Stratospheric Observatory for Infrared Astronomy (SOFIA) a detectat molecule de apă (H2O) în craterul Clavius, unul dintre cele mai mari cratere lunare vizibile de pe Pământ, situat în emisfera sudică a Lunii. Observaţiile precedente care vizau suprafaţa lunară au detectat anumite forme de hidrogen, dar nu au putut să facă distincţia între cele existente în apă şi cele prezente într-o "rudă" a sa apropiată din punct de vedere chimic, hidroxil (OH). Datele colectate din acel crater dezvăluie prezenţa apei în concentraţii cuprinse între 100 şi 412 părţi per milion - aproximativ echivalentul unei sticle de apă având capacitatea de 354 mililitri -, captivă într-un metru cub de scoarţă selenară.
Prin comparaţie, deşertul Sahara are o cantitate de apă de 100 de ori mai mare decât aceea detectată de SOFIA la nivelul scoarţei selenare. În pofida acestor cantităţi mici, descoperirea anunţată de NASA generează noi întrebări despre felul în care se formează apa şi despre modul în care ea persistă în condiţiile dificile şi lipsite de aer ce există la suprafaţa satelitului natural al Terrei.
În cadrul programului Artemis dezvoltat de NASA, agenţia spaţială americană doreşte să obţină cât mai multe informaţii despre prezenţa apei pe Lună înainte de a trimite următorul echipaj de astronauţi - ce va include şi o femeie - pe suprafaţa lunară în 2024 şi de a asigura o prezenţă umană sustenabilă pe satelitul natural al Terrei înainte de sfârşitul acestui deceniu.
SOFIA a oferit oamenilor de ştiinţă noi posibilităţi de cercetare a Lunii. Zburând la altitudini de până la 13,7 kilometri, acest avion Boeing 747SP modificat, înzestrat cu un telescop ce are un diametru de 266,7 centimetri, se ridică deasupra vaporilor de apă din atmosfera Terrei pentru a obţine o imagine mai clară a Universului în infraroşu. Folosind camera sa FORCAST (Faint Object infraRed Camera for the SOFIA Telescope), SOFIA a putut să identifice lungimea de undă specifică, unică, a moleculelor de apă, de 6,1 microni, şi a descoperit concentraţii surprinzătoare în însoritul crater lunar Clavius.
"Fără o atmosferă densă, apa de pe suprafaţa vizibilă a Lunii ar trebui să se piardă pur şi simplu în spaţiu", a declarat Casey Honniball, care lucrează în prezent la Goddard Space Flight Center, un centru spaţial administrat de NASA în Greenbelt, un oraş din statul american Maryland. "Cu toate acestea, cumva, am putut să o vedem acolo. Ceva generează acea apă şi ceva trebuie să o reţină acolo", a adăugat cercetătoarea americană.
Modul în care apa poate fi apoi depozitată - fapt ce face posibilă acumularea - ridică, de asemenea, o serie de întrebări interesante. Apa ar putea fi captivă în mici structuri asemănătoare mărgelelor în solul lunar, care se formează în urma căldurii puternice generate de impactul cu acei micrometeoriţi. O altă posibilitate ar fi aceea că apa ar putea fi ascunsă între particulele de nisip de la suprafaţa scoarţei selenare şi ar fi astfel protejată de lumina solară - ipoteză care ar face-o să devină puţin mai accesibilă decât apa captivă în structurile asemănătoare mărgelelor.
Următoarele zboruri ce vor fi efectuate de SOFIA vor căuta să depisteze cantităţi de apă în alte zone vizibile ale Lunii şi în timpul unor faze lunare diferite, pentru ca oamenii de ştiinţă să afle mai multe informaţii despre modul în care apa este produsă, depozitată şi deplasată pe suprafaţa lunară.