă scurtă, şi totuşi, această săptămână sfântă simbolizează întreaga călătorie întreprinsă de Fiul lui Dumnezeu. A pornit la drum cu semnul victoriei şi făgăduinţa învierii, deja la dispoziţia lui. Să nu se ducă în ispita răstignirii şi să întârzie pe acolo. Ajută-l să treacă de ea netulburat, cu lumina propriei lui inocenţe luminându-i calea spre izbăvirea şi eliberarea lui. Nu îl reţine cu spini şi cuie, când izbăvirea îi este atâta de aproape. Ci lasă albeţea strălucitorului tău dar de crini să îi iuţească pasul pe drumul ce duce la înviere.
De Paşti, nu sărbătorim costul păcatului, ci sfârşitul lui. Dacă vei întrezări faţa lui Cristos pe după văl, printre petalele albe ca zăpada ale crinilor pe care i-ai primit şi dat în dar, vei vedea faţa fratelui tău şi o vei recunoaşte. Străin am fost şi m-ai primit, fără să cunoşti cine sunt. Dar, mulţumită darului tău de crini, vei cunoaşte. În iertarea pe care i-o oferi acestui necunoscut - străin ţie, şi totuşi, străvechiul tău Prieten - stă eliberarea lui şi izbăvirea ta cu el. Paştele e un prilej de bucurie, nu de jale.
Priveşte-ţi Prietenul cel înviat şi sărbătoreşte-i sfinţenia împreună cu mine. Căci Paştele este prilejul mântuirii tale, odată cu a mea.

II. Darul de crini

Priveşte toate nimicurile făcute să împodobească trupul, să îl acopere sau să îi fie de folos. Uită-te la toate lucrurile inutile făcute să îi desfete ochii. Gândeşte-te câte ai făcut pentru plăcerea trupului şi aminteşte-ţi că toate au fost menite să dea o aparenţă de frumos unui lucru care îţi pare odios. Vrei să foloseşti acest lucru odios să îţi ademeneşti fratele şi să atragi ochii trupului său? Învaţă că nu îi oferi decât o cunună de spini, nerecunoscând trupul drept ce este şi încercând să îţi justifici felul în care îi interpretezi valoarea prin faptul că îl acceptă fratele tău. Darul însă îţi declară fratele nevaloros în ochii tăi, iar acceptarea şi încântarea lui îi confirmă lipsa de valoare în proprii-i ochi.
Darurile nu se fac prin trupuri, dacă e să fie date şi primite cu adevărat. Căci trupurile nu pot nici oferi, nici accepta; nici acorda, şi nici lua. Numai mintea poate evalua, şi numai ea decide ce vrea să primească şi să dea. Şi fiece dar pe care îl oferă depinde de ce vrea ea. Ea îşi va împodobi casa aleasă cât se poate de atent, pregătind-o să primească darurile pe care le vrea ea oferindu-le celor ce vin la casa ei aleasă sau celor pe care ar vrea să îi atragă în ea. Şi aici vor face schimb de daruri, oferind şi primind ce judecă minţile lor că este demn de ele.
Fiecare dar e o evaluare a celui ce primeşte şi a celui care dă. Nu există cineva care să nu îşi considere casa aleasă un altar închinat sie însuşi. Nu există cineva care să nu urmărească să atragă aici adoratorii lucrului pe care l-a pus pe altar, făcându-l să le merite devoţiunea. Şi fiecare şi-a pus o lumină pe altar, ca ei să vadă ce-a pus el acolo şi să îl ia ca bun al lor. Iată valoarea pe care v-o atribui fratelui tău şi ţie însuţi. Iată darul pe care vi-l faci la amândoi; judecata ta la adresa Fiului lui Dumnezeu. Nu uita că cel căruia îi oferi darul e mântuitorul tău. Oferă-i spini, şi te răstigneşti pe tine.
Oferă-i crini, şi te eliberezi pe tine.
Am mare nevoie de crini, căci Fiul lui Dumnezeu nu m-a iertat. Oare pot să îi ofer iertare când el îmi oferă spini? Căci cel care oferă spini cuiva e încă împotriva mea şi, fără el, e cineva întreg?
Fii prietenul lui pentru mine, să fiu iertat şi să îl vezi întreg pe Fiul lui Dumnezeu. Dar uită-te mai întâi la altarul casei tale alese şi vezi ce îmi închini pe el. Dacă sunt spini cu ţepi care lucesc tăios într-o lumină roşu-sângerie, trupul e casa ta aleasă şi separarea e darul pe care mi-l oferi. Şi totuşi, spinii au dispărut. Priveşte-i acum şi mai de-aproape, şi vei vedea că altarul tău nu mai e ce-a fost.
Tu priveşti încă cu ochii trupului, iar ei nu pot să vadă decât spini. Dar ai cerut şi ai primit un alt mod de a vedea. Cei ce acceptă scopul Spiritului Sfânt ca propriul lor scop Îi împărtăşesc şi viziunea. Iar ce Îi dă posibilitatea să Îşi vadă scopul iradiind din fiecare altar este acum al tău şi al Său, deopotrivă. El nu vede străini, ci doar prieteni preaiubiţi şi iubitori. Nu vede spini, ci numai crini, licărind în văpaia blândă a păcii care se răsfrânge peste tot ce vede şi iubeşte El.
De Paştele acesta, priveşte-ţi fratele cu alţi ochi. M-ai iertat într-adevăr. Şi totuşi, nu îţi pot folosi darul de crini cât timp nu îi vezi. Şi nici tu nu îmi poţi folosi darul dacă nu îl împărtăşeşti.
Viziunea Spiritului Sfânt nu e un dar neînsemnat, o jucărie pe care să o arunci de colo-colo şi apoi să o laşi. Ascultă şi auzi cu mare atenţie, şi nu socoti că este doar un vis, un gând indiferent cu care să te joci, o jucărea pe care să o apuci din când în când şi apoi să o pui deoparte. Căci, dacă o tratezi aşa, aşa va şi fi pentru tine.
Ai acum capacitatea de-a vedea dincolo de toate iluziile. Ţi s-a dat să nu vezi spini, nici străini, nici obstacole în calea păcii. Acum, frica de Dumnezeu nu mai contează pentru tine. Cui îi e frică să privească nişte iluzii, când ştie că îi stă alături mântuitorul? Cu el, viziunea ta a devenit cea mai mare putere de-a desface iluziile pe care a putut-o da Dumnezeu Însuşi. Căci, ce I-a dat Dumnezeu Spiritului Sfânt, ai primit tu. Fiul lui Dumnezeu contează pe tine să se elibereze. Căci ai cerut şi ţi s-a dat puterea de-a privi acest ultim obstacol şi de-a nu vedea nici spini, nici cuie care să îl răstignească pe Fiul lui Dumnezeu şi să îl încoroneze rege al morţii.
Casa ta aleasă e dincolo, de partea cealaltă a vălului. Ţi s-a pregătit foarte atent şi e gata acum să te primească. Nu o vei vedea cu ochii trupului. Dar ai tot ce îţi trebuie. Casa ta te tot cheamă de când a început timpul şi nu ai reuşit nicicând să nu o auzi. Ai auzit, dar nu ai ştiut nici cum să te uiţi, nici unde. Acum ştii. În tine stă cunoaşterea, gata să fie dezvăluită şi eliberată de toată spaima ce a ţinut-o ascunsă. Nu este frică în iubire. Cântecul de Paşti este refrenul vesel că Fiul lui Dumnezeu nu a fost răstignit. Să ne ridicăm ochii împreună, nu cu frică, ci cu credinţă. Şi nu va fi nicio frică în noi, căci nu vor fi iluzii în felul nostru de-a vedea; doar un făgaş spre uşa deschisă a Cerului, casa pe care o împărţim în tihnă şi în care trăim, blând şi paşnic, împreună şi ca unitate.
Nu vrei să te ducă fratele tău acolo? Inocenţa lui îţi va lumina drumul, oferindu-ţi lumina ei călăuzitoare şi protecţia ei fără de greş, şi răsfrângându-se din altarul sfânt din el, unde ai pus crinii iertării. Lasă-l să îţi fie mântuitorul de iluzii şi priveşte-l cu noua viziune care vede crinii şi îţi aduce bucurie. Trecem dincolo de vălul fricii, luminându-ne unul altuia drumul. Sfinţenia ce ne conduce e în noi, după cum e şi casa noastră. Aşa vom găsi ce a menit că vom găsi Cel Ce ne conduce.
Acesta e drumul Cerului şi al păcii pascale, în care ne unim conştientizând cu bucurie că Fiul lui Dumnezeu a înviat din trecut şi s-a trezit la prezent. Acum e liber, nelimitat în comuniunea lui cu tot ce este în interiorul lui. Acum, crinii inocenţei lui sunt neatinşi de vinovăţie şi feriţi, deopotrivă, de răceala îngheţată a fricii şi de mana nimicitoare a păcatului. Darul tău l-a scăpat de spini şi cuie, şi braţul lui puternic e liber să te îndrume cu bine prin ele şi mai departe. Mergi cu el acum plin de bucurie, căci mântuitorul de iluzii a venit să te întâmpine şi să te conducă la voi acasă.
Iată-ţi mântuitorul şi prietenul, eliberat de răstignire prin viziunea ta şi liber să te conducă acum unde vrea el să fie. Nu te va părăsi, nici nu îşi va abandona mântuitorul la durere. Şi, împreună, tu şi fratele tău veţi parcurge bucuroşi drumul inocenţei, cântând la vederea uşii deschise a Cerului şi la recunoaşterea casei care v-a chemat. Dă-i bucuros fratelui tău libertatea şi puterea de-a te conduce acolo. Şi vino în faţa altarului său sfânt, unde aşteaptă puterea şi libertatea, să oferiţi şi să primiţi conştienţa strălucitoare care vă conduce acasă. Lampa e aprinsă în tine pentru fratele tău. Şi, de mâinile care i-au dat-o, vei fi condus, dincolo de frică, la iubire.

III. Păcatul ca ajustare

Credinţa în păcat este o ajustare. Iar ajustarea este o schimbare, un salt perceptual sau o credinţă potrivit căreia ce a fost până odinioară s-a preschimbat. Prin urmare, fiecare ajustare e o distorsiune, pentru a cărei susţinere împotriva realităţii trebuie să se recurgă la mecanisme de apărare.
Cunoaşterea nu cere ajustări şi se pierde, de fapt, dacă se întreprinde orice transformare sau schimbare. Căci acestea o reduc imediat la o simplă percepţie; un mod de a privi din care s-a pierdut certitudinea şi în care a intrat îndoiala. Acestei condiţii deteriorate îi sunt necesare nişte ajustări, pentru că nu e adevărată. Ce fiinţă trebuie să se ajusteze la adevăr, care nu face apel decât la ce e ea, ca să înţeleagă?
Ajustările de orice fel ţin de eu. Căci lui îi aparţine credinţa nestrămutată că toate relaţiile depind de ajustări, să facă din ele ce vrea el. Relaţiile directe, în care nu apar perturbări, sunt veşnic considerate periculoase. Eul s-a desemnat singur mediatorul tuturor relaţiilor, făcând toate ajustările pe care le crede de cuviinţă şi inserându-le între cei ce vor să se întâlnească, pentru a-i ţine separaţi şi a le împiedica unirea. Această perturbare studiată te împiedică să îţi recunoşti relaţia sfântă drept ce este.
Cei sfinţi nu perturbă adevărul. Ei nu se tem de el, căci tocmai în adevăr îşi recunosc sfinţenia şi se bucură de ce văd. Ei îl privesc direct, fără să încerce să se ajusteze la el sau pe el la ei. Şi văd, de aceea, că a fost în ei, fără să decidă în prealabil unde îl vor. Privirea lor nu face decât să pună o întrebare şi le răspunde ce văd ei. Tu faci lumea şi apoi te ajustezi la ea şi pe ea la tine. Şi, în percepţia ta, care v-a făcut pe amândoi, nu există nicio diferenţă între ea şi tine.
O simplă întrebare mai rămâne, şi necesită răspuns. Îţi place ce ai făcut - o lume a atacului şi crimei, prin care îţi croieşti timidul drum printre pericole constante, singur şi înspăimântat, sperând cel mult că moartea va mai aştepta un pic înainte de-a te prinde şi de-a te face să dispari?
Lumea aceasta este născocirea ta. E un tablou înfăţişând ce crezi că eşti şi cum te vezi pe tine. Un ucigaş este cuprins de spaimă, iar cei care ucid se tem de moarte. Toate acestea sunt doar gândurile înfricoşate ale celor ce vor să se ajusteze la o lume devenită înfricoşătoare tocmai prin aceste ajustări.
Şi, din ce e trist în sinea lor, îşi aruncă privirea, cu mâhnire, în afară şi văd tristeţea în afara lor.
Te-ai întrebat vreodată cum e de fapt lumea, cum ar arăta văzută prin ochi fericiţi?
Lumea pe care o vezi nu e decât o judecată asupra ta. Ea nu există. Dar judecata emite un verdict asupra ei, o justifică şi îi dă realitate. Iată ce e lumea pe care o vezi: o judecată asupra ta, emisă de tine. Eul păstrează cu grijă acest portret nesănătos pe care ţi-l faci tu - căci este chipul lui, un chip pe care îl iubeşte - şi îl pune în lume, în afara ta. Şi la această lume trebuie să te ajustezi cât crezi că acest tablou e în afară, iar tu, la mila lui. Lumea aceasta este nemiloasă şi, dacă ar fi în afara ta, ar trebui pe bune să te temi. Dar tocmai tu ai făcut-o nemiloasă, şi acum, dacă nemilostivirea pare a te privi, la rândul ei, din tot ce vezi, ea poate să fie corectată.
Cine poate rămâne nesfânt multă vreme într-o relaţie sfântă? Lumea pe care o văd cei sfinţi e una cu ei, după cum şi lumea pe care o vede eul este ca el. Lumea pe care o văd cei sfinţi e frumoasă pentru că îşi văd inocenţa în ea. Nu i-au spus ce e; nu au făcut ajustări să corespundă ordinelor lor. Au întrebat-o cu blândeţe şi în şoaptă: "Ce eşti?" Iar Cel Ce veghează toată percepţia le-a răspuns. Nu lua judecata lumii ca răspuns la întrebarea: "Ce sunt?" Lumea crede în păcat, dar credinţa care a făcut-o cum o vezi nu este în afara ta.
Nu căuta să îl faci pe Fiul lui Dumnezeu să se ajusteze la propria lui demenţă. Există un străin în el, care a nimerit întâmplător în casa adevărului şi care va pleca de acolo. A venit fără vreun scop, dar nu va rămâne înaintea luminii strălucitoare pe care ţi-a oferit-o Spiritul Sfânt şi pe care ai acceptat-o. Căci, acolo, străinul e lăsat fără adăpost şi eşti primit tu. Nu îl întreba pe acest străin trecător: "Ce sunt?" Căci e singurul lucru din tot universul care nu ştie. Dar tocmai pe el îl întrebi şi tocmai la răspunsul lui vrei să te ajustezi. Acest singur gând fantezist, de o aroganţă cumplită, şi totuşi, atât de mărunt şi de neînsemnat, încât trece neobservat prin universul adevărului, devine călăuza ta.
Tocmai pe el îl întrebi semnificaţia universului. Şi pe singurul lucru orb din tot universul văzător al adevărului îl întrebi: "Cum să îl privesc pe Fiul lui Dumnezeu?" 8. Se cere oare judecată unui lucru văduvit total de judecată? Şi, dacă ai făcut-o, i-ai crede oare răspunsul şi te-ai ajusta la el de parcă ar fi chiar adevărul? Lumea pe care o vezi e răspunsul pe care ţi l-a dat, iar tu i-ai dat puterea să ajusteze lumea ca să îşi facă adevărat răspunsul. Ai întrebat acest suflu de nebunie care e înţelesul relaţiei tale nesfinte şi ai ajustat-o în funcţie de răspunsul lui dement. Cât te-a făcut de fericit? Oare ţi-ai întâlnit fratele cu bucuria de a-l binecuvânta pe Fiul lui Dumnezeu şi i-ai adus mulţumiri pentru toată fericirea ce ţi-a acordat-o? Oare ţi-ai recunoscut fratele ca darul veşnic ce ţi-l face Dumnezeu? Oare ai văzut sfinţenia ce s-a răsfrânt, deopotrivă, în fratele tău şi în tine spre a vă binecuvânta unul pe altul? Iată scopul relaţiei voastre sfinte. Nu cere de la singurul lucru care o mai vrea nesfântă mijloacele prin care se obţine. Nu îi da puterea de-a ajusta mijloacele şi scopul.
Prizonierii puşi în lanţuri grele ani de zile, înfometaţi şi vlăguiţi, slabi şi istoviţi, cu ochi plecaţi atât de îndelung în întuneric, încât nu îşi mai amintesc lumina, nu sar de bucurie în clipa în care sunt eliberaţi. Mai trece câtva timp până înţeleg ce este libertatea. Fără putere, ai căutat anemic şi pe dibuite în ţărână şi ai găsit mâna fratelui tău, nesigur dacă să îi dai drumul sau să apuci mai strâns o viaţă demult uitată. Apuc-o şi mai strâns, şi ridică-ţi ochii să îţi vezi puternicul însoţitor, în care stă înţelesul libertăţii tale. A părut să fie răstignit alăturea de tine. Şi totuşi, sfinţenia lui a rămas intactă şi desăvârşită; şi, alăturea de el, astăzi vei intra cu el în Rai şi vei cunoaşte pacea dumnezeiască.
Iată voia mea pentru tine şi fratele tău, şi pentru fiecare dintre voi unul pentru altul şi pentru sine însuşi. Aici e doar sfinţenie şi unire fără limite. Căci ce e Cerul, dacă nu unire, directă şi perfectă, fără vălul fricii asupra ei? Aici una suntem, privindu-ne unul pe altul şi pe noi înşine cu perfectă blândeţe. Aici devin imposibile toate gândurile oricărei separări între noi. Tu, care ai fost prizonier în separare, eşti eliberat acum în Rai. Şi aici mă voi uni cu tine, prietenul meu, fratele meu şi Sinele meu.
Darul pe care i-l faci fratelui tău mi-a dat certitudinea că unirea noastră va fi cât de curând. Împărtăşeşte, atunci, această credinţă cu mine şi cunoaşte că e îndreptăţită. În iubirea desăvârşită nu este frică pentru că nu ştie de păcat şi trebuie să îi privească şi pe alţii cum se priveşte pe ea. Privind cu milă înăuntru, de ce se poate teme în afară? Cei inocenţi văd siguranţă, iar cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu în Fiul Său, şi se bizuie pe Fiu să îi conducă la Tatăl. Şi, unde vor să meargă ei, dacă nu acolo unde vor să fie? Acum, tu şi fratele tău vă veţi conduce reciproc la Tatăl cu aceeaşi certitudine cu care Dumnezeu Şi-a creat Fiul sfânt şi l-a păstrat tot sfânt. În fratele tău e lumina veşnicei făgăduinţe dumnezeieşti a nemuririi tale. Vezi-l fără păcat, şi nu va putea fi nicio frică în tine.

IV. Intrarea în arcă

Nimic nu îţi poate dăuna dacă nu îi dai tu puterea să o facă. Dar tu dai putere în modul în care legile acestei lumi interpretează actul de a da: dând, pierzi. Nu e la discreţia ta să dai putere.
Puterea ţine de Dumnezeu, fiind dată de El şi redeşteptată de Spiritul Sfânt, Care ştie că, dând, câştigi.
El nu dă putere nici păcatului - şi, de aceea, acesta nu o are -, nici rezultatelor lui, după cum le vede lumea aceasta: boala şi moartea şi suferinţa şi durerea. Aceste lucruri nu s-au petrecut pentru că Spiritul Sfânt nu le vede şi nu dă putere sursei lor pretinse. Aşa te ţine El liber de ele. Fiind fără iluzii referitor la ce eşti tu, Spiritul Sfânt Îi dă simplu totul lui Dumnezeu, Care a dat deja şi a primit tot ce e adevărat. Ce e neadevărat, El nici nu a primit, nici nu a dat.
Păcatul nu are loc în Cer, unde rezultatele lui sunt străine şi nu pot intra, după cum nici sursa lor nu poate. Iată de ce e nevoie să îţi vezi fratele fără păcat. În el este Cerul. Dacă vezi păcat în el în schimb, Cerul e pierdut pentru tine. Dar, dacă îl vezi aşa cum e, ce e al tău se răsfrânge de la el la tine. Mântuitorul tău îţi dă numai iubire, dar de tine depinde ce vrei să primeşti de la el. Lui i-e dat să îţi treacă toate greşelile cu vederea, şi în asta stă propria lui mântuire. Dar şi a ta. În felul în care o interpretează Spiritul Sfânt, mântuirea e o lecţie despre cum dai. E redeşteptarea legilor lui Dumnezeu în minţi ce au stabilit alte legi şi le-au dat puterea de-a pune în aplicare ceea ce Dumnezeu nu a creat.
Legile tale demente au fost făcute să garanteze că vei face greşeli, şi le vei da putere asupra ta acceptându-le rezultatele drept ceea ce meriţi. Ce ar putea să fie asta, dacă nu curată nebunie? Aşa ceva vrei să vezi în cel ce te mântuieşte de demenţă? El e la fel de liber de ea cum eşti şi tu, şi, în libertatea pe care o vezi în el, o vezi pe a ta. Căci o împărtăşiţi. Ce a dat Dumnezeu respectă numai şi numai legile Lui. Iar cei ce le respectă e imposibil să sufere rezultatele oricărei alte surse.
Cei ce aleg libertatea vor resimţi numai rezultatele ei. Puterea lor ţine de Dumnezeu şi o vor da doar celor date de Dumnezeu, pentru a o împărtăşi cu ei. În afara ei, nimic nu îi poate atinge, căci nu văd altceva, împărtăşindu-şi puterea după Voia lui Dumnezeu. Aşa se stabileşte şi se păstrează libertatea lor. E susţinută prin toată ispita de-a întemniţa şi de-a fi întemniţată. Pe cei ce au învăţat ce este libertatea ar trebui să îi întrebi ce este. Nu întreba vrabia cum se avântă vulturul, căci cei cu aripi mici nu au acceptat pentru ei înşişi puterea de-a împărtăşi cu tine.
Nepăcătoşii dau cum au primit. Vezi, aşadar, puterea nepăcătoşeniei în fratele tău şi împărtăşeşte cu el puterea eliberării de păcat pe care i-ai oferit-o lui. Fiecărui pribeag care cutreieră pământul într-o solitudine aparentă i se dă un mântuitor, care are aici o funcţie specială: să îl elibereze, şi să se elibereze deci. În lumea separării fiecare e desemnat separat, deşi sunt cu toţii acelaşi. Dar cei ce ştiu că sunt cu toţii acelaşi nu au nevoie de mântuire. Şi fiecare îşi găseşte mântuitorul când e gata să privească faţa lui Cristos şi să Îl vadă nepăcătos.
Planul nu e elaborat de tine şi nu trebuie să te preocupe decât partea care ţi s-a dat de învăţat. Căci Cel Care cunoaşte restul Se va ocupa de rest fără ajutorul tău. Dar să nu crezi că nu are nevoie de partea ta să Îl ajute în ce priveşte restul. Căci în partea ta stă întregul, fără de care nu e deplină nicio parte, şi nici întregul nu e deplin fără partea ta. În arca păcii se intră doi câte doi, dar, odată cu ei, intră şi începutul unei alte lumi. Aici trebuie să intre fiece relaţie sfântă, să înveţe funcţia specială pe care o deţine în planul Spiritului Sfânt, din moment ce Îi împărtăşeşte acum scopul. Iar, când se va atinge acest scop, va apărea o lume nouă, în care păcatul nu poate intra; o lume nouă, în care Fiul lui Dumnezeu poate intra fără frică şi în care se odihneşte puţin, să uite închisoarea şi să îşi amintească libertatea. Cum poate să intre, să se odihnească şi să îşi amintească, fără tine? Dacă nu eşti acolo şi tu, el nu este deplin. Şi tocmai acolo îşi aduce aminte de deplinătatea lui.
Acesta e scopul care ţi s-a dat. Să nu crezi că iertarea pe care i-o oferi fratelui tău vă serveşte numai vouă. Căci toată lumea nouă stă în mâinile fiecăror doi ce intră aici să se odihnească. Şi, în timp ce se odihnesc, faţa lui Cristos străluceşte asupra lor şi îşi amintesc legile lui Dumnezeu, uitând de restul şi tânjind doar la împlinirea deplină a legilor Lui în ei şi în toţi fraţii lor. Crezi oare că, atunci când se va înfăptui asta, te vei odihni fără de ei? Nu îi vei putea lăsa pe dinafară pe niciunul, după cum nici eu nu te-aş putea lăsa fără să uit o parte din mine însumi.
Te întrebi poate cum poţi să ai pace când, atât cât eşti în timp, sunt atâtea de făcut înainte ca să se deschidă drumul către pace. Poate ţi se pare un lucru imposibil. Întreabă-te însă dacă e posibil ca Dumnezeu să aibă un plan de mântuire a ta care să nu funcţioneze. Odată ce Îi accepţi planul ca singura funcţie pe care vrei să o îndeplineşti, nu vor fi lucruri pe care Spiritul Sfânt să nu le aranjeze pentru tine, fără niciun efort din partea ta. El va merge înaintea ta, netezindu-ţi cărarea şi nelăsându-ţi în cale nici pietre de care să te împiedici, nici obstacole care să te oprească în drum. Nu ţi se vor refuza cele trebuincioase. Toate dificultăţile aparente vor dispărea complet înainte de-a ajunge tu la ele. Nu trebuie să îţi faci griji pentru nimic; nu trebuie să te preocupe decât singurul scop pe care vrei să îl îndeplineşti. Cum ţi s-a dat, aşa se va şi îndeplini. Garanţia lui Dumnezeu va ţine în faţa tuturor obstacolelor, căci se bazează pe certitudine, nu pe întâmplare. Se bazează pe tine. Căci ce poate fi mai cert decât un Fiu de-al lui Dumnezeu?

V. Vestitorii veşniciei

În lumea aceasta, Fiul lui Dumnezeu e cel mai aproape de el însuşi într-o relaţie sfântă.
Acolo începe să găsească certitudinea pe care o are, în el, Tatăl său. Şi, tot acolo, îşi găseşte funcţia de- a restitui legile Tatălui său părţii care a fost ţinută în afara lor şi de-a găsi ce s-a pierdut. Numai în timp ceva se poate pierde, şi nu se pierde niciodată pentru totdeauna. Aşa se contopesc în timp, treptat, părţile Fiului lui Dumnezeu şi, cu fiecare contopire, sfârşitul timpului e adus tot mai aproape. Fiece miracol de contopire e un puternic vestitor al veşniciei. Cel ce are un singur scop, unificat şi sigur, nu se poate teme. Cel care îşi împărtăşeşte scopul cu el nu poate să nu fie una cu el.
Fiecare vestitor al veşniciei cântă sfârşitul păcatului şi al fricii. Fiecare vorbeşte în timp despre ce transcende cu mult timpul. Două voci ce se înalţă împreună cheamă inimile tuturor să bată la unison. Şi, în acea singură bătaie, unitatea iubirii se proclamă şi se primeşte cu căldură. Pace relaţiei tale sfinte, ce are puterea să ţină laolaltă unitatea Fiului lui Dumnezeu. Îi dai fratelui tău pentru toţi şi, prin darul pe care îl faci, pe toţi îi bucuri. Nu uita Cine ţi-a dat darurile ce le dai şi, neuitând asta, îţi vei aminti Cine I-a dat darurile ca să ţi le dea.
E imposibil să supraestimezi valoarea fratelui tău. Numai eul face asta, dar asta nu înseamnă decât că vrea să şi-l aroge pe celălalt şi, de aceea, îi atribuie o valoare mult prea mică. E clar că inestimabilul nu poate fi evaluat. Oare recunoşti frica pe care o stârneşte încercarea fără sens de-a judeca un lucru care îţi depăşeşte atât de mult judecata, încât nici măcar nu poţi să îl vezi? Nu judeca ce îţi este invizibil căci nu o să îl vezi nicicând, ci aşteaptă-i răbdător venirea. Ţi se va da să vezi valoarea fratelui tău când tot ce vei vrea pentru el va fi pacea. Şi, ce vrei pentru el, vei primi.
Cum poţi estima valoarea celui ce îţi oferă pace? Vrei altceva în afara lucrului pe care ţi-l oferă el? Valoarea lui a fost stabilită de Tatăl său şi o vei recunoaşte când vei primi, prin el, darul Tatălui său. Ce e în sinea lui va străluci atât de puternic în ochii tăi recunoscători, încât îl vei iubi pur şi simplu şi te vei bucura. Nu te vei gândi să îl judeci, căci cine vrea să vadă faţa lui Cristos, dar insistă că judecata are totuşi rost? Căci această insistenţă ţine de cei care nu văd. Ai de ales între viziune şi judecată, dar nu le poţi alege pe amândouă.
Trupul fratelui tău vă e la fel de nefolositor şi lui, şi ţie. Când e folosit doar aşa cum te învaţă Spiritul Sfânt, nu are nicio funcţie. Căci minţile nu au nevoie de trup pentru a comunica. Vederea ce vede trupul nu are niciun folos care să slujească scopului unei relaţii sfinte. Şi, cât îţi vezi fratele aşa, mijlocul şi scopul nu vor fi aliniate. De ce ar trebui să treacă atâtea clipe sfinte până la împlinirea acestui lucru, când una singură ar fi de ajuns? Nu există decât una. Micul suflu de veşnicie ce străbate timpul ca o lumină aurie e unul şi acelaşi: nimic înainte şi nimic după el.
Tu consideri fiecare clipă sfântă un punct diferit în timp. Ea nu se schimbă niciodată. Tot ce a cuprins sau va cuprinde vreodată este chiar acum aici. Trecutul nu îi sustrage absolut nimic, iar viitorul nu îi va adăuga nimic în plus. Prin urmare, aici e totul. Aici e frumuseţea relaţiei tale, cu mijlocul şi scopul aflate deja într-o perfectă armonie. Aici ţi s-a oferit deja credinţa desăvârşită pe care, într-o bună zi, i-o vei oferi fratelui tău; aici s-a dat deja iertarea nelimitată pe care i-o vei da, şi ai văzut deja faţa lui Cristos pe care urmează încă să o vezi.
Poţi oare să evaluezi dăruitorul unui dar ca acesta? Ai schimba oare darul acesta cu un altul? Darul acesta îţi readuce aminte de legile lui Dumnezeu. Şi, prin simpla lor reamintire, legile ce te- au ţinut prizonierul durerii şi al morţii trebuie date uitării. Ce îţi oferă trupul fratelui tău nu e un dar.
Vălul ce ascunde darul îţi ascunde şi fratele. El este darul, dar nu o ştie. Nici tu nu o ştii. Şi totuşi, ai încredere că Cel Ce vede darul în fratele tău şi în tine îl va oferi şi îl va primi pentru voi doi. Şi, prin viziunea Lui, îl vei vedea şi, prin înţelegerea Lui, îl vei recunoaşte şi îl vei iubi ca pe propriul tău dar.
Alină-te şi simte cum veghează Spiritul Sfânt asupra ta, cu iubire şi încredere deplină în ce vede. Îl cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu şi împărtăşeşte certitudinea Tatălui său că universul stă în mâinile lui blânde în siguranţă şi în pace. Să ne gândim acum ce trebuie să înveţe ca să împărtăşească încrederea pe care o are Tatăl său în el. Ce e el, de i-o acordă Creatorul universului şi de o ştie în siguranţă? El nu se vede aşa cum îl cunoaşte Tatăl său. Şi totuşi, e cu neputinţă ca încrederea lui Dumnezeu să fie greşit acordată.

VI. Templul Spiritului Sfânt

Semnificaţia Fiului lui Dumnezeu stă numai în relaţia lui cu Creatorul. Dacă ar fi altundeva, ar fi la voia întâmplării, dar nu există altceva. Iar aceasta e întru totul iubitoare şi veşnică.
Fiul lui Dumnezeu a inventat însă o relaţie nesfântă între el şi Tatăl său. Adevărata lui relaţie e o relaţie de unire desăvârşită şi de neîntreruptă continuitate. Cea făcută de el e parţială, egocentrică, fragmentată şi plină de frică. Cea creată de Tatăl său cuprinde întru totul Sinele şi Îl extinde. Cea făcută de el e întru totul autodistructivă şi autolimitantă.
Nimic nu poate arăta mai bine acest contrast decât experienţa unei relaţii sfinte şi a unei relaţii nesfinte. Prima se bazează pe iubire, sprijinindu-se pe ea senină şi netulburată. Trupul nu o perturbă. Orice relaţie în care intră trupul nu se bazează pe iubire, ci pe idolatrie. Iubirea doreşte să fie cunoscută, înţeleasă şi împărtăşită pe deplin. Ea nu are secrete, nici lucruri pe care să le izoleze şi să le ascundă. Ea păşeşte în lumina soarelui, cu ochii larg deschişi şi calmă, cu o întâmpinare surâzătoare şi o sinceritate atât de simplă şi de evidentă, încât nu poate fi greşit înţeleasă.
Idolii însă nu împărtăşesc, idolii acceptă, dar nu înapoiază niciodată. Pot fi iubiţi, dar nu pot iubi. Nu înţeleg ce li se oferă, şi orice relaţie în care intră şi-a pierdut înţelesul. Faptul că sunt iubiţi a făcut iubirea să îşi piardă tot înţelesul. Ei trăiesc în taină, urând lumina soarelui şi iubind întunericul trupului, în care se pot ascunde şi îşi pot ascunde secretele alături de ei. Nu au relaţii, căci, unde sunt ei, alţii nu sunt bine-veniţi. Şi nici nu surâd nimănui, nici nu îi văd pe cei care le surâd.
Iubirea nu are temple întunecate în care misterele se ţin obscure şi ascunse de soare. Ea nu caută putere, ci relaţii. Trupul e arma aleasă a eului de-a căuta putere prin relaţii. Iar relaţiile lui trebuie să fie nesfinte, căci nici măcar nu vede ce sunt. Te vrea numai pentru prinosurile de pe urma cărora prosperă idolii lui. Restul îl aruncă pur şi simplu, căci consideră nevaloros tot ce i-ar putea oferi.
Lipsit de adăpost, eul caută să adune cât mai multe trupuri în care să îşi aşeze idolii, stabilindu-le astfel ca temple închinate lui.
Templul Spiritului Sfânt nu e un trup, ci o relaţie. Trupul e o bucăţică de întuneric izolată, o cameră secretă şi ascunsă, un mic strop de mister fără sens, un loc îngrădit şi protejat cu grijă, care însă nu ascunde nimic şi nu are niciun înţeles. Aici relaţia nesfântă evadează din realitate şi caută firimituri să supravieţuiască. Aici vrea să îşi târască fraţii, ţinându-i aici în idolatria ei. Aici este "în siguranţă", căci iubirea nu poate să intre aici. Spiritul Sfânt nu Îşi construieşte templele unde iubirea nu poate să fie niciodată. Oare Cel Ce vede faţa lui Cristos şi-ar alege drept casă singurul loc din tot universul în care nu poate fi văzută?
Nu poţi face din trup templul Spiritului Sfânt şi nu va fi niciodată locaşul iubirii. El este casa idolatrului şi a condamnării iubirii. Căci aici iubirea e transformată în ceva înfricoşător şi speranţa e abandonată. Chiar şi idolii care sunt veneraţi aici sunt învăluiţi în mister şi separaţi de cei ce îi venerează. Acesta e templul dedicat nerelaţiilor şi neînapoierii. Aici "misterul" separării e perceput cu evlavie şi tratat cu reverenţă. Ceea ce Dumnezeu nu vrea să existe e ţinut aici "la adăpost" de El. Dar nu îţi dai seama că lucrul de care te temi în fratele tău şi pe care nu vrei să îl vezi în el e lucrul care Îl face pe Dumnezeu să îţi pară înfricoşător şi să îţi rămână necunoscut.
Idolatrii se vor teme întotdeauna de iubire, căci nimic nu îi ameninţă atât de serios ca apropierea iubirii. Lasă iubirea să se apropie de ei şi să vadă dincolo de trup - după cum, precis, o va şi face -, iar ei se vor retrage plini de teamă, simţind cum începe să se cutremure şi să slăbească temelia de o aparentă fermitate a templului lor. Frate, tremuri odată cu ei. Dar nu te temi decât de vestitorul evadării. Acest loc al întunericului nu este casa ta. Templul tău nu e ameninţat. Nu mai eşti un idolatru.
Scopul Spiritului Sfânt stă la adăpost în relaţia ta, şi nu în trupul tău. Ai scăpat de trup. Unde eşti tu, trupul nu poate să intre, căci Spiritul Sfânt a aşezat acolo templul Său.
Relaţiile nu au o ordine. Ele fie sunt, fie nu sunt. O relaţie nesfântă nu e nicio relaţie. E o stare de izolare, care pare a fi ce nu e. Doar atât. În clipa în care a părut posibilă ideea smintită de-a-ţi face o relaţie nesfântă din relaţia cu Dumnezeu, toate relaţiile tale au fost lăsate fără înţeles. În clipa aceea nesfântă s-a născut timpul, şi s-au făcut trupuri care să găzduiască ideea smintită şi să îi dea iluzia realităţii. Aşa a părut să aibă o casă ce rezistă o vreme şi apoi dispare. Căci ce i-ar putea servi drept adăpost acestei idei smintite, contrare realităţii, mai mult de o secundă?
Idolii trebuie să dispară şi să nu lase nimic în urma lor. Clipa nesfântă a pretinsei lor puteri este plăpândă ca un fulg de nea, dar fără frumuseţea fulgului de nea. Acesta să fie oare lucrul cu care vrei să înlocuieşti binecuvântarea veşnică a clipei sfinte şi binefacerea ei nelimitată? Preferi oare rea-voinţa relaţiei nesfinte - atât de puternică în aparenţă, atât de greşit înţeleasă şi atât de investită într-o atracţie falsă - clipei sfinte, care îţi oferă înţelegere şi pace? Leapădă-ţi, atunci, trupul şi transcende-l liniştit, ridicându-te să întâmpini ce vrei cu adevărat. Şi, din templul Lui cel sfânt, nu te uita înapoi la lucrul din care te-ai trezit. Căci iluziile nu pot atrage mintea ce le-a depăşit şi le-a lăsat în urmă.
Relaţia sfântă reflectă relaţia adevărată pe care o are, în realitate, Fiul lui Dumnezeu cu Tatăl său. Spiritul Sfânt stă în ea, în certitudinea că va dura pentru totdeauna. Ferma ei temelie e veşnic susţinută de adevăr, iar iubirea se răsfrânge asupra ei cu zâmbetul blând şi cu binecuvântarea blajină pe care le-o oferă alor ei. Aici, clipa nesfântă se schimbă bucuros cu cea sfântă a sigurei înapoieri. Aici se ţine deschisă cu blândeţe calea către relaţii adevărate, prin care tu şi fratele tău treceţi împreună, lăsându-vă în urmă trupul, recunoscători, şi odihnindu-vă în Braţele Veşnice. Braţele Iubirii sunt deschise să vă primească şi să vă ofere pace pentru totdeauna.
Trupul e idolul eului; credinţa în păcat făcută carne şi proiectată apoi în afară. Asta produce ceva ce pare a fi un zid de carne în jurul minţii, ţinând-o prizonieră într-un mic punct din spaţiu şi din timp, supusă morţii şi dispunând doar de o clipă în care să suspine, să sufere şi să moară în cinstea stăpânului ei. Iar această clipă nesfântă pare să fie viaţa: o clipă de disperare, o mică insulă de nisip uscat, lipsită de apă şi aşezată, în cumpănă precară, pe apa uitării. Aici, Fiul lui Dumnezeu se opreşte puţin să îşi aducă prinosul idolilor morţii şi să îşi continue apoi drumul. Aici e mai mult mort decât viu. Dar, tot aici, alege din nou între idolatrie şi iubire. Aici i se dă să aleagă să petreacă această clipă plătind tribut trupului sau lăsându-se scăpat de el. Aici poate accepta clipa sfântă, ce i se oferă în locul celei nesfinte pe care a ales-o înainte. Şi aici poate învăţa că relaţiile sunt mântuirea lui, şi nu osânda.
Tu, care înveţi acest lucru, te mai poţi teme încă, dar nu eşti imobilizat. Clipa sfântă valorează acum, în ochii tăi, mai mult decât aparentul ei echivalent nesfânt, şi ai învăţat că o vrei de fapt doar pe una dintre ele. Nu e momentul să fii trist. Poate confuz, dar nu descurajat. Ai o relaţie reală, o relaţie cu înţeles. Seamănă cu relaţia reală pe care o ai cu Dumnezeu ca două picături de apă.
Idolatria a trecut şi nu are înţeles. Poate că te mai temi puţin de fratele tău, poate că te mai însoţeşte o umbră rămasă din frica de Dumnezeu. Dar ce contează pentru cei cărora li s-a dat singura relaţie adevărată dincolo de trup? Pot fi opriţi mult de la vederea feţei lui Cristos? Şi pot să îşi refuze mult amintirea relaţiei lor cu Tatăl şi să nu conştientizeze reamintirea Iubirii Lui?

VII. Consecvenţa dintre mijloace şi scop

Am vorbit mult despre discrepanţele dintre mijloace şi scop, şi despre cum trebuie aliniate înainte ca relaţia ta sfântă să îţi poată aduce numai bucurie. Dar am mai spus şi că mijloacele de-a satisface obiectivul Spiritului Sfânt vor veni de la aceeaşi Sursă ca şi scopul Lui. Fiind atât de simplu şi direct, cursul acesta nu are în el inconsecvenţe. Inconsecvenţele aparente sau părţile ce ţi se par mai dificile decât altele sunt doar indicii ale locurilor în care există încă discrepanţe între mijloace şi scop. Acestea îţi produc un mare disconfort. Nu trebuie să fie aşa. Cursul acesta nu îţi cere mai nimic. E imposibil să îţi imaginezi un curs care să ceară atâta de puţin sau care să îţi poată oferi mai mult.
Perioada de disconfort ce vine după schimbarea bruscă a scopului unei relaţii de la păcat la sfinţenie poate acum să fie pe sfârşite. În măsura în care o mai resimţi, refuzi să laşi mijloacele în seama Celui Ce a schimbat scopul. Tu recunoşti că vrei obiectivul. Nu eşti dispus să accepţi şi mijloacele? Dacă nu eşti dispus, să admitem atunci că tu eşti inconsecvent. Scopurile se ating prin mijloace şi, dacă vrei un scop, trebuie să fii dispus să vrei şi mijloacele. Cu câtă sinceritate poţi să spui: "Vreau lucrul acesta mai presus de toate, dar nu vreau să învăţ mijloacele de a-l dobândi?" 3. Pentru atingerea obiectivului, Spiritul Sfânt cere, într-adevăr, puţin. Şi nu cere mai mult pentru a-ţi da, deopotrivă, şi mijloacele. Mijloacele sunt secundare obiectivului. Iar, când eziţi, precis te înspăimântă scopul, nu mijlocul. Ţine minte acest lucru, căci altfel vei face greşeala de a crede că mijlocul este dificil. Dar cum poate să fie dificil din moment ce ţi se dă pur şi simplu? Mijlocul garantează obiectivul şi e perfect aliniat cu el. Înainte de a-l examina un pic mai atent, ţine minte că, dacă îl crezi imposibil, ţi s-a clătinat dorinţa cu care ai vrut scopul. Căci, dacă un obiectiv e posibil de atins, trebuie să fie posibile şi mijloacele de a-l atinge.
E imposibil să vezi în fratele tău un nepăcătos, şi să îl consideri totuşi trup. Nu e oare o imposibilitate ce concordă cu obiectivul sfinţeniei? Căci sfinţenia e doar rezultatul deciziei de a permite anularea efectelor păcatului, ca să se recunoască ce a fost întotdeauna adevărat. Să vezi un trup nepăcătos este cu neputinţă, căci sfinţenia e pozitivă, iar trupul este doar neutru. Nu e păcătos, dar nici nepăcătos nu e. Nimic fiind, trupul nu poate fi investit în mod semnificativ cu însuşirile lui Cristos sau cu ale eului. Şi una, şi alta trebuie să fie o greşeală, căci ambele ar atribui însuşirile acolo unde nu pot fi. Şi ambele trebuie desfăcute în scopurile adevărului.
Trupul este mijlocul prin care eul încearcă să facă relaţia nesfântă să pară reală. Clipa nesfântă este timpul trupurilor. Dar aici scopul e păcatul. Acesta nu poate fi atins decât în iluzii, aşa că iluzia că un frate e totuna cu un trup concordă pe deplin cu scopul nesfinţeniei. Datorită acestei consecvenţe, mijlocul rămâne necontestat cât timp ţii la scop. Ce vezi se adaptează la ce doreşti, căci văzul e întotdeauna secundar dorinţei. Şi, dacă vezi trupul, ai ales să judeci, nu să vezi. Căci viziunea, ca relaţiile, nu are o ordine. Fie vezi, fie nu vezi.
Cine vede trupul unui frate şi-a judecat fratele şi nu îl vede. Nu îl vede păcătos; ci, pur şi simplu, nu îl vede. În întunericul păcatului, el este invizibil. În întuneric nu poate fi decât închipuit, căci acolo iluziile pe care le deţii despre el nu sunt confruntate cu realitatea lui. Aici, iluziile şi realitatea sunt ţinute separat. Aici, iluziile nu se aduc nicicând la adevăr şi i se ascund întotdeauna. Şi, tot aici, în întuneric, îţi închipui că realitatea fratelui tău e trupul, în relaţii nesfinte cu alte trupuri, slujind cauzei păcatului timp de o clipă, înainte de-a muri.
Există, într-adevăr, o diferenţă între această închipuire vană şi viziune. Diferenţa nu constă în ele, ci în scopul lor. Şi una, şi alta nu sunt decât mijloace, potrivite scopului pentru care se folosesc. Niciuna dintre ele nu slujeşte scopului celeilalte, căci fiecare în parte reprezintă alegerea unui scop, întrebuinţată în folosul acestuia. Niciuna nu are înţeles fără scopul pentru care a fost menită, nici nu e preţuită ca lucru de sine stătător, separat de intenţie. Mijloacele par reale pentru că e preţuit obiectivul. Iar judecata nu are valoare decât dacă obiectivul e păcatul.
Trupul nu poate fi privit decât prin judecată. Faptul că vezi trupul e un indiciu că îţi lipseşte viziunea şi că ai refuzat mijloacele oferite de Spiritul Sfânt pentru a sluji scopului Său. Cum poate o relaţie sfântă să îşi atingă scopul prin mijloacele păcatului? Judecata ai învăţat-o singur; viziunea ai învăţat-o de la Cel Ce te va dezvăţa de ce te-ai învăţat. Viziunea Lui nu poate să vadă trupul, căci nu poate privi păcatul. Şi aşa te conduce la realitate. Fratele tău sfânt, prin a cărui vedere te eliberezi, nu e o iluzie. Încearcă să nu îl vezi în întuneric, căci închipuirile pe care ţi le faci despre el îţi vor părea reale acolo. Ţi-ai închis ochii să îl ţii pe dinafară. Acesta ţi-a fost scopul şi, cât timp scopul acesta va părea să aibă un înţeles, mijloacele atingerii lui vor fi considerate demne de văzut, aşa că n-o să vezi.
Întrebarea ta nu ar trebui să fie: "Cum pot să îmi văd fratele fără un trup?" Ci: "Chiar doresc să îl văd nepăcătos?" Şi, în timp ce întrebi, nu uita că nepăcătoşenia lui te scapă de frică pe tine.
Mântuirea este obiectivul Spiritului Sfânt. Mijlocul este viziunea. Căci ce văd văzătorii chiar e nepăcătos.
Cel ce iubeşte nu poate judeca, şi ce vede e lipsit de condamnare. Şi ce vede nu a fost făcut de el, căci i s-a dat să vadă, după cum i s-a dat şi viziunea ce-a făcut posibil să şi vadă.

VIII. Viziunea nepăcătoşeniei

Viziunea îţi va parveni mai întâi în străfulgerări, dar acestea vor fi de ajuns să îţi arate ce ţi se dă - ţie, care îţi vezi fratele fără niciun păcat. Adevărul ţi se redă prin dorinţa ta, din moment ce l- ai pierdut prin dorinţa de-a avea altceva. Deschide locul sfânt pe care l-ai închis preţuind "altceva", şi ce nu s-a pierdut nicicând va reveni în linişte. Ţi-a fost păstrat. Viziunea nu ar fi necesară dacă nu s-ar fi făcut judecata. Doreşte acum întreaga ei desfacere, şi ţi se va desface.
Nu vrei să îţi cunoşti propria Identitate? Nu ai vrea să îţi schimbi bucuros îndoielile cu certitudinea? Nu ai vrea să scapi de bunăvoie de nefericire şi să reînveţi ce este bucuria? Relaţia ta sfântă îţi oferă toate aceste lucruri. După cum ţi s-a dat, aşa îi vor fi şi efectele. Şi, din moment ce scopul ei sfânt nu a fost făcut de tine, mijloacele prin care îţi revine finalul ei fericit nu ţin nici ele de tine. Bucură-te de ce îţi revine la cerere şi nu te gândi că e nevoie să faci mijloacele sau scopul. Toate acestea ţi se dau - ţie, care nu vrei decât să îţi vezi fratele fără niciun păcat. Toate acestea ţi se dau, aşteptându-ţi dorinţa de-a le primi. Viziunea li se dă de bunăvoie celor care cer să vadă.
Nepăcătoşenia fratelui tău ţi se dă într-o lumină strălucitoare, să o priveşti cu viziunea Spiritului Sfânt şi să te bucuri de ea alături de El. Căci pacea va veni la toţi cei care cer, cu dorinţă adevărată şi cu sinceritatea intenţiei, să o împărtăşească cu Spiritul Sfânt şi să concorde cu El referitor la ce e mântuirea. Fii dispus, aşadar, să îţi vezi fratele fără niciun păcat, astfel încât Cristos să poată apărea în faţa viziunii tale şi să îţi aducă bucurie. Şi nu pune niciun preţ pe trupul fratelui tău, care îl ţine legat de iluziile lui de sine. Este dorinţa lui să îşi vadă nepăcătoşenia, după cum este şi a ta.
Binecuvântează-l pe Fiul lui Dumnezeu în relaţia ta şi nu vedea în el ce ai făcut din el.
Spiritul Sfânt îţi garantează că îţi va reveni tot ce ţi-a voit şi ţi-a dat Dumnezeu. Iată scopul tău acum, iar viziunea care îl face să îţi revină e gata să îţi fie dată. Ai viziunea care îţi dă putinţa să nu vezi trupul. Şi, când îţi vei privi fratele, vei vedea un altar închinat Tatălui tău, sfânt ca Cerul, sclipind de o puritate radioasă şi scânteind de crinii strălucitori care au fost puşi pe el. Ce poţi să preţuieşti mai mult? De ce crezi că trupul e o casă mai bună, un adăpost mai sigur pentru Fiul lui Dumnezeu? De ce ai privi mai degrabă trupul decât adevărul? Cum poţi să preferi motorul distrugerii, alegându-l să înlocuiască sfânta casă pe care ţi-o oferă Spiritul Sfânt şi în care va sălăşlui cu tine?
Trupul e semnul slăbiciunii, al vulnerabilităţii şi al pierderii puterii. Oare te poate ajuta un asemenea mântuitor? Oare tocmai unui lucru neajutorat te-ai duce să îi ceri ajutorul la necaz şi la nevoie? Şi ai alege să îi ceri putere tocmai unui lucru mic şi jalnic? Judecata va părea să îţi slăbească mântuitorul. Dar tu eşti cel ce are nevoie de puterea lui. Nu există problemă, întâmplare, situaţie sau nedumerire pe care să nu o rezolve viziunea. Totul e izbăvit când e privit cu viziune. Căci nu e văzul tău, şi aduce cu el legile iubite de Cel al Cărui văz este.
Tot ce se priveşte cu viziune începe uşor să se lămurească, potrivit legilor pe care i le aduce văzul Lui calm şi cert. Sfârşitul tuturor lucrurilor pe care le priveşte El este întotdeauna sigur.
Căci Îi va satisface scopul, văzut într-o formă neajustată şi fiind cât se poate de potrivit să îl satisfacă.
Distructivitatea devine benignă şi păcatul se preschimbă în binecuvântare sub blânda Lui privire. Ce putere au ochii trupului să corecteze ce percep? Ochii lui se ajustează la păcat, incapabili să îl omită sub orice formă şi văzându-l pretutindeni, în toate. Priveşte cu ochii lui, şi tot ce ai în faţă va fi condamnat.
Tot ce te-ar putea mântui, nu vei vedea nicicând. Relaţia ta sfântă, sursa mântuirii tale, va fi lipsită de înţeles, şi scopul ei preasfânt va fi văduvit de mijlocul împlinirii sale.
Judecata e doar o jucărie, un moft, mijlocul lipsit de sens cu ajutorul căruia joci, în închipuirea ta, jocul deşert al morţii. Dar viziunea le pune pe toate la locul lor, aducându-le încetişor sub stăpânirea blândă a legilor Cerului. Ce-ar fi dacă ai recunoaşte că lumea aceasta e o halucinaţie? Ce-ar fi dacă ai înţelege cu adevărat că tu ai inventat-o? Ce-ar fi dacă ţi-ai da seama că cei ce par să mişune prin ea - să păcătuiască şi să moară, să se atace, să se ucidă şi să se distrugă singuri - sunt întru totul ireali? Ai putea să mai crezi în ce vezi, dacă ai accepta acest lucru? Şi ai mai vedea-o?
Halucinaţiile dispar când sunt recunoscute ca atare. Iată vindecarea şi remediul. Nu le crede, şi ele dispar. Şi tot ce trebuie să faci este să recunoşti că tu ai făcut-o. De îndată ce accepţi acest simplu fapt şi iei asupra ta puterea pe care le-ai dat-o, vei scăpa de ele. Un lucru este cert: halucinaţiile servesc unui scop şi, când scopul acesta nu mai este urmărit, ele dispar. De aceea, întrebarea nu e niciodată dacă le vrei pe ele, ci întotdeauna dacă vrei scopul căruia acestea îi servesc. Lumea aceasta pare să îţi ofere multe scopuri, fiecare diferit şi cu valori diferite. Dar toate sunt acelaşi lucru. Din nou, nu există aici nicio ordine, numai o pretinsă ierarhie de valori.
Sunt posibile doar două scopuri. Unul e păcatul, celălalt, sfinţenia. Nu e nimic între ele, iar cea pe care o alegi determină ce vezi. Căci ce vezi este doar felul în care alegi să îţi atingi obiectivul.
Halucinaţiile servesc la atingerea obiectivului nebuniei. Sunt mijloace prin care lumea exterioară, proiectată din interior, se ajustează la păcat şi pare să depună mărturie pentru realitatea lui. Afirmaţia că nu există nimic în exterior rămâne adevărată. Dar tocmai asupra nimicului se fac toate proiecţiile.
Căci proiecţia este cea care dă "nimicului" tot înţelesul pe care îl are.
Ce nu are înţeles nu poate fi perceput, iar înţelesul se uită întotdeauna înăuntru să se găsească, iar apoi se uită în afară. Tot înţelesul pe care îl dai lumii exterioare trebuie, aşadar, să reflecte ce ai văzut în interior - sau, mai bine zis, dacă ai reuşit să vezi sau doar ai judecat defavorabil. Viziunea e mijlocul prin care Spiritul Sfânt îţi traduce coşmarele în vise fericite; halucinaţiile fanteziste ce îţi arată toate rezultatele înfricoşătoare ale păcatului închipuit în imaginile calme şi liniştitoare cu care vrea să le înlocuiască. Aceste imagini şi sunete blânde se văd şi se aud cu bucurie. Ele sunt substitutele Lui pentru toate imaginile înspăimântătoare şi toate sunetele urlătoare pe care scopul eului le-a adus la cunoştinţa ta îngrozită. Ele se îndepărtează de păcat, amintindu-ţi că nu realitatea te înspăimântă şi că greşelile pe care le-ai făcut pot fi corectate.
Când vei vedea cum se preschimbă ce ţi-a părut îngrozitor în privelişti de pace şi frumuseţe; când vei vedea cum se preschimbă scenele de violenţă şi de moarte în calme imagini de grădini sub cer senin, cu apă limpede, dătătoare de viaţă, curgând voioasă lângă ele în izvoare zglobii ce nu seacă niciodată, cine va mai trebui să te convingă să accepţi darul viziunii? Iar, după viziune, cine va putea să refuze ce trebuie să urmeze? Gândeşte-te o singură clipită la următorul lucru: vei putea să vezi sfinţenia pe care Dumnezeu i-a dat-o Fiului Său. Şi nu va trebui să te gândeşti nicicând că mai ai de văzut altceva.

Un Test simplu in fiecare zi

HTML
CSS
JavaScript
PHP-MySQL
Engleza
Spaniola
Ce tag HTML5 este indicat sa contina meniul cu link-uri de navigare in site?
<section> <nav> <article>
<nav><ul>
 <li><a href="http://coursesweb.net/css/" title="CSS Course">CSS Course</a></li>
 <li><a href="http://www.marplo.net/jocuri/" title="Flash Games">Flash Games</a></li>
</ul></nav>
Ce proprietate CSS muta elementrul in dreapta sau stanga de la locul unde e?
text-align clear float
.some_class {
  width: 30%;
  float: left;
}
Clic pe metoda obiectului Math care rotunjeste numarul x descrescator la cel mai apropiat intreg.
Math.ceil(x) Math.abs(x) Math.floor(x)
var num = 12.34567;
num = Math.floor(num);
alert(num);       // 12
Indicati functia PHP care returneaza numarul de caractere dintr-un sir.
mb_strlen() count() stristr()
$str = "sir cu caractere utf-8 åèö";
$nrchr = mb_strlen($str);
echo $nrchr;        // 29
Clic pe raspunsul potrivit la intrebarea: "When it happened?".
On the 7th of July 1996 It is a quarter to 5. Nice weather.
When it happened? On the 8th of August 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Indicati raspunsul potrivit la intrebarea: "¿Cuando sucedió?".
Hace buen tiempo. En el 8 de Agosto de 2001 Son las tres menos cuarto.
¿Cuando sucedió? En el 8 de Agosto de 2001.
- Cand s-a intamplat? Pe 8 August 2001.
Viziunea Sfinţeniei

Last accessed pages

  1. Curs CSS Online Tutoriale CSS3 (4434)
  2. Conditional IF in Limba Engleza - Fraze Conditionale (39931)
  3. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (52156)
  4. Poezii pentru copii, in engleza (8573)
  5. Lucrul cu stiluri CSS (2771)

Popular pages this month

  1. Prezentul simplu si continuu - Present Tense Simple and Continuous (3122)
  2. Cursuri si Tutoriale: Engleza, Spaniola, HTML, CSS, Php-Mysql, JavaScript, Ajax (2511)
  3. Gramatica limbii engleze - Prezentare Generala (2356)
  4. Prezent perfect si Prezent perfect continuu - Present perfect and Continuous (1960)
  5. Trecutul simplu si continuu - Past Tense Simple and Continuous (1609)